La pas molcom prin stațiunea Menyháza

TIPĂREȘTE

Așe cum vă promisei la finalul review-ului de-aici (vezi impresii), să vedem cam ce se poate face prin stațiunea Moneasa.

Dar mai întâi să vă istoricesc câte ceva despre dânsa care este.

Moneasa sau Menyháza cum îi zic maghiarii, îi situată într-o mică depresiune, la poalele munților Codru-Moma. Se află cocoțată la o altitudine de vro´ 280 de metri și-i străbătută de apa râului după care-și luă numele. Prima dată, localitatea o primit numele de Monyásza, asta pe la anul 1592, că după aceea îi mai zise și Moneassa, apoi Monyasza și Monyaza. Însă în anul 1859 nea doftorul Kery Imre (figură importantă a sec. 19 de se ocupa cu combaterea epidemiilor) o numește Moneasa. Amu cică numele și-ar avea originea de la cuvântul turcesc ,,monea” care înseamnă ,,baie”, loc de scăldat, scăldătoare, piscină, feredeu, cadă, copaie sau cum vreți domniile voastre să-i mai ziceți. Apoi mai târliu i se adăugă sufixul ,,sa” și na că i-o ieșit numele de-l poartă și-amu´. No da´cică îi mai e o versiune, care zice că numele îi vine de la apa curgătoare ce străbate mijlocul satului. Că atunci când îi dădea Ăl de Sus cu ploaie cu găleata, Valea Monesei se supăra rău di tăt și-şi revărsa mânia puhoaielor de apă peste întreaga aşezare, căpătând în graiul localnicilor supranumele de „Mânioasa”. Păi na, dacă era așe de supărată, normal. De pe la 1913, zicese că maghiarii translatară cuvântul Menyháza prin „loc de salvare, însănătoşire”, adicătelea locul cela care te vindecă de te toate și te face ca nou. Ba cică pe la săvârșitu´ sec. XIX, stațiunea o fo´ numită „Gasteinul Ungariei”.

Ca istorisire, zice-se că încă de pe la 1318, cetatea şi domeniul Deznei din care făcea parte și Moneasa, o fo´ a regalităţii maghiare. Apoi, pe la 1387 regele Sigismund în toată-i mărinimia, donează domeniul marii familii nobiliare Losonczy, familion ce-și trăgea rădăcinile de prin vechile triburi maghiare și care or primit mai multe domenii în regiunea Arad. (Zicese că unul din membrii familionului pe numele său László Losonczy, o fo´ principe al Transilvaniei, iar altul, pe numele său István Losonczy, fu mare căpitan de oști ce s-o remarcat în anii 1552 ca apărător al Timișoarei împotriva turcilor). Și păstrează nea Losonczy ăst domeniu pân´pe la 1557, că apoi intră în propetatea pașei de Ineu. După vro´opt ani, Suleiman al II-lea o lasă în stăpânirea principelui Ioan Sigismund Zapolya iar după doi ani, adicătelea pe la 1567, aista din urmă i-o donează lu´ Gheorghe Bebek un important aristocrat, care nu-ș dacă de bucurie sau de emoție, își și dădu duhul.

Prima atestare cu acte-n regulă a localității Moneasa datează de prin anul 1597, când principele Sigismund Bathory în toată mărinimia-i, îi donează lui Kornis Gaspar de Göncz-Rusca (un căpitan ce-o luptat alături de Mihai Viteazul în bătălia de la Şelimbăr) în semn de preţuire pentru serviciile militare ale acestuia, cetatea Dezna cu tăt domeniul de prin pregiur în care era integrată și Moneasa cu tot cu izvoarele-i termale, nuferii, păsările, mâțele, gâzele și zăcămintele de fier. Pe la 1633, prinţul Rakoczy Gheorghe care era atunci propretar, îi donează cetatea şi domeniul Deznei din care după cum vă spusei făcea parte și Moneasa, lui Kornis Sigismund fiul lui Kornis Gaspar și comitele suprem al Zărandului şi Bihorului.

După cin´șpe ani, fiindcă nea Sigismund nu avea xerox sau copiator, deci n-avea copii, domeniile îs moștenite de nepotu-său Kornis Francisc, care însă după trei ani îi deposedat de ele. No, da stați, că pe la 1658 trecute fix, veniră turcii vizirului din Buda și călcară domeniile de-aci, că-i apucă și pe-ăștia să mai ia câte ceva, de parcă nu le-ar fi ajuns. Bașca că le plăceau apele termale de-aci, că-i vindeca de di tăte, mai puțin de pohta de-a cuceri ziua ce visau noaptea. Da´ în cele din urmă turcaleții și-or luat tălpășița de pe meleagurile de-aci, odată cu bătălia a mare de la Viena din 12 răpciune a lui 1683, când îi mâncă să se ducă acolo tot cu chef de cucerit. Însă și-or luat-o de la trupele din Liga Creștină de le-or mers gevreğii, adicătelea fulgii și penele. Și dacă văzură ei că nu mai e de stat pe-aste meleaguri, s-or supărat rău di tăt și-și vărsară năduful pe cetatea Dezna c-o făcură țăndări.

Pe la 1702 în zonă apar trupele austriece care după vro´ 30 de ani, donează domeniul de-aci ca „teritoriu distrus de turci” ducelui italian Rinaldo de Modena, zice-se să-l administreze mai bine, c-o fi mai priceput și mai meseriaș. Pe la 1804, Moneasa îi cumpărată de Iosif (fratele baronului Nevery Alexa de Gyula Vârsand) prin mărturisire ereditară de la Szotoviky Francisc propretaru´ carele era pe-atunci. Da´ vine nepotu´ lu´ nea Iosif Nevery și-o vinde la 1852 contelui Waldstein Wartenberg Cristian. După aproape 40 de ani, fiul moștenitor al contelui Waldstein ia posesiunile și se-apucă și ăsta de i le vinde contelui Frigyes Wenckheim (de fapt nevesti-sii Cristina), zice-se adevăratul fondator al stațiunii, fiindcă avea să realizeze cele mai importante investiții în Moneasa. Și de cum o devenit propretar nea Wenckheim, perimetrul staţiunii s-o extins, începând de la ieşirea din Valea izvoarelor termale către aval pân´ la pod „lu Ţurca” cum îi zic localnicii intrării actuale în perimetru staţiunii. Și uite cum s-o pus ăst conte de construiește ștrecul îngust de-i zice cale ferată dintre Moneasa și Sebiș, bașca modernizează și băile termale care erau făcute din lemn și-arătau vai-mama-lor atunci când le-o cumpărat. Apoi se-apucă de intensifică exploatările miniere, forestiere și de calcar cenușiu, susține școala și biserica romano-catolică, înființează și-un oficiu poștal chiar aproape de locuința sa, dar cel mai și cel mai, îi că face lumină-n sat, adicătelea bagă iluminatu´ domle´... ,,- Veniți de luați luminăăă!!! ”

Și ca urmare a eforturilor de modernizare făcute de contele Wenckheim, după cinci ani, mai precis la 13 florar a lu´ 1896, Moneasa obţine de la Ministerul de Interne Regal Maghiar statutul de staţiune balneară. Mumos domne´din partea lor! Să fie primit!

Păcat însă că, după Unirea de la 1918 și ivirea problemei ,,optanților” (chestiunii de-alea de confesiuni), baronul Wenckheim se supără, își ia jucăriile, își face papornițele și ia calea Ungariei și Alemaniei, preferând să rămână acolo, căci avea propretăți și pe-acele meleaguri. Ioi, mama!!!

Da´stați, că uitai să vă zic că apele astea termominerale de se găsesc aci, au fost cunoscute se pare, hă hă hă... încă de pe vremea romanilor, că avuseseră aici câteva scăldători (terme mai pe limba lor) unde să se-mbăieze și să se bălăcească. Deh, acu´ și cu ăștia, nu se puteau scălda decât în ape bicarbonatate, calcice, magnezice, sodice sau mai știu eu de care. Sau te pomeni c-or fi fost bolnavi și ramoliți săracii... care cu nevroze astenice, care cu reumatism, care cu romantism sau cu diabet, sau care cu ,,rugină ,,și înțepenire pe la planetare, rulmenți și capete de bară. Că doar ne călcară și ăștia meleagurile-n lung și-n lat pân´ li s-or slăbit amortizoarele și cataligele...

Ba cică pe la anii 1600 trecute fix, o trecut pe-aci însuși Mihai Viteazul zis și Bravu pentru a se vindeca în apele bicarbonatate. Păcat însă că la un an mai târliu îi curmă zilele generalul Basta și-l scurtă... cu un cap. Ce ți-e pân´ la urmă și cu apele astea termominerale, te vindecă de ceva și-ți aduce altceva... sau mai bine zis, te deposedează de altceva...

Dar hai, gata gata cu fotosinteza, la culcare toată lumea! Uups, stați oleacă că asta-i din reclama aia cu apa Hera din Munții Apuseni, pe care eu când o văzui prima dată zisei că-i reclamă la brazi de Crăciun. Deci gata cu istoria și hai s-o luăm la pas prin stațiune.

Moneasa îi mică, mică rău di tăt, dar e curată bec și-i multă liniște, poate prea multă liniște, dar las´ că face bine la psihopupu. Aer curat și ozonat, triluri de zburătoare, gazon tuns și-ngrijit, brazi, pini, molizi și-alte neamuri de copaci, coșuri de gunoi la fiece pas, băncuțe pe care să-ți hodinești oasele, 2-3 magazinașe cu di tăte și-o mică piață cu tarabe și căsuțe în care vând oamenii de-alea de artizanat din lemn, lut ars sau alte obecte cu iz de suveniruri de se văd mai prin toate stațiunile.

Ce-i de făcut și de văzut prin stațiune:

Una bucată loc de scăldat și de stat cu bendeul la soare, adicătelea Ștrandul din Moneasa. Aista o fo´construit în anii 1934-1936 și renovat din 2007 până-n 2013. Are o suprafață de vreo 98 de ari și include: două căldări mici de 14/6 metri, una mai mare de 25/12 metri, toate fiind umplute cu apă termală caldă. Atențiune însă că lunea și joia din săptămână, nu se bagă apă în bazinul mare. Deci v-aduceți dvs. în sticle, borcane, bidoane, oale, putini și-alte recipiente. Pe lângă căldările astea, îs așezate șezlonguri cu umbreluțe, plaja fiind de iarbă tunsă regulamentar pe care-ți poți așterne pătura, covorul din sufragerie, plapuma sau batista și să te prăjești la soare. Mai sunt o teraso-cârciumă mare și-ncă o clădire cu popicărie și club-bar de unde-ți poți lua ceva de-ale gurii sau gâtlejului, căci pe teritoriul ștrandului nu ai voie cu mâncare sau băutură din afară. Asta n-am înțeles-o niciodată. Cum adicătelea ,,din afară”? Din afară de peste Prut sau din afară de peste Dunăre? Sau din afara Comunității Europene? ... Mda, mă rog. Tot în cadrul ștrandului carele este și care-i împrejmuit cu un gard de sârmă, se află un teren de bătut berbunca cu gazon artificial și instalație de nocturnă. Mai îs puse în acest complex și 15 căsuțe tip bungalóu, zicese de 3 stele, care au câte 2 sau 3 locuri, baie proprie cu duș, teveu și minifrigider. Cei ce se cazează aici au la dispoziție o parcare păzită, bașca intrare gratuită la bălăceală cu tăt cu șezlonguri moca. Tariful căsuțelor îs 100 de lei pen´cele cu două locuri și 140 pen´ cele de trei locuri. Programul ștrandului pe perioada de vară este de la 9 -19, iar intrarea costă 10 parale pentru adulți și 5 pentru copchii.

Vis-a-vis de intrarea în ștrand se află Teatrul de Vară, d-ăla cu băncuțe din lemn și o scenă acoperită, unde probabil în sezonul estival se țin spectacole.

De după zona cu ștrandul începe parcul stațiunii, cu alei pavate, băncuțe, copaci de prin neamurile foioaselor și coniferelor, iar în copaci veveroi și zburătoare. Tot aici în parc, expusă în mama natură, se află Galeria de sculptură în piatră. Adicătelea chestii d-alea mari, nemișcătoare, reci și inerte sculptate-n bolovani, reprezentând ba un chip de femeie, ba o căpățână de bărbat, ba "El și Ea" ce stau tâmplă-n tâmplă probabil să nu se prăbușească, ba "Mama, tata (sau amantu, poștașu´, tipu´de la cablu...) cu pruncu între ei”, ba altele la care te uiți ca curca la crăci neînțelegând ce vrea să însemne. Și toate aiste ,,răcituri ,,îs împrăștiate pe iarba tunsă, rasă și frezată dintre copaci... da´parcă dau bine acolo unde-s puse.

Pe aleea de duce înspre hotelurile din centrul stațiunii, îs dispuse, înșirate, aliniate precum garda de onoare, un fel de foișoare cu câte două măsuțe tip berărie, adicătelea d-alea de-ți vin pân´ la pept, dar fără a avea băncuțe sau altceva pe care să te așezi. Amu, nu-ș pen´ ce-or fi fost făcute... probabil pentru a-și expune vânzătorii marfa pe timpul sezonului. Dar întru deșteptăciunea de-mi dă pe-afară precum cafeaua uitată pe foc, zisei eu că-s bune în caz că te prinde ploaia. Adicătelea, cum începe stropeala, bagi de zeamă că ți-ai uitat ,,parașuta cu spițe ,,acasă și dai năvală vârându-te sub ele, asta dacă mai ai loc de alții. Îți rămâne doar să te rogi la toți zeii, sfinții și apostolii ca ploaia să cadă perfect vertical, că altfel degeaba te-ai băgat acolo, că tot te va face fleașcă.

Mergând de-alunga înspre buricu´stațiunii, după ce treci de Vila Magnolia aflată pe partea stângă în sensul de mers, te vei împiedica de o fântână arteziană ce are înfipt într-ânsa un obelisc. După dânsa, fântâna care este, vei vedea o stâncă cu inscripţia: "În amintirea lui Czárán Gyula, 1906, Asociaţia Turistică Arădeană”. (Aista fuse un propretar de terenuri și specialist în turism care a descoperit multe peșteri și a amenajat pe cheltuiala proprie traseele turistice din zonă dar și unele de prin zona Bihorului). De-aci, o iei mumos hăis, adicătelea la stânga, urmând cărarea Pitroasei cum îi zice drumului ce merge paralel cu pârâul și te introduce în îngusta Vale a Băilor. Eh, la un moment dat, după vro´10 minute de mers ușor, legănat și-mpiedicat, pe partea stângă vei vedea Lacul cu nuferi, sau mai bine zis, balta cu un singur nufăr Nimphaea thermalis din cei ce sunt și la Băile Felix, un broscoi și restul pești. Dar ceea ce se ițește de la depărtare, stând inerte de-atâta amar de vreme, sunt ,,impozantele ,,ruine ale fostei Vile nr. 1 sau ,,Nufărul” cum botezară austro-ungarii prima vilă și bază de tratament a stațiunii. No și hai să vă istoricesc și câte ceva despre dânsa. Această clădire fu´ la vremea ei un impozant edificiu ce luă pe la 1895 locul vechilor băi din lemn dărăpănate vai mama lor pe care le făcuse așe cum s-o pricepu și el, contele Waldstein. Și-astă clădire măreață i-o aparținut apoi, cum era de așteptat, contelui Wenckheim. Și-o făcut-o nea contele aista de-o frumusețe, că la soare de puteai uita, dar la dânsa care era, ba. Și ridică una bucată ditamai viloiul cu etaj de vro´ 80 de metri lungime, având latura principală orientată spre pădure şi pârâu. La etaj cică erau camerele de oaspeți, iar la parter mumos amenajate 13 cabine pentru baie ce reprezentau baza de tratament a clădirii. Și fiece cabină avea câte o vană placată cu „marmură roşie” de Moneasa adusă chiar de la cariera de-aci. Vănile aveau capacități diferite, de la 1 m³ până la vro´ 3-4 m³. Cele mai mici erau destinate copchiilor, cele mijlocii pentru 1-2 persoane, iar cele mai mari pentru 3-4 persoane. Alimentarea cu apă se făcea prin trei robineţi, unul cu apă termală supraîncălzită, altul cu apă termală naturală şi al treilea cu apă rece. Cabinele erau fiecare dotate cu un pat şi cuier pentru haine. Adicătelea, te dezbrăcai, te-mbăiai și... gata, toată lumea la culcare. Tot la parterul vilei ăsteia se mai găsea un cabinet medical în caz că te lua cu amețeli sau vedeai stele verzi din cauza apei, precum şi câteva saloane în care marea boierime a vremii purta discuţii diverse: ce-ai mai făcut de mâncare, ce-ai mai luat din piață, ce-ți mai face mâța, câți viței ți-o fătat boul, uite-o și pe toanta aia cum s-o-mbrăcat, câte tone de marmură roșie ți-au intrat în dormitor, câtă d-aia neagră ți-o intrat la cotețul găinilor, etc. De asemenea mai exista și un club de distracţii în caz că te prindea plictiseala și ți se lua de-mbăiere, unde dădeai cu bâta în bile sau aruncai cu biloiu´ în popice. În prelungirea aceastei clădiri se mai afla un restaurant cu sală de bal având o capacitate de vro´ 300 de capete. Aici se juca whist, tarot, macao, șeptică, popa-prostu´, ia-ți-o ție dă-mi-o mie, tango, vals, hora de la Aninoasa, brâul oltenesc, dansul pinguinului, brașoveanca, meneaito, lambada, sârba în căruță sau bătuta de la Costești. Dar tot aci, exista cică şi o sfârlează d-aia cu cifre roșii și negre în jurul căreia se îngrămădeau doamne în rochii lungi şi domni cu barbete şi monoclu. Vis-à-vis de vilă se afla o bucătărie imensă, carevasăzică separată de restorant ca să nu miroasă țoalele onorați oaspeților a friptane, ciorbe și-alte alea de-ale gurii. Ehe, dar la sfârșitul sezonului turistic din 1989, Vila Nufărul intră în reparație capitală, sau mai bine zis i se dă pedeapsa capitală, căci reparații... ioc, alegându-se de ea praful, pietroaiele, molozul, gunoaiele și bălăriile cât calul cu tot cu călăreț. Doar câteva ornamente de pe zidurile vechi sau ceva rămășițe din peronul cu două trepte joase şi două coloane graţioase de marmură ce aproape că ating bolovănişul unei minuscule grote de pe versantul din dreapta al pădurii, mai amintesc de vremurile-i de glorie. Amu cică în 2005, clădirea (a se citi ruinele) ar fi fost cumpărată de o societate arădeană şi că va intra cândva în circuitul turistic. Și când spun cândva, mă refer la Sfântu-Așteaptă, la Paștele Mâțelor că Ăl al Cailor există (Ispasul sau Ziua Înălțării), La Anu´ și la Mulți Ani, când o face plopu´ mere și răchita micșunele, la calendele grecești vorba lu´ Augustus, sau mai bine zis, spus și slovit... când o zbura grohăitoru´. Ptiu, da´ stați oleacă să vă uimesc! No cică aici unde-s ruinele ăstei vile, din 2010 trebuia să fie gătat un ditamai complexul ce ar fi cuprins: un hotel de patru stele și doi meteoriți cu 20 de camere, un restorant, un centru de conferinţe, o zonă de priponire a otovehiculelelor, un centru comercial și bomboana de pe tort... un centru de spa&wellnes. Ei, hai!... Păi ar fi fost mumos. Adicătelea d-ăla cu bazine termale, ligheane cu bulbuci de le zice jacuzzi și diverse cabine unde să te ia la fezandat cu uleiuri de trandafiri, levănțică, floarea soarelui, soia, măsline presate la rece, ricin, pește, sau Castrol 10W40. După ce ești fezandat bine de nu mai miști și ți-a întors fățălăul la spatete iar aripile ți le-or mutat în locul cataligelor, mi te ia de-ți trage o exfoliere. Adicătelea îți dă peste șoriciul de peste tot cu șmirghel granulație 3000, apoi cu rașpelul și-n cele din urmă prin sablare. După aceasta, fiindcă ești ca o fleică proaspătă de mânzat, te ia mumos și-ți trage o împachetare cu ciucalată de vacă mov cu arahide întregi, nămol de la inundațiile din Teleorman că-i cu di tăte și face bine, parafină încinsă la 80 de grade și smoală sau bitum, după preferințe. Și fiindcă de-amu ești împachetat fedeleș, te ia de te aburește cu abur prospăt de locomotivă. Apoi, dacă tăt te simți sănătos beton sau nu te mai simți deloc, te ia și te-aruncă pi rând în ligheane: în ăla cu apă termală la 50 de grade, apoi în ăla cu apă de -50 de grade și-apoi în ăla fără apă că uitară să plătească factura.

Dar cum anu´2010 trecu iar eu vizitai Moneasa în 2013 și nu văzui vro´ mișcare înspre restaurare sau reconstrucție a fostei vile Nufărul, cred că... mai e un pic și-i gata...

Tăt aici, lângă vis-a-vis de aceste ruine, se află așa zisa Peștera cu Apă de la Băi, sau mai bine zis fosta peșteră, că acu era surpată și nu se vedea decât o gaură... și-atât.

Întorcându-te înapoi în centrul stațiunii, adicătelea la pietroiul ăla inscripționat unde-i și fântâna arteziană, o cârmești la stânga, lași pe dreapta piața cu tarabe și căsuțe, lași și hotelul Tanamera așa cum îi el pe stânga, treci un pod și... pe partea dreaptă, vis-a-vis de Hotelul Moneasa, ăl de-are de pe la 1984 o bază de trântămente și băi termo-mezominerale, vei vedea o baltă mare. Eh, aista-i este de fapt un lac de agrement de vro´ 90 de ari mărime, prevăzut cu un debarcader de unde poți închiria luntre cu vâsle sau obecte d-ălea plutitoare la care trebe să pedalezi până-ți ies ochii din cap ca la melc ca să te deplasezi un metru. Sau dacă vrei și ai cu ce, poți învăța râmele să înoate crául pe spate, că pește... nu ește. Dacă nu le ai p-alea cu plescăitul bâtei în baltă, o ții lunga mai departe cu mers încet și legănat înspre ieșirea din localitate, preț de vro´ 8 minute. După ce treci de terenul de bătut berbunca al Taberei de agrement și recreere Moneasa o cârmești la stânga pe prima uliță ș-apoi încă odată la stânga pe următoarea uliță. Și-n câțiva pași o să te izbești de... ruinele celui care-a fost odat' Cuptorul Jumelt (gps: 46.466070,22.271146) sau Jmelț. Aista o fost un cuptor pentru topit minereul de fier ce-și luă numele după locul unde se află, adică după cel al unui cartier mic format prin deceniul cinci al veacului opșce´din slovaci, cehi, polonezi, austrieci și maghiari aduși din imperiu. Căci aceștia zicese că erau specializați în exploatarea minereului de fier și a manganului, iar Moneasa avea la greu, slavă Domnului. Amu´ ce să vă zic, cuptoriul aista îi o ridicătură din piatră de granit cu căptușeală de cărămidă pe interior și ,,căptușeală ,,de ierburi, tufe și copăcei pe din-afară, la care abia se mai vede câte ceva din găurile pe unde se întreținea focul sau pe unde se scurgea fonta. Îi înaltă de vro´ 10 m și a fost construită undeva la mijlocul veacului al XIX-lea. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX cuptorul a fost abandonat datorită nerentabilităţii în faţa avântului industriei siderurgice şi metalurgice.

Cam asta se poate face sau vizita așe molcom, la pas prin stațiunea Moneasa. Nu-s multe, dar cred că în sezonul estival nu ai avea de ce să te plictisești. Mai o bălăceală la ștrand, mai un trântăment la hotel Moneasa sau de ce nu, o plimbare vâslită pe lacul de agrement.

Așa câte ceva ar mai fi de văzut, dar prin împrejurimi, adicătelea în afara stațiunii, despre care povesti-voi într-un alt episod.

---

VIZUALIZĂRI: 5325 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI