Monte Carlo, un oraș exclusivist cu multe atracții... gratuite

TIPĂREȘTE

Eu eram singura din micul nostru grup care mai vizitase cândva Monte Carlo. Să fie... mai bine de 10 ani de-atunci, dar impresiile îmi sunt încă proaspete, semn că locul m-a marcat profund. Fusesem acceptată să lucrez într-un proiect, iar la Monte Carlo s-a organizat, pe la jumătatea desfășurării acestui proiect, o întâlnire a tuturor celor implicați. Era noiembrie, am stat la Hotel Fairmont, dimineața mă trezeau razele soarelui ce răsărea din mare... M-am îngrozit când am citit la recepție cât costa o cameră! Am profitat însă la maxim de cele 2-3 jumătăți de zile libere, țin minte că am dat o fugă chiar și la Nisa, unde am mâncat prima dată scoici în vin... Și am rămas efectiv cu gura căscată când am descoperit pe zidul unei clădiri, într-o nișă cu gemuleț (ca cele pentru extinctoare) un... defibrilator! Doamne, la noi în spital de-abia fusese adus unul la UPU, era considerat mare chestie! Aveam să mai descopăr vreo două, tot pe stradă. În Monte Carlo, desigur.

De data asta am luat-o pe autostradă, considerând că cei aproape 70 km justifică opțiunea. Eventual, ne vom întoarce pe drumul de coastă, dacă nu se face prea târziu... Spuneam în alt articol că A10, Autostrada dei Fiori, ce leagă Genova de Ventimiglia, taie munții și zboară peste văi, fiind alcătuită în mare măsură dintr-o succesiune de tunele și viaducte; de aceea, e și cea mai scumpă din Italia. Noi aveam Telepas-ul lui Cumnățel, așa că nu ne-am bătut capul prea tare cu acest aspect. Succesiunea de peisaje este însă tulburătoare, deși în general autostrăzile sunt niște rute plictisitoare; asta nu, ai ce vedea: marea jos, departe, câte un sat cuibărit între munți...

Cât pe ce să ratăm indicatorul care ne anunța că am trecut în Franța, asta pentru că A10 nu se termină aici, ci se continuă firesc cu una din suratele ei franceze. Nici peisajul nu se schimbă prea tare, ba parcă devine un pic și mai dramatic, cu creste mai înalte și mai golașe. După doar câțiva km am dibuit ieșirea spre Monaco dar, ocupată cu privitul împrejurimilor, n-am realizat că ăsta nu-i stat UE; doar când am primit mesajul de bun venit de la compania de telefonie mobilă mi-a trecut prin cap să verific datele mobile! Și da, erau deschise și da, deja eram datoare 11 euro! Deci nu faceți ca mine!

Am ajuns inițial la un punct de belvedere asupra întregului oraș și aș putea să zic că special am făcut-o, dar n-a fost așa; chiar nu mai știu cum am ajuns. Mi se pare că la un moment dat am ținut drumul drept, în loc să facem stânga, spre Monte Carlo. Da, așa a fost! După câteva guri de aer proaspăt de munte și câteva fotografii, am făcut calea întoarsă.

Până în centru, străbăturăm o succesiune de străduțe înguste, umbrite de clădiri frumoase, cu aspect aerisit, mediteranean, extrem de bine îngrijite. Totul era îngrijit ca la carte, chiar și zonele unde se construia (căci aveam să constatăm că se construiește într-o veselie în micuțul stat monegasc!) erau perfect delimitate și protejate.

În Monte Carlo nu ai nevoie de hartă. Peste tot sunt indicatoare, dar absolut peste tot, nici să vrei n-ai cum să te rătăcești! Pentru noi, prioritatea era deocamdată să găsim un loc unde să ne lăsăm mașina. Nici din acest punct de vedere nu trebuie să vă faceți probleme. Monte Carlo, „beneficiind” de o suprafață destul de restrânsă (puțin peste 2 kmp), a avut inteligența de se dezvolta pe înălțime și... în adâncime. Marea majoritate a parcărilor sunt subterane, pe mai multe niveluri, iar la intrare e afișat în permanență numărul de locuri libere.

Am nimerit parcarea de pe Cheiul Rainier III, cel care delimitează spre sud principalul port al orașului, Portul Hercule. De-o parte și de alta se află cele mai importante obiective turistice, Oceanograful, Catedrala și Palatul Regal în stânga, în Monaco-Ville (zona cea mai veche a orașului), Cazinoul și cele mai bengoase hoteluri în dreapta, în Monte-Carlo. Zona dintre ele, incluzând-o pe cea a portului, se numește La Condamine și mai există un al patrulea „cartier” în stânga extremă, partea cea mai nouă, Fontvieille, despărțită de Monaco-Ville prin portul omonim.

Am străbătut perfecta pasarelă de lemn, cu ochii când spre zecile de ambarcațiuni mai mici sau mai mari, când spre zgârie-norii de dincolo de ele, din planul secund, când spre micul promontoriu din față, când spre marea cu sclipiri care-ți luau ochii! În capătul cheiului, țărmul era modelat în trepte largi, pavate cu piatră, ce coborau până la mare, iar ultima dintre ele fusese din loc în loc prevăzută cu scări de inox precum cele de la piscină, pe care să poți coborî în apă! Esplanada Stefano Casiraghi am aflat că se cheamă această „plajă” improvizată; ne-a plăcut ideea!

Apropiindu-ne de stânca din față, am constatat că e străbătută de un tunel, dar acesta era pentru mașini, noi trebuia s-o ocolim prin stânga, pe o alee. Cu atât mai bine, căci am avut parte să vizionăm de sus una dintre cele mai drăguțe plaje pe care am întâlnit-o vreodată! Micuță, acoperită cu pietricele, îmbrățișată de cei doi versanți abrupți, mângâiată de niște valuri turcoaz incredibile!... Pentru o clipă, m-am simțit teleportată în iubita mea Grecie! Am descoperit și treptele ce coborau pe romantica Plajă a Pescarilor (după cum am citit pe o plăcuță) și tare ne mai ademeneau, dar ne-am ținut tari, aveam un oraș de descoperit doar! :)

Am ajuns la o parcare acoperită imensă, plină de autocare și nu numai; am mai fost în locul ăsta, mi-l aminteam bine de la vizita de acum 10 ani! E bine de știut că aici există toalete gratuite și tot de aici poți să urci, pe niște scări rulante (sau cu liftul), atât la intrarea în Muzeul Oceanografului (un short-cut), cât și un nivel mai sus, unde sunt ceva magazine și o braserie; de aici mai urci niște scări (cu picioarele proprii) și - voila! ajunserăm pe Avenue de Saint Martin, fix în fața superbei clădiri în stil Art Nouveau ce adăpostește Oceanograful. Mare de lume găsirăm aici, parcă n-aveam chef să ne luăm la trântă cu ei, ne tenta mai mult să căscăm gurile pe străzi... Am citit despre acest muzeu că-și datorează existența prințului Albert, mare navigator și iubitor al vieții marine.

Am traversat și ne-am trezit imediat în inima centrului vechi, pe niște străduțe înguste, flancate de clădiri văruite la perfecțiune în nuanțe calde; adăposteau magazine, restaurante, mici hoteluri... Peste tot simplitate și bun-gust, flori din loc în loc, împodobind ferestrele sau intrările... Un zumzet din ce în ce mai evident pe măsură ce înaintam ne anunța apropierea unui spațiu larg și foarte populat. Place du Palais, cvasi-dreptunghiulară, parțial pietruită, parțial acoperită cu un material aderent și plăcut mersului, vuia de oameni și imediat am înțeles și de ce: mai erau câteva minute până la 12, se apropia schimbarea gărzii la palat!

Nu era chip să te strecori în primele rânduri, cred că ar fi fost nevoie să fim ceva mai matinali. Am încercat să înțelegem ce se întâmplă de la distanță, dar ceremonia ni s-a părut destul de lungă și am preferat să ne îndreptăm atenția spre părculețul din dreapta pieții. Pe bănci puținele locuri erau ocupate deja, dar priveliștea asupra portului și a celei mai însemnate părți din oraș era de-a dreptul... cum zice americanul?! breathtaking! Nu ne mai săturam s-o admirăm și s-o imortalizăm! Desigur, ca noi mulți alții.

Pornirăm mai departe, pe drumul care începea din acel părculeț, paralel cu latura sudică a portului; cumva, ne întorceam. Pe partea opusă - case superbe, cu balcoane din fier forjat, o lume a eleganței și bunului-gust. Aveam în cap Catedrala, știam că-i pe acolo, dar nu mai știam exact unde. V-am zis că peste tot sunt indicatoare, ne-a ieșit și nouă în cale unul și ne-a luminat: trebuia s-o cotim la dreapta. Un scuar cu o fântână frumoasă, purtând în mijloc statuia de piatră a Sf. Nicolae; deci catedrala n-are cum să fie prea departe, că o cheamă la fel.

Și da, iat-o! Albă și maiestuoasă, strălucind în soare, exact cum mi-o aminteam. Se vizitează gratuit, iar principala atracție (pentru care se formează chiar coadă înăuntru) este mormântul celei mai iubite prințese, Grace de Monaco. Povestea sa este arhicunoscută, ați auzit cu siguranță despre actrița Grace Kelly, deja celebră pe platourile hollywoodiene atunci când a fost remarcată de prințul Rainier III, care s-a îndrăgostit de ea și a făcut-o prințesa sa. Au avut 3 copii și au trăit fericiți „până ce moartea i-a despărțit”, adică până ce Grace a murit într-un accident de mașină, ea fiind la volan (fiica sa, Stefanie, aflată pe scaunul din dreapta, a scăpat doar cu câteva zgârieturi). Piatra de mormânt e impresionant de simplă, pe ea sunt gravate doar numele Gratia Patricia și anii domniei sale. La căpătâi veghează un fir de trandafir și un tablou stilizat în alb-negru cu prințul și prințesa în ziua nunții lor. Alături își doarme și Rainier III somnul de veci, sub o piatră asemănătoare... Catedrala adăpostește mai multe capele, statui impresionante și alte morminte de personalități.

Chiar peste drum de Catedrală se află intrarea în Grădinile Saint Martin și ne-am îndreptat și noi într-acolo, atrași mai ales de un petec de albastru marin ce se zărea printre frunze. Wow! Întregul Port de Fontvieille ni se așternea pe retine, imaginea era absolut superbă! Nici grădinile nu ne-au dezamăgit - micuțe, dar extrem de cochete, dispuse pe mai multe terase. Am întâlnit chiar și un iaz cu pești roșii, multe statui, ronduri îngrijite de flori și un punct de belvedere, cu statuia prințului Albert I, navigatorul, scrutând nemărginirile mării de la timona corăbiei sale!...

Grădinile se termină în Oceanograf, deci iată-ne în punctul de unde am plecat! Parcă-parcă ne atrăgea ideea de a străbate restul orașului cu un trenuleț turistic ce tocmai se pregătea să plece (9 euro de căciulă), dar am hotărât să ne păstrăm banii în buzunar și să ne folosim picioarele, cât om mai putea trage de ele... Așa că am coborât în direcția portului, pe care aveam de gând să-l ocolim până în partea cealaltă, la cazinou.

Străbăturăm agale deci, mai pe sub umbra copacilor, cheiul sudic numit al lui Antoine I, pe urmă cel central, numit după Albert I și... ne-a cam pălit foamea! Mâncătorii erau, nu zic nu, am văzut o stradă ce urca în Condamine plină cu terase una lângă alta, da' când am citit câteva prețuri, era cât pe ce să leșinăm (și nu de la căldură, sigur!). Până la urmă ne-am lipit la o pizzerie, nici acolo nu era ieftin, dar am șeruit niște pițe anemice și la final am zis că am mâncat.

Am interogat din nou un indicator cum să ajungem la cazinou și ne-a îndrumat spre o clădire cu lift. Am luat liftul și am apăsat pe butonul lângă care scria „Grand Casino”. Liftul a luat-o în sus, desigur. Stați, că încă n-am ajuns! Adică de acolo de unde am coborât am mai mers câteva minute pe Avenue d'Ostende. Pe măsură ce ne apropiam, peisajul îmi devenea tot mai familiar... Iată luxuriantul Hotel d'Hermitage, un magazin Gucci pe partea opusă și... cel care se zărește acolo în față el e, cazinoul! Același superb stil Art Nouveau de început de secol XX! Se spune că veniturile obținute încă de la început din jocurile de noroc au fost atât de însemnate, mult peste așteptări, încât monarhia a decis să înlăture taxarea populației monegasce. Și de atunci cam așa a rămas, ceea ce face Monaco un adevărat paradis fiscal. Păcat că nu-mi pot plăti impozitele după legea lor... Ciudat e că cică rezidenții statului nu au voie să parieze, cică nici să intre în cazinou n-au voie... Oare chiar așa o fi?!

Noi am avut voie și chiar am intrat. Ca să vizitezi zona de la intrare și cafeneaua nu trebuie să scoți niciun ban din buzunar. Pentru cea cu jocuri - da; 10 euro, parcă. Noi ne-am mulțumit cu mocangeala și am admirat îndelung coloanele terminate cu capiteluri și frumoasele decorațiuni ale tavanului. Cafeneaua e și ea un loc rafinat, aici n-ai însă voie să faci poze; eu am furat doar una, la intrare, cu un copăcel făcut din pietricele roz. Mi-a plăcut și cutia poștală de epocă, de unde puteai expedia ilustrate cu timbru de Monaco!

Ieșind din cazinou, am remarcat altă construcție genială, cea care adăpstește Hotel de Paris. Am fotografiat-o îndelung, apoi ne-am continuat plimbarea. traversarăm un părculeț, coborârăm niște scări și... Hotel Fairmont! Mi-a stat o secundă inima, recunosc! Bine te-am regăsit, Hotel Fairmont! De-aici chiar că știam drumul... Am urcat pe o terasă cu vedere superbă la mare, am coborât din nou și ne-am întors spre port, traversând tunelul din care se face intrarea la Auditorium Rainier III, o imensitate de complex cu nu știu câte săli de conferință plus accesoriile de rigoare.

Eram deci pe latura nordică a portului și trebuia să ajungem pe cea sudică, dar n-am mai avut stare să-l ocolim încă o dată, așa că am așteptat vaporașul ce te transbordează între cele două maluri în doar câteva minute. Serviciul se cheamă Bateau Bus, costă 2 euro de persoană și pleacă din jumătate în jumătate de oră. Ocazie cu care poți admira portul „de la firul... apei”, ca să zic așa.

Era încă prea devreme să plecăm, mai încăpeau ceva activități în programul nostru. Prietenele noastre C&B au propus să vizităm totuși Oceanograful, dar noi, restul, parcă n-aveam chef... Am convenit ca ele să meargă acolo, urmând să ne întâlnim mai apoi... unde credeți?! Ați ghicit! Pe micuța plajă „grecească” la care îmi rămăsese inima de dimineață!

N-aveam prosoape la noi, iar costumele de baie le lăsaserăm într-un rucsac, în mașină. Tati a fost delegat să ni le aducă și ne-am schimbat cu prosoapele puse în jurul taliei. Pietrele erau călduțe încă, deși plaja intrase în umbra stâncii din spate. Apa era și ea minunată, limpede și caldă, nu ne venea să mai ieșim afară! Doamne, ce amintiri...

Evident că prietenele noastre au vrut și ele când au venit. Și nu puteam să nu le îndeplinim dorința, nu era frumos! Așa că am luat bălăceala de la început încă o dată și încă o dată, până când ne-am murat bine. Cu mare regret, într-un târziu ne-am desprins și am pornit către mașină. 18,6 euro ne-a costat parcarea, 5 ore și ceva; rezonabil, eu zic. Mai ales că restul distracțiilor au fost gratis! :)

Ne-am întors în Imperia pe drumul de coastă. În planul inițial fusese să oprim un pic și la Menton, dar micuța plajă din Monte Carlo ne deturnase deja. Dar ce am văzut ne-a plăcut, așa că ne-am propus să mai revenim cândva, probabil când o să luăm la puricat Coasta de Azur. Am făcut totuși două mici halte; una într-un loc cu o vedere splendidă la toată zona pe care o lăsaserăm în urmă, deasupra căreia se revărsau razele unui apus nepământesc; alta în Ventimiglia, unde soarele lumina râul din spatele unor șiruri suprapuse de clădiri ligurice...

---

VIZUALIZĂRI: 6482 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI