Orașul alb Funchal

TIPĂREȘTE

Am dedicat o zi întreagă vizitării capitalei Funchal și desigur că n-am „dovedit-o” . Bine, nici nu ne-am propus asta. Am avut o hartă aproximativă în minte și ne-am lăsat conduși de ea, de indicatoarele turistice și, la un moment dat – recunosc – de aplicația GoogleMaps. Aveam pe lista „neapărat” 2 obiective, catedrala și Quinta das Cruzes. De fapt, 3 – și faleza, că acolo unde-i o apă, hop și noi. Până la urmă am vizitat mult mai multe, se va vedea în cele ce urmează.

Pin-uisem pe hartă 3 parcări publice, în puncte strategice, le menționez pe toate, poate ajută (deși noi n-am folosit-o decât pe prima): Parque de Estacionamente Almirante (intrarea e din spate, din Rue Dom Carlos I; est, lângă ocean și lângă stația de telecabină ce urcă la Monte); Parque Plaza CR7 (vest, zona portului); Parque Santa Lucia (nord). Voi atașa o poză cu prețurile de la Almirante. De aici am luat-o la pas, n-am folosit niciun mijloc de transport în comun.

Chiar peste drum, am intrat în primul muzeu, despre care citisem în ghid, dar nu eram hotărâtă dacă să-l vizităm sau nu. A fost bine că l-am vizitat și că am început cu el, pentru că ne-a predat o concentrată lecție de istorie despre insulă. Se cheamă Madeira Story Centre. Parterul clădirii e ocupat de un magazin cu de toate, nenea de la casă ne-a vândut biletele, pentru care am plătit (only cash) 5 euro bucata, pe urmă am luat liftul până la etaj.  

Muzeul se desfășoară în mai multe încăperi interconectate, practic faci un fel de circuit, căci la final te trezești tot în fața liftului. Se dorește a fi interactiv, însă e doar parțial, pentru că unele șmecherii din acelea nu funcționau. Oricum, e destul de interesant, cu multe fotografii și gravuri, cu grupuri de manechine îmbrăcate în haine de epocă, cu explicații în 4 limbi, punctând cele mai importante repere istorice, de la erupția vulcanică de acum 14 milioane de ani ce a „născut” insula, până la colonizarea portugheză, spaniolă, engleză și iar portugheză. Evident, nici ocupațiile tradiționale nu-s omise: producția de trestie de zahăr, apoi de vin de Madeira, broderiile, împletiturile din răchită, pescuitul, agricultura etc. Drăguț, nu extraordinar, apreciez că își merită banii.

Eram în zona cea mai veche a orașului, numită chiar așa, Zona Velha. Locul e un păienjeniș de străduțe înguste, mărginite de clădiri cu puține niveluri, având la parter magazine sau cârciumioare cu terasele aliniate pe lângă ziduri. În dreapta, pe Rua de Santa Maria, începe un obiectiv despre care am aflat abia ulterior, pe hartă îl găsiți ușor, marcat drept The Art of Open Doors. Ce este el de fapt?! Nimic altceva decât că majoritatea ușilor au fost acoperite cu picturi și desene, unele clasice și romantice, altele virând spre modernism, stilizare și abstractizare. O mostră fermecătoare de artă urbană, specifică Funchalului! (Aveam să revenim în ultima după amiază special pentru a „vâna” aceste frumoase uși. Voi atașa fotografii.)

În fine, revenim în prima dimineață, când după Madeira Story Centre ne-am îndreptat spre Mercado dos Lavradores (Piața Fermierilor). (De consultat orarul în avans! ; duminică și luni e închisă, sâmbăta are program scurt.) Clădirea gălbuie cu elemente de Art Deco este impresionantă în sine, la fel minunatele azulejos ce-i decorează zidurile exterioare, cele plasate de-o parte și de alta a holului de intrare și cele ce însoțesc, înăuntru, treptele care urcă la etaj. Piața propriu-zisă nu-i mare, dar spectacolul oferit este desăvârșit, cu toate culorile și aromele ce te înconjoară de pretutindeni, cu larma sa specifică!  

Vedetele sunt, desigur, zecile de soiuri de fructe cultivate pe insulă. Vă recomand taraba din capăt-dreapta, dealtfel cea mai prezentabilă dintre toate, o recunoașteți după șirurile de ardei iuți ce o decorează. Într-acolo ne-am îndreptat, având de gând să cumpărăm niște banane și poate un mango și poate ceva papaya.

Apropiindu-ne, am remarcat că proprietarii (un cuplu tânăr) vorbeau românește cu o familie de turiști! Ne-am băgat și noi în seamă, desigur. Am petrecut la stand vreo oră, cred! Oamenii ne-au prezentat fiecare tip de fruct în parte, ne-au povestit o grămadă de lucruri despre cum se cultivă și cum au fost obținute soiuri despre care n-am auzit în veci, ne-au povestit un pic și despre viața lor pe insulă, cum au ajuns aici și cum au rămas. Am degustat în voie și la urmă am cumpărat... câte un pic din fiecare 😊 – vreo 3-4 kile și nițel peste 60 de euro. Ne-au învățat și cum să le păstrăm, care la rece, care la temperatura camerei și în ce ordine să le mâncăm, să nu se strice. Adevărul e că am mâncat în Madeira fructe de care nu mai mâncasem niciodată și... ne-au ținut aproape tot sejurul.

Piața are și o zonă acoperită pe margini și alta separat, piața de pește. Spectaculoasă și ea, desigur! Era deja târziu, bună parte din pești fuseseră deja vânduți, dar tot am mai prins câte ceva și am asistat, de la distanță, la tranșarea unui ton uriaș într-o hală separată.  

(Am pierdut un pic de timp după aceea, căci a trebuit să ducem fructele la mașină. Noii noștri amici din piață s-au oferit să ni le păstreze până spre ora 16, când aveau să închidă, însă am preferat să n-avem nicio grijă în acest sens.)

Ne-am reîntors în aceeași direcție și ne-am continuat plimbarea. Am traversat Praça da Autonomia, centrată de o statuie pe un soclu skiny și garnisită cu mai multe steaguri, pe urmă am luat-o în sus, pe Rua 5 de Outubru (care merge paralel cu Rua 31 de Janeiro, ce coboară 😊, între cele 2 curgând un șuvoi firav de apă). La prima intersecție ne-am abătut puțin în dreapta, spre Igreja do Carmo, despre care citisem lucruri frumoase, dar am găsit-o închisă. Așa că ne-am îndreptat în sens opus și după puțin timp am ajuns în dreptul catedralei.

Sé Catedral do Funchal (cu hramul Nossa Senhora de Assunção) arată destul de auster din afară – o fațadă relativ triunghiulară ce îmbină mai multe materiale de construcție – bazalt, tuf roșcat și văruială albă. A fost construită începând cu 1493, la comanda regelui Manuel I al Portugaliei, iar din 1514 a fost scaun episcopal (de unde titulatura Sé). Interiorul mi s-a părut însă foarte bogat decorat, în special tavanul din lemn de cedru cu incrustații de fildeș. Turnul-clopotniță are 2 ceasuri, unul mecanic și unul electronic.  

Ăsta ar fi fost momentul în care ar fi trebuit să deschidem harta Google, pentru că în continuare aveam de gând să vizităm Praça do Municipio, dar noi, în loc să urmăm direcția nord, am luat-o spre vest, pe Av. Arriaga. Nu-i bai, că am avut ce admira – un târg de produse locale și frumoase clădiri, printre care Banco de Portugal sau vechiul hotel Ritz, decorat pe dinafară cu azulejos. Și iată așa am ajuns în Jardim Municipal do Funchal – un loc mic, dar foarte drăguț, cu o fântână arteziană ce țâșnește din mijlocul unui lac, cu bănci și statui, cu ronduri de flori colorate, arbori și arbuști tropicali care mai de care.

... Ei, aici chiar că am deschis harta, doar că era cam târziu, am constatat. Ne depărtaserăm ceva de Primărie, în schimb ne apropiaserăm de cartierul São Pedro. Am zis hai înainte, ne-om întoarce după aceea în Piața Primăriei (n-avea să se mai întâmple).  

Am urcat agale pe Rua do Surdo, printre vechi conace din sec. 18-19. Citisem că asta a fost dintotdeauna zona rezidențială a orașului, familiile bogate dorind să se distanțeze de cartierul pescăresc și, pe de altă parte, să aibă posibilitatea de a remarca mai ușor, de la înălțime, apropierea piraților pe mare. Cartierul are în mijloc biserica seculară São Pedro, care era pe lista noastră de obiective, doar că am găsit-o închisă.  

Am cotit ușor stânga pe Calçada de Santa Clara, urcând în continuare pe trotuarul îngust, pe alocuri cu trepte, ținta finală fiind Quinta das Cruzes. Până acolo n-ar fi decât vreo 2-300 m, însă pe drum ne-am mai „împiedicat” de 2 obiective pe care le-am vizitat conform inspirației de moment.

Primul a fost Casa-Muzeu Frederico de Freitas. Ne-a atras poarta monumentală cu dantelării din fier forjat și o fântână cu mult mușchi verde, încastrată cumva în zidul de lângă intrare. Am plătit 3 euro (cash) fiecare și ni s-a indicat circuitul de vizitare: întâi casa veche, pe urmă cea nouă și la final grădina. De asemenea, ni s-a atras atenția că fotografiatul interioarelor este interzis ☹.  

Așa că în descrierea (succintă) a muzeului trebuie să mă bazez pe memoria-mi, ceea ce mă enervează maxim. În fine, țin minte că au fost chestii foarte frumoase: desene, gravuri, picturi, sculpturi, porțelanuri, mobilier de epocă etc. O remarcă deosebită pentru colecția de vase pentru păstrat lichide (căni, amfore, ulcioare și altele) adunată de excentricul proprietar de-a lungul vieții. A, că veni vorba. Citez din ghid: „Casa de Calçada (sec. 17-18), frumosul conac al conților de Calçada, a fost închiriată, în anii 1940, de juristul Frederico Augusto de Cunha Freitas, un împătimit colecționar de artă, care a locuit aici mai bine de 30 de ani. În 1978, acesta și-a lăsat prin testament colecțiile Regiunii Autonome Madeira.”

Casa nouă este o aripă adăugată mult mai recent și găzduiește o minunată expoziție de azulejos provenind din multe părți ale lumii, unde nu ne-a mai supravegheat niciun cerber și am putut fura câteva fotografii. 😊

Grădina e micuță, probabil și din acest motiv mi s-a părut intimă și cochetă. Are un patio central înconjurat de bănci, chiar ne-am odihnit un pic la umbra rară a copacilor desfrunziți. Dar ceea ce am remarcat în mod deosebit a fost casinha de prazer (căsuța plăcerilor, s-ar traduce mot-à-mot), despre care citisem în ghid. Un mic foișor situat la stradă, de obicei cu ferestre multe și mari, destinat relaxării. Aici se primeau oaspeții, femeile brodau și beau ceai, sau pur și simplu urmăreau spectacolul străzii. „Se prea poate ca această modă să fi fost adusă de englezi în sec. 19.” Mie mi-a plăcut cum se vedea de aici turla bisericii São Pedro, terminată cu o giruetă în formă de cocoș!

Am înaintat încă puțin și ne-a tăiat calea și cel de-al doilea obiectiv, Convento de Santa Clara. Știam de ea, nu-mi propusesem neapărat să intrăm, dar s-a întâmplat. Ceva aparte mă chema spre Quinta das Cruzes deoarece aflasem că pe locul acesta ar fi fost reședința unuia dintre colonizatorii portughezi ai insulei (sec. 15), João Gonçalves „Zarco” („Chiorul” , pentru că-și pierduse un ochi în luptă). Se spune că omul și-a ridicat o biserică în apropiere, Nossa Senhora da Conceição, în scop de „necropolă domnească” , dar nu numai. În jurul ei avea să se constitue ulterior complexul mănăstiresc deservit de Ordinul Franciscan al Surorilor Clarise. Povestea e lungă și nu-și are rostul aici. Se pare că Zarco chiar a fost înmormântat sub altar, ulterior rămășițele sale fiind transbordate altundeva. Se pare că persistă încă piatra tombală originală, acoperită însă de podeaua de lemn adăugată mai târziu.  

Am plătit 10 euro biletul, tot cash. În prima parte am fost însoțiți de o măicuță (în prezent am citit că mănăstirea adăpostește o grădiniță pentru copiii provenind din familii sărace), care la un moment dat ne-a pierdut pe traseu. Rețin mai multe capele ce se înlănțuie între ele, dar biserica principală este, desigur, cea mai cea, decorată cu minunate azulejos și cu cel mai frumos tavan pictat pe care l-am întâlnit! De remarcat grilajul din spatele cărora măicuțele urmăreau slujba, total rupte de lumea dezlănțuită. Și poveștile despre viața lor de zi cu zi – modestă, plină de trudă și sacrificii. Pe care unele și le asumau de bună voie, altora însă le erau impuse...

Quinta das Cruzes se află chiar peste drum de Santa Clara. Aici biletul ne-a costat 3 euro de căciulă (tot cash) și cred că este, de departe, unul dintre cele mai bune raporturi preț/calitate. Pentru că-i o sumedenie de chestii de vizitat: în primul rând conacul-muzeu, pe urmă grădina plină de artefacte arheologice, capela și – cândva, am citit în ghid, dar noi am găsit-o dezafectată – sera cu orhidee. În schimb, am găsit funcțională cafeneaua-bistro și cu ea am și început, căci ne cam dădeau ghes foamea și setea. Dar bănuiesc că despre asta voi face o postare separată, așa cum v-am obișnuit 😊. De reținut ar fi minunatele vederi ce le oferă locul, el fiind destul de cocoțat.  

În fine, după ce ne-am pus burțile la cale, am pornit întru inspectare. Întâi cu exteriorul. Identificasem deja din mers cele 2 rame de ferestre manueline amplasate direct pe iarbă – singurele rămase, se pare, din vechea quinta lui Zarco. Acum le-am aprofundat, însă pozele n-au ieșit grozave, lumina nefiind prielnică. Sera de orhidee – v-am spus – a fost o dezamăgire, ne-am consolat însă cu capela Nossa Senhora da Piedade (1692), ce adăpostește mormântul lui Urbano Lomelino, de origine genoveză, negustor de zahăr și unul dintre proprietarii domeniului.  

La final am lăsat conacul – făcut și refăcut de-a lungul secolelor, așa cum se întâmplă, deoarece a avut numeroase și variate utilizări: birourile filarmonicii din Funchal, dispensar, hotel, cinematograf, școală, atelier de broderie. În prezent, cele 16 săli găzduiesc mai multe colecții de artă provenite din donații și achiziții. Aici am putut poza fără restricții, așa că voi atașa câteva dovezi. Dintre exponate, de remarcat ar fi scrinurile uriașe din mahon folosite cândva la transportul zahărului, ulterior transformate în obiecte de mobilier. Și secțiunea dedicată transportului de persoane (lectici, coșuri-sanie etc) mi-a plăcut mult, precum și tezaurul cu obiecte din aur și argint. Și pisica din curte, de la final.

Am coborât pe unde am venit și – minune! – s-a întâmplat să găsim biserica São Pedro deschisă, deci probabil că are un orar de vizitare de care noi nu ne-am prins. Nu ne-am bătut capul, am dat o raită, am admirat, ne-am minunat, am pozat și am plecat.

Simțeam deja oboseala zilei, așa că Parque de Santa Catarina părea opțiunea cea mai bună de popas. Se află în vecinătatea portului, este un spațiu întins pe orizontală, un pic și pe verticală. Nu l-am baleiat pe tot. Am identificat capela omonimă, dar era închisă. Pe urmă ne-am împotmolit într-un băruleț cu vederi splendide la vecinătăți, deci alegerea a fost clară. Am înconjurat după aceea lacul, încercând să identificăm drumul spre cazinou, însă nu l-am identificat. Ne-am lăsat păgubași și am coborât din parc spre faleză.  

Asta a fost partea cea mai relaxantă a plimbării... Păi da, era și cazul... Teren plat, oceanul permanent în dreapta... Am fi avut numeroase motive de popas (tonete unde se vindeau diverse excursii, mici terase unde am fi putut savura înghețată sau altă răcoritoare), dar ne-am mulțumit să le salutăm din mers. Am salutat din mers și Palácio de São Lourenço, sediu al guvernului regional, al Comandamentului Militar, dar și muzeu ce se poate vizita liber (cu programare), pe care doar l-am pozat de dincolo de șosea.  

Încet-încet am ajuns în dreptul parcării, Tati însă a zis hai să mai mergem un pic, să vedem ce mai e. O idee bună s-a dovedit. Căci am dat de plaja orașului – nu foarte primitoare, adică acoperită cu pietre și pietroaie negre, vulcanice, dar cu o atmosferă intimă și plăcută, poate și datorită orei de aur în care ne aflam. În zona asta am remarcat și câteva hoteluri istorice, cred că aici mi-ar plăcea să mă cazez dacă ar fi să revin vreodată. Și, tot de la depărtare, cu zoom, am pozat Fortaleza de São Tiago (Sf. Iacob, în portugheză), pe care o remarcasem (datorită culorii gălbui și formei particulare) de la terasa apartamentului nostru. Cândva element defensiv, azi găzduiește o colecție de artă contemporană. Așa îmi place cum istoria se contopește câteodată cu prezentul!...

... Cam asta a fost plimbarea noastră prin Funchal. V-ați întrebat de unde vine numele? Vă spun eu, că știu din ghid: de la funcho = fenicul sălbatic, planta ce acoperea (pe vremea primilor coloniști portughezi) din abundență amfiteatrul natural în care se găsește astăzi orașul. Cam asta a fost, plus o oră – două în ultima după amiază, precum am amintit. Câte n-au mai rămas de descoperit!... Dar o zi e o zi, iar 7 zile 7 zile. Timpul e limitat, la fel puterea noastră de a procesa informații. E plăcută însă senzația rămasă după asemenea incursiuni „imperfecte” – de „wow, am mai învățat ceva!” și „wow, sunt liber să visez cât vreau pe fondul celor învățate” . Cred că la asta se simplifică fracția oricărei călătorii.

---

VIZUALIZĂRI: 1736 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI