Plimbări prin zona Ohrid – Partea a III-a

TIPĂREȘTE

A treia noastră plimbare în zona Ohrid a fost practic un ocol dus – întors a jumătății estice a lacului, reprezentând circa 50 km pe sens, parcurși, fiecare, în circa o oră. Durata relativ mare se datorează faptului că, spre surprinderea noastră, deși trebuia să fie un drum pe malul lacului, ultimii 15 km au fost plini de serpentine, ajungându-se și până la circa 150 m deasupra nivelului apei. Dar asta a dat un plus de spectaculozitate drumului de care, din păcate, conducătorul auto nu a putut să se bucure.

În plus, la ducere, cam cu 14 km înainte de destinația finală, am făcut o pauză de circa o oră, pentru a vizita ”Muzeul de pe apă”, cunoscut și sub numele de ”Golful Oaselor”. Aici există un muzeu cu obiecte găsite în zonă și o reconstruire a unui sat lacustru, încercând să ilustreze viața în zonă într-o perioadă cuprinsă între secolele al XII-lea și al VII-lea Î. Hr.

Bazele muzeului au fost puse în 1997, când primele săpături arheologice sub apă au scos la iveală numeroase grămezi de lemne și alte vestigii arheologice, la adâncimi de 3 – 5 m. Acestea au fost datate ca aparținând unei perioade de la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului. Cercetările au continuat în 1998, când au fost descoperiți peste 3100 de piloți de lemn. S-a ajuns la concluzia că au fost descoperite resturile unei așezări lacustre străvechi. Apoi, până în 2005, săpăturile au identificat alte 6000 fragmente de piloți, precum și resturi ceramice și oase de animale. S-a ajuns la concluzia că satul se întindea pe circa 8500 mp, începând de la aproximativ 12 m distanță de la mal. S-a trecut apoi la reconstruirea așezării, iar în 2008 a fost deschis complexul muzeal ce constituie azi una din importantele atracții turistice ale zonei.

Șoseaua în zonă este undeva la circa 20 m deasupra nivelului apei în lac. Tot aici este și parcarea, și casa de bilete. Bineînțeles, ca preț universal în Macedonia, și aci intrarea este 100 denari de persoană. Deci trebuie să coborâm până la muzeu pe un drum cu o pantă destul de accentuată. Jos, după ce trecem de panoul ce semnalează muzeul, ajungem într-un adevărat parc. Alei, conifere, mese și banchete pentru odihnă, arată foarte bine în peisaj, dar, nu par a avea prea multă legătură cu muzeul. Plus un drum către malul apei, care se înfundă înainte de a ajunge la vreo destinație. Perseverența ne aduce însă la intrarea în muzeu. Acesta este o clădire parter, cu fațada placată în piatră, și un hol central în spatele intrării. Din acesta, în stânga este un fel de bar, dar, după părerea mea, slab aprovizionat (la data vizitei noastre nu aveau nici măcar o sticlă de apă), în față ieșirea către satul lacustru, iar în dreapta, intrarea în sala muzeului.

La intrarea în sală, un panou ne prezintă istoria locului și ce putem vedea în zonă. În interior, peretele din stânga este ocupat în totalitate de o imagine a fundului lacului, probabil înainte de începerea săpăturilor. Sub fotografie sunt expuse o serie de obiecte recuperate de pe fundul lacului. În centrul sălii, un bazin cu apă reconstituie imaginea de pe perete. Pe lângă ceilalți pereți, câteva vitrine prezintă vase ceramice, mai mult sau mai puțin întregi sau oase de animale de diferite dimensiuni. Îmi atrag atenția câteva pietre plate și rotunde cu două sau patru găuri. Ai putea să juri că sunt nasturi. Dar parcă sunt cam mari. Apoi mă bate gândul că sunt o formă arhaică de monede. Ca o primă impresie partea de muzeu îmi pare destul de puțin dezvoltată. Totuși nu știu ce ar mai putea prezenta în plus.

Mă îndrept, apoi, către satul lacustru refăcut. Pentru aceasta trec pe sub un portal din bârne de lemn și străbat o podină, tot din lemn, de vro 20 m lungime. Ajung la o platformă, bineînțeles din bârne de lemn, de circa 2000 mp suprafață montată pe piloți de lemn la vreo 2 m deasupra apei. Pe această platformă sunt construite peste 20 de colibe. Acestea, de o formă rectangulară, au pereții din o împletitură de nuiele și acoperișul din stuf. Cele mai multe colibe au pereții căptușiți cu, probabil, o argilă, dar sunt câteva rămase la stadiul de nuiele. Nu îmi dau seama dacă se dorește prin asta o explicitare a modului de construcție, sau denotă o diferențiere socială între locatari. Ușile și ferestrele sunt acoperite cu rogojini. Se poate intra în fiecare colibă. Toate au în interior o singură încăpere, oarecum la fel mobilată. Există un fel de separeu delimitat de un perete intermediar de circa 1,50 m înălțime, pe care eu l-am denumit „dormitor”. Apoi ceva ce seamănă a cuptor, identic pentru toate colibele, dar parcă un pic prea mic, ce poate fi „bucătăria”. Peste tot sunt mai multe blănuri de animale. Coroborat cu oasele găsite, rezultă care era una din sursele de hrană, și faptul că localnicii practicau vânătoarea. Nu am identificat armele folosite. În schimb, pentru pescuit foloseau un coș, tot de nuiele, pe care îl scufundau în apă, și apoi îl ridicau cu o eventuală captură. Acesta, împreună cu un dispozitiv ce seamănă aproape perfect cu un război de țesut din vremuri mult mai apropiate de noi, pot constitui „atelierul”. Drept este, însă, că războiul de țesut nu l-am găsit decât în trei sau patru colibe. Interesant este că patul copilului era amplasat în afara „dormitorului”. Și mai interesant este faptul că alte 3 – 4 colibe au două „dormitoare”. Unele colibe, probabil ale unor locuitori mai înstăriți, au alipite în exterior niște țarcuri, tot din nuiele împletite, probabil „curtea animalelor domestice”.

Străzile dintre alei, delimitate tot cu lemn, sunt pavate cu pietriș. Oare de ce? Să nu se alunece pe lemnul ud în caz de ploaie? Undeva în partea sud estică a satului există un spațiu mai larg între colibe. Ajung la concluzia că aici este „piața centrală”. Ce îmi atrage atenția aici sunt două locuri clar destinate pentru făcut focul. Să fie aici locurile stabilite, prin lege, pentru picnic, sau m-am înșelat în legătură cu „bucătăria” din colibe? . Este posibil ca, având în vedere cât lemn este în jur, din motive de securitate la incendiu, să fie autorizat focul numai în spații largi, deschise, unde poate fi mai ușor controlat. Tot aici remarc o serie de colibe care au și o adevărată „adresă poștală”, adică un semn propriu de identificare: un craniu de animal, diferit la fiecare colibă, prins pe peretele exterior, lângă ușa de intrare.

În plimbarea prin sat ajung, la un moment dat, la o colibă circulară, cu un acoperiș conic, susținut de un stâlp central. Pe interior, pe lângă perete, este un fel de banchetă circulară, continuă, căptușită cu stuf. Prima impresie este că am intrat în sediul a ceva de genul ”Sfatul Bătrânilor”, sau, mai curând, ”Consiliul Local”. Dar, după un timp, ajung la o a doua colibă identică. Îmi schimb părerea și consider că anterior am ajuns la ”Camera Deputaților”, iar acum sunt la ”Senat”. Partea cea mai complicată apare când îmi iese în cale și a treia colibă circulară.

Mai remarc prezența, pe conturul întregii platforme a satului, a unei balustrade, bineînțeles tot din lemn. Realizată după toate regulile moderne, aceasta, în mod sigur, este destinată protecției turiștilor moderni. Asta mă face, în final, să mă întreb în ce măsură niște săpături arheologice, sub apă, ce descoperă lemne, piloți din lemn, resturi ceramice și oase de animale, pot conduce la reconstruirea, în detaliu, a unui asemenea sat. Dar să nu cad în negativism, căci, recunosc, a fost interesant, instructiv, mi-a plăcut!

Părăsim complexul muzeal, urcăm panta până la parcare, și străbatem, apoi, kilometrii de serpentine până la destinația finală. Aici, contra unei taxe de 50 denari, găsim cu greu un loc de parcare lângă zidul exterior estic al Mănăstirii Sfântul Naum.

Nu coborâm bine din mașină, că suntem întâmpinați, și agasați, de un marinar de apă dulce, ce ne propune să renunțăm la vizitarea mănăstirii de pe uscat, și să mergem cu vaporul lui pe lac, să admirăm de pe apă toate obiectivele din zonă. Nu are pretenții prea mari, zice el, numai 200 de denari. Probabil de persoană, ajung eu în final la o concluzie. Nu reușim să scăpăm de el decât cu promisiunea că vom reveni la ceea ce ne propune, după vizita pe uscat.

Intrăm pe o poartă boltită în incinta mănăstirii și dăm de un adevărat parc, frumos, curat, cu câteva alei rectilinii, care, după nebunia parcării, pare o adevărată oază de liniște. Asta, deși este înțesat de turiști. În mijlocul parcului, un înalt chiparos îmi atrage atenția. Pe partea stângă a parcului, o altă alee de circa 150 m lungime, găzduiește nenumărate mici barăci din lemn, cu suveniruri. Facem greșeala de a ne opri în dreptul uneia, și din nou, nu mai scăpăm de insistența vânzătoarei și multitudinea de oferte pe care ni le face. Din nou reușim să amânăm deznodământul, cu promisiunea că ne vom opri din nou, la întoarcere. Pe partea dreaptă a parcului, pe malul lacului, este o plajă foarte îngustă. Ne-a fost recomandată ca fiind singura plajă cu nisip de pe malurile lacului Ohrid. Într-adevăr, are și ceva nisip, dar nu exagerat de mult. Câteva din pietrele de pe plaja hotelului Izgrev și-au trimis neamurile și aici. În plus, deși am venit pregătit, parcă am o jenă în a mă dezbrăca la slip în incinta unei mănăstiri. Continuând drumul pe alee, ne întâlnim cu unul din cei ce au contribuit la renumele mănăstirii: un păun. Trebuie să recunosc că am dus foarte multă muncă de lămurire până să-l conving să-mi pozeze fotogenic. Se pare însă că ar putea fi o problemă cu prezența acestor păuni printre turiști, în incintă fiind destul de multe anunțuri ce atrăgeau atenția asupra unui posibil atac al acestora.

La un moment dat aleea centrală a parcului trece peste un pod. Un curs de apă, cu un debit impresionant, se varsă în lac. Am citit undeva că acesta ar fi un râu, cunoscut sub numele ”Drim cel Negru”. Dacă este într-adevăr așa, cred că avem de-a face cu cel mai scurt râu din lume. De pe partea stângă a podului, râul pleacă din alt lac. Situația mi se clarifică atunci când aflu că acest nume este preluat și de râul care pleacă din partea nordică a lacului, în localitatea Struga, spre a se îndrepta în final, prin Albania, către Marea Adriatică. După pod, aleea mai continuă circa 100 m, până ajunge într-o zonă mai largă. Aici, în dreapta, este portul în care ajung vaporașele ce aduc turiști din alte zone ale lacului. Drept în față sunt niște ziduri ce par a fi de fortăreață. În realitate, este hotelul pentru oaspeții mănăstirii. La baza zidurilor, sub o copertină de protecție, este o statuie din lemn, vopsită în negru. Îl reprezintă pe Sfântul Naum. Un panou ilustrat alăturat spune că statuia a fost realizată în 2005 de un artist local, în numai 15 ore de muncă. Interesant este că cea mai mare parte a timpului, în munca sa, artistul a folosit drujba. Și mai interesant este faptul că statuia este sculptată în trunchiul unui nuc care era inițial pe acest loc. Nu am idee câte statui mai sunt în lume care să aibă rădăcini.

De aici, aleea pornește spre stânga, și se ramifică în două. Partea din dreapta urcă ușor, și prin alt portal, intră în a doua curte a mănăstirii. Aici dăm de o altă grădină, unde rețin atenția, în afara nelipsiților păuni, o fântână ornamentală, cu mai multe căderi de apă peste niște pietre ornamentale, și un izvor, cu indicația clară că ”Apa este potabilă”, care ne și răcorește într-un moment foarte potrivit. Tot aici am parte de o imagine ce-mi pare curioasă. Toți chiparoșii pe care îi văzusem până în acel moment erau înalți, drepți, cu crengile alipite trunchiului. Aici dau de un chiparos cu câteva crengi răsfirate. Mi se pare foarte curios.

Pe latura nordică a acestei grădini, într-un zid masiv, o altă poartă ne conduce în curtea interioară a mănăstirii. Estimez că circa 60% din conturul curții este mărginit de construcții ce par a fi chilii, 15% de hotelul căruia i-am văzut cealaltă fațadă, iar 25% este vedere liberă spre lac. În mijloc este biserica. Remarc și aici curățenia și pasiunea pentru flori și aranjamente a celor ce au în grijă acest loc.

Biserica pare a fi punctul culminant al vizitei la această mănăstire. Există și aici o taxă de vizitare, bineînțeles 100 denari de persoană, precum și interdicția de a fotografia și de a filma. Biserica în sine este foarte mică. Un pronaos la intrare este ocupat cu „casa de bilete”. În dreapta acestuia este locul de aprins lumânările. Urmează apoi o primă încăpere ce are în dreapta o chilie unde este mormântul sfântului. Apoi, tot în față, urmează naosul. Este destul de întuneric, dar îmi dau seama că este destul de mic. În schimb, catapeteasma, relativ puțin luminată, pare foarte bogată. Revenind la mormântul sfântului, am noroc că, între timp, călugărul cu biletele aprinde o lumină în chilie, care devine ceva mai vizitabilă. Mormântul sfântului este simplu, acoperit cu o cuvertură roșie și străjuit de câteva icoane. În schimb, picturile de pe pereți par a avea o vechime respectabilă. Înainte de a ajunge aici, știam că, dacă ești credincios adevărat, și pui urechea pe lespedea mormântului, poți auzi cum bate inima sfântului. Având în vedere că citisem și o „explicație științifică” a fenomenului, recunosc că eu nu am auzit nimic.

Sfântul Naum, care a trăit între anii 830 și 910 a fost, alături de Sfântul Clement, pe care l-am întâlnit în bisericile din Orașul Vechi din Ohrid, unul din ucenicii fraților sfinți Chiril și Methodius, și propovăduitor al alfabetului chirilic. Este cel care a tradus pentru prima dată Biblia într-o limbă slavonă. În anul 905 a fondat mănăstirea de pe malul lacului Ohrid, unde și-a petrecut ultimii ani din viață și a și fost înmormântat.

Cu toată interdicția, ascuns în spatele unor turiști asiatici, ce nu mai contenesc în a face fotografii, fac și eu două poze în biserică. Dar trebuie să aștept destul de mult până când în cadrul cu mormântul Sfântului nu mai apare nici un turist.

Părăsind mănăstirea, coborâm pe aleea pe care am venit, și apoi o luăm pe ramura din stânga, cea care merge aproape orizontal. După circa 100 m, pe partea stângă, ajungem la o mică biserică. Este închinată Sfintei Petka. Biserica pare a fi foarte nouă, cu niște picturi fără nici o urmă de trecere a timpului. Ce o scoate în evidență este izvorul tămăduitor din exterior, în spatele altarului. Referitor la Sfânta, colegi care au fost acolo înaintea mea povestesc o legendă conform căreia o tânără fecioară creștină a preferat să-și scoată ochii decât să ajungă în haremul unui conducător otoman. Eu, dacă nu mă înșeală memoria, am citit în biserică ceva care spunea că ar fi fost o elevă a Sfântului Naum.

Foarte interesant este că, încercând să aflu mai multe pe internet, nu găsesc nimic despre această biserică (poate este prea nouă?), iar numele Sfintei Petka, cea adulată de macedoneni sârbi și bulgari, este asimilat cu al Sfintei Parascheva din Balcani, ale cărei moaște se găsesc în prezent la Iași, și care nu pare să fi avut legături cu Sfântul Naum. Oare care o fi adevărul?

Revenind pe aleea de la început, conform unei planificări anterioare, dar și inspirați de reclamele de pe margine, ne propunem să facem și o plimbare cu barca pe lacul din amonte de lacul cel mare. Acesta, cunoscut sub numele ”Izvoarele Sfântul Naum”, fac parte din Parcul Național Galicica, și se constituie ca zonă protejată. Aici sunt identificate 30 de izvoare subacvatice și alte 15 izvoare de coastă, care, însumând debite de 6.50 – 10.0 m3/s, alimentează cu apă lacul Ohrid prin intermediul râului ”Drim cel Negru”. Interesant aspect este sursa acestor izvoare. S-a stabilit că apa provine din Lacul Prespa, aflat pe versantul estic al masivului Galicica, și la peste 150 metri mai sus. Într-o epocă geologică trecută, cele două lacuri erau unul singur. Astăzi, cel de sus, prin fisuri ale rocilor, îl alimentează pe cel de jos. Întâmplarea a făcut ca aceste fisuri să conveargă către o zonă restrânsă ca suprafață, iar Mănăstirea Sfântului Naum să fie amplasată în vecinătate. Unii, mai puțin credincioși, găsesc în scurgerea apei prin fisuri explicația bătăilor inimii Sfântului.

Zona acestor izvoare se constituie într-o oglindă de apă de circa 700 m lungime și maxim 250 m lățime pe care, în scop turistic, se organizează plimbări cu barca. Fiind zonă protejată, sunt permise numai bărcile cu vâsle. Undeva, la marginea aleii, încercăm o negociere cu unul din vâslași, care ne cerea 150 denari de persoană. Drept răspuns, ne arată palmele pline de bătături, și nu cedează. Apoi, întâmplător, ne întâlnim cu două familii, membre în comunitatea AmFostAcolo, ce aveau aceiași intenție. Aflăm astfel unde este „debarcaderul principal”, și ne îndreptăm împreună acolo. Pentru aceasta, trecem un podeț către o insulă, ocupată aproape în totalitate de un restaurant. Trecând practic prin restaurant, ajungem pe malul opus al insulei, unde sunt ancorate mai multe bărci. Aici avem o altă problemă: bărcile sunt pentru 18 persoane, în timp ce noi suntem numai zece. Nu este rentabil pentru barcagii. Până la urmă ni se găsește o barcă mai mică, dar tariful este același, de 150 denari de persoană. Aveam să aflu mai târziu că toate bărcile sunt ale unei singure asociații, iar vâslașul – ghid, ce ne-a luat în primire, ne spune că din banii încasați se plătește o taxă consistentă către Parcul Național Galicica, dar și o chirie către restaurant, pentru a permite trecerea prin el și dreptul de a folosi țărmul insulei. Vâslașul – ghid este un tânăr cu multe cunoștințe, ce ne povestește despre cele două lacuri, despre izvoare, despre Parcul Național și speciile sale protejate. Bineînțeles că la un moment dat discuția alunecă și spre politică. În plus, ne spune că știe și cinci limbi străine. Din când în când ne arată pe fundul lacului, care este foarte limpede, o serie de pete albe. Sunt depuneri de calcar în zona izvoarelor. În tot acest timp, nu suntem singuri pe lac. Mergem aproape în paralel, sau ne intersectăm cu alte și alte bărci. După un timp ajungem la capătul lacului. Aici, printre copaci, se zărește o altă mică biserică. Nu intră în programul plimbării noastre să coborâm pe țărm pentru a o vizita. Așa că pornim înapoi, pe același drum. Când am ajuns din nou la restaurant, am remarcat că, așa cum ni se spusese de la început, plimbarea a durat o jumătate de oră.

În acest moment considerăm că am văzut tot ce se putea pe aici, și ne îndreptăm spre ieșire. Dar, în dreptul aleii cu suveniruri suntem trași de mânecă de vânzătoarea căreia îi promisesem că ne oprim la întoarcere. Nu avem încotro, și trebuie să-i facem ceva vânzare. Mai mult noroc avem în parcare, de unde „marinarul” de la început dispăruse.

După câteva probleme la ieșirea din parcare, unde un autocar blocase accesul, ajungem la hotel în timp util pentru a ne trage puțin sufletul înainte de masa de seară.

---

VIZUALIZĂRI: 3933 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI