Capitala, limba şi muntenegrenii. Ghid subiectiv de supravieţuire

TIPĂREȘTE

Aşa cum credeam, limba a fost o barieră destul de puternică în încercarea mea de a cunoaşte oamenii. A trebuit să mă adaptez eu, pentru că ei erau mai multi. Şi poate mai încăpăţânaţi. Oricum, înainte de a pleca într-o ţară străină învăţ câteva cuvinte, îmi formez un limbaj de supravieţuire în caz de nevoie sau de amuzament, dacă totul decurge bine. Oamenii zâmbesc şi sunt mai politicoşi dacă le zici câteva cuvinte în limba lor, ca să nu zic ce impact are asta în negocierea de la piaţă. :D

Aşa că am învăţat din prima zi să spun eu dobro jutro sau zdravo, care reprezintă nişte saluturi. La cuvintele mele erau numai un zâmbet aşa că probabil îmi ieşeau destul de bine. Sau aşa îmi place să cred. Ai mei amuzaţi ma împingeau înainte când era de socializat cu textul „zi-le din dicţionarul ăla”. Uneori mă bâlbâiam de atâta râs, dar m-am descurcat. M-am prins repede ca da înseamnă da şi ne înseamnă nu şi daca greşesc ceva să spun izvinite. V-am povestit deja că la benzinărie bagi vazduh în pneuri şi la restaurant ceri voda când ţi-e sete. Aaa. Şi am învăţat să spun upomoc când am nevoie de ajutor. Unii o rupeau în rusă sau germană, dar am observat că şi-au dezvoltat un foarte elaborat limbaj al semnelor. Toate abilităţile de comunicare le-am folosit, cu rezultate uneori bune alteori mediocre. La un moment dat l-am pierdut din vedere câteva minute pe soţul meu şi pe când l-am găsit era împodobit cu câteva coliere de smochine uscate pe după gât. Eu, evident am început să-l cert de ce a cumpărat aşa ceva, că nimeni din familie nu era amator de smochine uscate şi ne încărcăm inutil cu chestii pe care urmează să le aruncăm. M-a dat gata când mi-a zis că a vrut să îl ajute pe un bătrânel simpatic să scape de ele că avea nevoie de bani pentru o proteză la picior care costa câteva mii de euro. Le vindea cu un euro colierul şi erau înşirate de el şi de soţia lui care locuiau la câţiva kilometri şi aveau grădină de smochini. Îl întreb „uaau ce de chestii ai aflat. Vorbea engleză bătrânelul? ” „Da de unde, mi-a zis toate astea prin semne”. :) Vă daţi seama ce limbaj al semnelor dezvoltat au?

S-au străduit unii să mă răsfeţe cu engleza, dar a ieşit mai degraba o comedie. La un moment dat am vrut să facem o plimbare cu vaporul şi am cerut nişte informaţii de la un vânzător de excursii. Avea un chip frumos, era înalt, cu ochii uşor alungiţi şi pomeţi înalţi. Inconfundabil slavi. Foarte serios, aproape încruntat, începe să ne enumere o grămadă de oraşe şi să le însemne pe o hartă, foarte agitat. Dacă nu ar fi fost seriozitatea cu care ne prezenta oferta aş fi râs. Nu înţelegeam dacă ne prezintă o singură excursie sau mai multe. Nici engleza lui nu îi permitea să răspundă la orice întrebare. Am încercat câteva formulări diferte, fără să primim răspunsul potrivit. Doar şi mai multă agitaţie. Îmi încerc altfel norocul spre amuzamentul peştişorului care îmi mai corecta şi mie engleza câteodată. Eu nedumerită… „We will go in all those cities with the same ship?? ” La care îl aud pe individ, la fel de convingător ca şi cum mi-ar recomanda croazera vieţii mele. „Same shit! Same shit! ” Peştisorul avea lacrimi în ochi de la atâta râs şi îmi zice, hai că ne putem lipsi de plimbarea cu vaporul.

Cred că temperamentul oamenilor e influenţat într-o anumită măsură de climă şi relif. Întotdeauna mi s-a părut că grecii sunt calzi şi luminoşi ca o zi de vară, iar nordicii puternici şi încrâncenaţi ca furtunile pe care au trebuit să le înfrunte. Oamenii Muntenegrului mi s-au părut exact ca ţărişoara lor. Cu de toate. Înalţi - fără a fi uriaşi, prietenoşi- fără a fi insistenţi, tăioşi - dar fără a fi răutăcioşi. Mi s-au părut oameni puternici, obişnuiti cu provocările munţilor, amabili, dar fără a fi dispuşi să facă eforturi prea mari ca să te mulţumească. Mi s-a părut uneori că conduc imprudent şi riscant. Poate am simţit asta şi datorită drumurilor, nu rele, dar înguste. Cred că au simţit adesea că Dumnezeu le-a dat mult şi au căutat să-l mulţumească în locurile în care s-au simţit mici. Dacă a fost să fie munte au săpat în el să cioplească o biserică. Dacă a fost să fie apă, au mutat pământul să ridice o biserică. Mi s-au părut oameni dârji, obisnuiţi sa lupte cu greutăţile. Nu prea glumeţi. Se luau în serios şi nu păreau să caute aprobarea sau încântarea celor în trecere. Mândrii de ceea ce sunt.

În pieţele lor se fuma. Spaţiul mic, înghesuiala, nu îi împiedica şi puţin le păsa că te strâmbai nemulţumit când îţi suflau fumul în faţă. Aroganţi, dar nu la extreme. La fel ca la noi, legumele şi fructele din supermarketuri nu aveau nici un gust. Ne-am aprovizionat din pieţe. Aveau nişte cântare pe care se prefăceau că îţi cântăresc marfa şi îţi spuneau cât ai de plătit. Ciudat, era tot timpul o suma rotundă. 2 euro… 3 euro… În zile diferite pentru aceeaşi marfă am platit 2 şi 4 euro. Când am încercat să-i explic, a dat-o pe limba lor şi nu mai ştia nici un cuvânt în engleză. Am înţeles din gesturi… dacă nu-mi convine… pot să renunţ.

Prin bazarurile din staţiuni am trecut din curiozitate. Nu am cumpărat mare lucru. Dar m-am amuzat teribil de parfumuri cu denumiri Marguise Bleu (ce voia să semene cu Magie Noire), Deadly & Game (ce voia să semene cu Dolce&Gabbana), Hogo (ce semăna cu Hugo Boss), Guests (ce voia să semene cu Guess) şi aşa mai departe. Pe tricourile de „marcă” scria Abidas sau Peebook toate semănau da’ nu prea tare cu mărcile de origine.

Într-una din zile, când ploaia ne-a ţinut departe de plajă am dat o tură şi prin capitala Podgorica. Un oraş mic înghesuit, cu multe clădiri înalte fără culoare.

În traducere, numele oraşului ar fi „sub deluşor”. Se află la intersecţia râuriler Ribnica şi Morača şi este casa a 30% din muntenegreni. Din 1946 pâna în 1992 s-a numit Titograd în onoarea fostului preşedinte iugoslav. Poate ca vremea ploioasă a contribuit la starea noastră de spirit, dar nu am simţit nici într-un moment că aş vrea să scot aparatul să imortalizez vreo imagine. Să ne ferim de ploaie am intrat la un moment dat în cel mai mare centru comercial al oraşului. Ne trebuiau nişte dulciuri să ne potolim amarul şi eventual ceva cadouri pentru cei de acasă. Prima sală era o piaţă agroalimentară, iar următoarea semăna mai degraba cu un bazar înghesuit pe două nivele unde toate erau aşezate grămadă, iar comercianţii strigau ca la târg să atragă atenţia. Erau amestecate covoare cu lenjerie, haine cu băuturi şi ţigări. Se fuma peste tot şi era un miros greu de aer închis. Următoarea hală un supermarket destul de bine aprovizionat, câteva cafenele şi magazine cam cât să le vezi în 15 minute. Ne-am îndulcit şi am ieşit repede de acolo.

La polul opus, cel mai mult m-a atras lacul Skadar. Are 44 de km lungime şi 7 km lăţime. Două treimi parţine de Muntenegru, restul e al Albaniei. În partea de est e oraşul albanez Shkodra, de unde şi numele lacului. Sunt multe specii de peşte: crap, ţipar, păstrăv. E un paradis al orinitologlor şi sezonul de vânătoare ţine din mai până în martie. E unul din puţinele locuri din Europa unde mai găseşti pelicani. Presărat cu insuliţe, unele din ele foarte mici, altele cât sa încapă câte o manastire. În nordul lui se află Rijeka Crnojevica, reşedinţa de vară a dinastiilor regale muntenegrene. Drumul până acolo e destul de greu cu multe curbe şi o şosea îngustă. Pe vreo 20 de km sunt cam 200 de serpentine, marginea şoselei e o râpă de vreo 600 de metri. Normal, fără parapeţi.

Aş fi aş fi vrut o plimbare cu barca pe lac, dar nu a fost votată de majoritatea familiei. La noi deciziile se iau democratic. Dar câteva plimbări pe malul lacului tot am făcut. Peisajul era aşa de frumos încât pentru câteva minute am uitat de toate. Totul e frumos dacă priveşti la timpul potrivit. Frumusetea clipei, a lucrurilor, a întâmplărilor trecatoare ne aduce bucurie. Ce lucruri mărunte şi câtă valoare! Era o imensitate de nuferi într-o singurătate tulburată din când în când de câte o barcă cu motor. Am oprit după un pod şi am pornit într-o recunoaştere fugara. În parcarea amenajată o tarabă cu fructe patronată de o femeie cam la 50 de ani. Vine la noi şi începe sa ne chestioneze într-o limbă nefamiliară. Mi se pare că seamană cu rusa aşa că îi arunc un zdrasvite cu un zâmbet. Nu pare prea fericită aşa ă îi arat zece degete. Sper să înţeleagă că stăm doar zece minute. Îmi trece un gând prin minte. Cum o să mă înţeleg cu oamenii ăştia? Îmi făcusem de acasă un dicţionar de supravieţuire dar nimic cuvintele pe care le ştiam nu mi se părea că mi vor fi de folos.

În josul podului văd nişte pescari. Mă îndrept spre ei cu aparatul de fotografiat în mână. Îmi fac cu mâna, îi salut înapoi. În depărtare văd păduri de pin, munţi şi apa acoperită de nuferi. Ştiu că e apă, dar verdele nu pare să se termine nicăieri. Unul dintre pescari se îndreaptă spre noi cu un fel de găleata în mană şi băţul de pescuit. Probabil captura de dimineaţă. Trebuie să urce pe nişte bolovani ca să ajungă la maşină. Vad că e încurcat de lucrurile pe care le are în mână. Pornesc spre el şi îi spun cuvântul învăţat din desenele animate ruseşti cu lupul şi iepuraşul. „Pomogite”. Văd că mă priveşte cu neîncredere. Vreau să îi spun că îl ajut, dar de fapt pomogite înseamnă „ajutaţi-ma”.

Îmi dau seama dar nu ştiu cum să mă corectez. Deja ai mei râd înfundat văzând încurcătura mea…

---

VIZUALIZĂRI: 6978 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI