Vacanţă în Insula Primăverii Veşnice III

TIPĂREȘTE

Ziua de duminică, fiind şi ultima a lunii ianuarie, este a maratonului internaţional organizat în Madeira.

De cu seara anterioară pun ceasul să sune la ora 7 pentru a asista şi la febrila stare de dinaintea startului programat o oră mai târziu.

Dorm buştean, nu-l aud iar când îmi arunc ochii pe noptieră acesta arată 7.35! Sergentul moldovean care ne dădea deşteptarea şi alarma acum un sfert de veac în armată ar rămâne uimit să constate evoluţia mea în materie de rapiditate în echipare!!

În 2 minute ies pe uşa camerei şi o zbughesc către locul de start. O parte din drum fug în rând cu un tip care îşi face încălzirea pentru concurs. La început în paralel, circulaţia auto pe bulevard fiind oprită; mă gândeam să o calc mai tare dar dacă omul se simte lezat că unul fără echipament îl depăşeşte şi apoi are trac în competiţie?

După vreun kilometru şi ceva îl las să mi-o ia înainte, o minivictorie pentru acesta care îî va asigura şi un doping moral în întrecere. Ulterior, aveam să-l remarc al patrulea în prima buclă a maratonului. Deci încălzirea cu mine i-a priit iar eu mă mândresc că am ţinut pasul cu un meseriaş...

La start, lume multă adunată – participanţi, susţinători de-ai lor, oficiali dar şi o formaţie de muzică ce cânta la diverse instrumente între care unul era alcătuit dintr-un fel de trompe lungi cam de 1,5 m, roşii şi negre.

După glonţul tras în aer, se pun pe fugă sute de competitori de diverse vârste, femei şi bărbaţi, echipaţi sportiv dar şi în fel de fel de costumaţii haioase, înscrişi la competiţia având ca motto “Running in the garden”. Să vă gândiţi că titlul se referă la o grădină cu flori şi nu la una în care peste două luni se pune arpagicul

Nici că se putea un titlu mai sugestiv de vreme ce la ora 8 dimineaţa este un aer atât de plăcut, călduţ şi foarte înmiresmat datorită puzderiei de flori existente la tot pasul pe această insulă.

Cât aleargă competitorii am timp să mă întorc la pensiune pentru a lua micul dejun, după care ieşim pe străzile şi bulevardele pline de lume. Ambele sensuri ale Estradei Monumental arată ca un furnicar, alergarea într-un asemenea cadru natural reprezentând o adevărată bucurie. Şi, numai bine, pe parcurs atleţii au fost însoţiţi de o ploaie care pulveriza stropi fini de apă pentru a-i răcori.

Finishul nu avea cum să fie în altă parte decât la imobilele proprietatea marelui sportiv Cristiano Ronaldo, Muzeul şi Hotelul CR7.

Oferim aplauze celor care trec linia de sosire apoi ne vedem de ale noastre şi pornim pe drumul către Curral das Freiras. Măiculiţa mea, pe ce pante abrupte a fost nevoit Clio să urce! Pe unele doar dacă am băgat în viteza 1 am reuşit să-l conving să meargă mai departe. Nici hărţile în portieră nu stăteau pe dâlmele alea... Ulterior aveam să îmi dau seama că antecesorii noştri la volan setaseră GPS-ul pe drumul cel mai rapid. Iar cum din cer satelitul nu aproximează înclinaţia pantelor, ne-a forţat maşina şi curajul.

Sfatul meu e să nu căutaţi a ajunge în satul menţionat mai sus întrucât nu găsiţi nimic interesant. Locul e atât de promovat datorită priveliştii ce ţi se oferă din Eira do Serrado, aflat la 1.084 metri înălţime, un miradouro amenajat special pentru a savura imaginea localităţii aflate aproape la nivelul oceanului dar înconjurat din toate părţile de munţi, dând impresia că se află pe fundul unui ceaun.

Vă mărturisesc sincer că mi-au cam tremurat picioarele când m-am apropiat de balustrada miradourului pentru a lua câteva cadre.

Aflând de cu dimineaţă de la gazda noastră că s-a deschis foarte recent un drum de aici către Pico do Areeiro, drum care încă nu a fost imprimat pe hărţi şi care scurtează distanţa până la cel mai înalt vârf de pe insulă, ne încumetăm să-l parcurgem.

Iar când scriu “ne încumetăm” nu bravez sau dau drumul slovelor din vocabular, ci chiar trebuie să faci echipă om – maşină pe drumul ăsta. Nu exagerez, drumul e înclinat şi peste 15% pe unele porţiuni, cu nişte curbe în ac de păr şi în pantă, în care te rogi ca din faţă să nu îţi vină vreun mocăit sau unul mai sperios.

Drumul e îngust, dar de o calitate extraordinară. E perfect marcat, inclusiv cu ochi de pisică în asfalt.

Din păcate nu l-am parcurs până la capăt întrucât la un moment dat am pătruns într-o ceaţă atât de deasă încât dincolo de 30 metri doar bănuiai ce ar putea fi. Aşa că urcarea până în vârf nu-şi mai are rostul, traseul pedestru către Pico Ruivo, destinaţia finală, fiind compromis, pe o asemenea vreme cu ceaţă, vânt şi doar 3 grade în aer nemaioferind splendoarea aşteptată şi remarcată cu obidă în pozele altora.

Aveam să aflam în ziua următoare de la volubila noastră gazdă că o vreme ca asta e atipică insulei, însă influenţa unor curenţi arctici pripăşiţi de prin Scandinavia vor aduce chiar ninsoare în cursul nopţii următoare. Ceea ce s-a şi întâmplat, fiind contemporanii primei ninsori în munţi de vreo 27 de ani încoace. Mai bine ajungeam noi pe Pico Ruivo, că zăpadă am mai vazut!

Ajutat de Adriana, care stă de veghe să nu vină vreunul prea periculos din faţă, întorc şi coborâm cu marele regret de a nu fi ajuns în vârf. Nu aveam cum câştiga astăzi disputa cu natura.

Răsplătind cuminţenia noastră şi faptul că nu am făcut nazuri, natura ne premiază cu o continuare splendidă a duminicii, un cer albastru şi o căldură de sfârşit de luna mai pe la noi. Pe la ora 16 se înregistrau 24 de grade când ne plimbam prin ce a mai rămas din originalul sătuc de pescari Camara dos Lobos, călcat acum de hoardele de turişti!!

La ţărm, navele frumos colorate care aduceau de pe mare hrana satului stau acum ancorate doar pentru a umple cadrele pozelor, iar cele 4 bărci din larg sunt acolo tot pentru a da bine în pliante.

E plăcut ca pe o vreme ca asta să iei satul la pas: străduţe înguste, câteva taverne – care cu siguranţă vara au mai multe scaune ocupate – şi opere grafice interesante confecţionate din doze suc sau ceai reutilizabile, alcătuind portretele unor personalităţi precum Cristiano Ronaldo, (bineînţeles că nu putea lipsi), Winston Churchill – care a locuit o vreme pe insulă -, Che Guevara, Simpson, Spiderman sau Amalia Rodriguez. Interesantă, originală dar şi apreciată idee de a veni cu ceva nou în faţa turiştilor.

Am rămas şi admirat câteva minute - la mică distanţă de masa pe care se desfăşura un joc de cărţi - comentariile în portugheză exprimate de trei localnici mai gălăgioşi, glasurile lor făcând notă discordantă, dar nu supărătoare, cu tihna celorlalţi turişti care picoteau sub razele blânde ale soarelui.

Sfârşitul zilei de duminică e alocat plajei din Calheta, pe a cărei faleză ne-a părăsit soarele. Un prieten bun, de nădejde al acestei după amieze, care s-a lăsat aşteptat sus înspre munţi, dar pe care îl descoperi mai apoi asemeni unei persoane ce ascunde blândeţe şi bunătate, de care te ataşezi şi îţi răspunde reciproc, iar atunci când despărţirea devine inevitabilă nu poţi fi trist. Ci doar să îi mulţumeşti.

I-am fost recunoscător pentru clipele oferite astăzi iar el a fost darnic până la capăt, cuvântul său de rămas bun luând forma unor imagini încântătoare până să dispară înghiţit de apele Atlanticului...

---

VIZUALIZĂRI: 1297 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI