Spre Muntii Tarcu - acolo sus, nimic nu mai conteaza!

TIPĂREȘTE

Azi am ales sa petrecem o duminica altfel.

Vroiam sa respir aer curat de munte, sa ma las purtata pe carari minunate, sa ma bucur de natura si atat. Am gasit o drumetie care duce spre Varful Nedeia (Muntii Tarcu) si porneste din Statiunea Poiana Marului.

Din satul Maru, un sat frumos ca multe altele din jud Caras Severin, un sat liniar, cu livezi de pomi fructiferi infloriti, drumul se tine drept, soseaua duce de-a lungul lacului Maru si apoi incep pensiunile si statiunea propriu zisa. In primul rand vreau sa spun ca zona respectiva e foarte frumoasa. Statiunea aflata chiar la coada lacului e superba. Case cocotate ici si colo, verdele crud al padurii si Muntii Tarcu care inconjoara toata zona si parca o protejeaza. Nu am mai fost pana acum in Poiana Marului dar sper sa revin pentru ca sunt sigura ca sunt multe de descoperit aici.

Dotati cu voie buna, echipament sportiv si rucsacul in spate, eu si ceilalti 7 prieteni ai mei(plus ciobanescul german al unuia dintre prietenii mei) am cautat pastravaria din statiune pentru ca de acolo incepe traseul nostru. Chiar peste drum de pastravarie se desprinde un drum care urca sus spre padure, printre cateva vile nou construite. Marcajul se poate observa inca de acolo, este triunghi albastru. Pot spune ca drumetia aceasta este de nivel mediu ca dificultate, dar ca incantare a ochiului este la nivel superlativ.

Eu citisem pe internet ca dureaza aproximativ 5 ore dus - 5 intors si ne-am cam speriat la inceput dar intr-un final am spus ca mergem cat o sa ne tina picioarele si vedem atunci. Noi am facut aprox 4 ore dus, si cam 2 ore-2 ore jumatate inapoi. Asta cu tot cu pauze bineinteles. Si sa nu aveti impresia ca am mers noi repede si de aceea, ca nu suntem niste atleti niciunul, dar am incercat sa mergem cat de cat ok.

Inca de la inceput, de la intrarea in padure, traseul urca destul de abrupt. Stiam acest lucru si mai stiam si ca traseul prin padure este partea cea mai dificila a drumetiei, dupa aceea ajungand intr-un gol aplin si urcusul facandu-se pe distante mai lungi si fara sa cauzeze atatea probleme de efort. Traseul este bine marcat, nu ai cum sa te ratacesti. Padurea cu ai sai copaci albi, inalti ca niste sulite ne-a lasat sa auzim doar cantecul unui paraias care ne-a insotit pana la un moment dat si mai pe urma al ciocanitorilor. Liniste deplina in rest, inafara bineinteles de vaicarelile noastre cand vedeam marcajul tot mai sus si tot mai greu accesibil.

La un moment dat au inceput sa apara kilometrii intregi de conifere, vesnic verzi, braduti singuratici, conuri pe jos si multe branduse salbatice si ghiocei. Plus alte floricele galbene, albastre si albe, pe care nu le-am recunoscut. Dar supriza a fost ca a inceput sa apara urme de zapada, pe care nu prea am bagat-o la inceput in seama. Aflasem de la prognoza meteo ca a plouat cu o zi inainte si atat. In padure am facut 2 ore jumatate, cu mers destul de incet, lejer.

Dupa ce am iesit de sub poala padurii a inceput intradevar sa apara zona aceea muntoasa de vis pentru care ne sacrificasem picioarele. Am ajuns pe Buza Nedeii (am pornit din statiune de la 600 m si am ajuns la 1500m). Aveam padurea in spate cu tot cu Lacul Maru care se zarea in departare. Fascinati de peisaj am inceput sa facem fotografii, am luat cu o ocazia aceasta si o bine meritata pauza de masa si am pornit mai departe sa ne incantam privirile. Marcajul se poate observa inca pe stancile razlete care le gasesti dar cararea este destul de vizibila oricum.

De aici inainte gata cu padurea! Gata cu urcusul obositor! E timpul plimbarii relaxate, extazului si bucuriei de a fi acolo. Cu cat inaintam observam stratul de zapada destul de mare, dandu-ne seama ca acolo a nins serios, nu a plouat, cu o zi inainte! Nu ne venea sa credem, este totusi 19 aprilie, mai ne lipsea sania. Cu cat urcai o creasta, se deschidea alt peisaj. Alte vai, cu alte unghiuri spre muntii falnici din jur, cu cerul albastru deasupra, si norii pufosi si albi care completau perfect acest tablou al naturii. Cu zapada care sclipea sub soare si ghioceii care se chinuiau sa isi scoata capsorul de sub ea. Cu poienite intregi de branduse, inca imbobocite.

Cararea ducand tot mai sus spre Varful Nedeia, cu cerul pe care aveai impresia ca poti sa il atingi, ce mai... un drum spre Paradis!

De la iesirea din padure am mers inca vreo ora si jumatate, am trecut de Varful Poiana Nedeii (aprox 1700m) si nu stiam exact care este Nedeia, asa ca ne-am oprit. Mersesem destul, vantul sufla din ce in ce mai tare si mai rece, zapada ne cam incurca si ne intra in ghete asa ca am considerat ca am vazut suficient. In fata se deschideau alte varfuri, dincolo de ele altele, si tot asa. Eu una mai m-as fi plimbat pe acolo macar jumatate de ora dar restul nu au mai vrut asa ca, dupa ce am gasit o stanca uriasa pe care am stat vreo jumatate de ora, am luat-o inapoi pe acelasi traseu.

La intoarcere a fost mult mai usor, fara pauze, ca doar coboram. Ne-am dat seama cand am ajuns jos ca ne dor genunchii totusi pentru ca toata greutatea corpului la coborare, pe ei se bazeaza. Dar stiind deja traseul a mers destul de repede, sa fiti doar atenti sa nu alunecati si sa va luati ceva din padure, gen toiag.

Muntii Tarcu m-au cucerit de la prima vedere. Nu sunt destul de promovati turistic, eu abia am gasit aceasta drumetie, si prea putine poze care sa ma convinga. Dar am fost inspirata si am ales sa o parcurgem, si am fost mai mult decat incantati.

Fotografiile vorbesc probabil mai bine decat am facut-o eu, asa ca sper sa va convinga sa urcati pe munte si sa sa fiti doar voi cu gandurile voastre. Si pentru ca atunci cand esti acolo sus, nimic nu mai conteaza!

---

VIZUALIZĂRI: 2061 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI