Printre „pietrele” din nordul Iordaniei – Ruinele romane de la Jerash

TIPĂREȘTE

Plecând de la Castelul Ajlun, ne întoarcem pe drumul pe care am venit cale de vreo 25 km. Teoria ghidului nostru este că, într-o excursie, începi cu obiectivul cel mai depărtat, și pe drumul de întoarcere, treci și pe la celelalte. Noi trebuia să mai trecem pe la Jerash. Acesta este unul din orașele mari ale Iordaniei, cu o populație de peste 50000 locuitori, capitala guvernoratului cu același nume. Pe noi nu ne interesează însă orașul, ci ruinele ce se găsesc pe o importantă suprafață, chiar în centrul acestuia. Sunt ruinele unui oraș roman, bine conservat, considerate a fi al doilea obiectiv turistic al Iordaniei, după Petra. Istoria acestuia îmi pare mie a fi mult mai spectaculoasă.

Cele mai vechi dovezi ale unei așezări permanente organizate în această zonă datează din neolitic. În 2017, în apropierea ruinelor din Jerash au fost descoperite două cranii, care ar putea avea o vechime de 9500 ani. Prima denumire cunoscută a localității de aici este „Garshu”, nume dat de foștii locuitori ai săi, considerați a fi, probabil, vechii canaaniți și israeliți. În secolul al IV-lea î. Hr., regiunea din jurul orașului Garshu a fost cucerită de Alexandru cel Mare. După moartea sa, în 323 î. Hr., sudul Levantului, inclusiv Garshu, a fost trecut sub stăpânirea Egiptului Ptolemeic. Aceasta a fost începutul perioadei de dezvoltare elenistică, atunci când localitatea își schimbă numele în Gerasa și apar primele elemente de sistematizare și arhitectură specifică. Dar avântul cel mai mare în dezvoltarea sa îl capătă după cucerirea romană din secolul I-ul î. Hr., când orașul este inclus în Decapolis, un grup de zece orașe la frontiera de est a Imperiului Roman, în provinciile Iudea și Siria, unite datorită limbii, culturii, locației și statutului politic comun. În secolul al III-lea orașul pierde statutul privilegiat, devine o simplă colonie, și începe să decadă. Peste încă 300 de ani este cucerit de arabi, care îi schimbă numele în Jerash. În anul 749, orașul este devastat de un puternic cutremur, majoritatea clădirilor importante fiind acoperite de o alunecare de teren, fapt ce le-a protejat în secolele următoare. Dar Jerash a continuat să existe, iar în timpul Califatului Umayyad a recăpătat o oarecare importanță. Însă, în secolul al IX-lea, când Umayyazii sunt înlocuiți de Abbasizi, iar centrul de putere se mută de la Damasc la Bagdad, orașul decade din nou. O nouă distrugere semnificativă o suferă în timpul cruciadelor, în 1121, când regele Baldwin al II-lea al Ierusalimului îl atacă și îi dă foc. Urme ale incendiului se pare că se văd încă pe ruinele templului Zeiței Artemis. După cruciade, regiunea din jurul lui orașului a intrat sub controlul Sultanatului Mamelucilor. În această perioadă, părți ale orașului au fost refăcute și acesta a continuat să fie locuit până în secolul al XVI-lea, dar după secolul al XVI-lea, Jerash a fost complet abandonat. Situl arheologic a fost recuperat prin săpăturile arheologice începute în 1806 de către exploratorul german Ulrich Jasper Seetzen și care, continuă și astăzi.

Pe drum, în autocar, ghidul ne povestește istoria orașului oprindu-se, însă, la distrugerea acestuia de către cutremurul din anul 749, cel ce a protejat ruinele pe care le vom vizita. Restul istoriei am aflat-o de aici ancient-origins.net/ancie ... nt-world-009664.

Ajungând în Jerash, autocarul ne lasă într-o parcare în vecinătatea unei ruine impresionante. Pentru a ajunge la ea, trebuie să trecem însă printr-o construcție ce adăpostește un adevărat bazar. Pe mai multe zeci de metri, se întind o mulțime de tarabe și mici magazine ce oferă aproape orice fel de mărunțișuri. Reușim să trecem cu bine de acest adevărat obstacol, ieșim la lumină și urcăm câteva trepte. Un prim panou ne prezintă situl arheologic. Mă miră faptul că aici, numele orașului este transcris „Jarash”. Este a doua oară, după Ajlun, când numele unei localități, în limba engleză, prezintă variante.

Ruina impresionantă văzută din autocar, în prejma căreia ajungem la capătul treptelor este „Arcul lui Hadrian”. Îmi aduc aminte că am mai văzut un „Arc al lui Hadrian” și la Atena, dar acela era mult mai mic. Cel de aici, refăcut în perioada 2005 – 2007, are circa 21 m înălțime, circa 37 m lungime și 9,25 m grosime. Arcul are trei bolți, cea centrală fiind mai largă și mai înaltă. Se presupune că, inițial, acestea erau închise cu porți din lemn. Arhitectura prezintă câteva elemente neconvenționale, atribuite culturii nabateene. Nu văzusem Petra la momentul vizitei, dar, privind retrospectiv, parcă sunt ceva asemănări cu sculpturile de acolo. Arcul a fost construit în anul 129 d. Hr., în onoarea vizitei împăratului roman la Gerasa din iarna 129 – 130. Arcul avea dublu rol, de omagiere a împăratului și de control al accesului în oraș. Se estima, la acel moment, o expansiune a orașului Gerasa până la acest arc, fapt ce nu s-a mai realizat, poarta de acces în oraș fiind la circa 450 m spre nord.

Trecând de Arc, ne oprim câteva momente lângă „Biserica Marianos”, imediat pe partea dreaptă. Aceasta a fost construită, conform inscripției găsită intactă, în anul 570 d. Hr, de către episcopul Marianos, imediat după numirea acestuia. Biserica a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur. Astăzi se păstrează, bine conservată, pardoseala din mozaic, tipică bisericilor bizantine. Biserica avea o singură navă și un pronaos ce asigura intrarea din drumul ce lega Philadelphia (Amman) de Gerasa. Interesant este faptul că biserica este amplasată în mijlocul unui cimitir cu morminte subterane datate din secolele I și II, d. Hr.

Ocupat cu fotografierea acestor morminte, rămân în urmă, în timp ce colegii mei se îndreaptă spre „Hipodromul” amplasat peste drum de biserică. Între acesta și drum sunt o serie de ruine, pe toată lungimea hipodromului. Nu prind explicațiile, dar mie îmi par a fi un lung șir de magazine, un antic bazar. Un spațiu între acestea ne permite accesul în marea arenă. Îmi reamintește de „Circo Massimo” din Roma și din nou îmi vin în minte imaginile cursei din filmul „Ben Hur” (varianta inițială). Seamănă puțin cu un stadion din Grecia Antică, probabil inspirat de acestea, dar pare a fi ceva mai mare. Totuși, cu dimensiunile sale, de 244 x 52 m, este considerat a fi unul din cele mai mici de acest fel. Se estimează că a putut primi până la 15000 de spectatori, una din tribune, reconstruită, fiind amplasată deasupra anticului bazar. Data construcției este incertă, fiind estimată între jumătatea secolului al II-lea și secolul al III-lea, d. Hr. Impozantă este linia de start, reconstruită, cu 10 locuri de pornire. În ultimii ani, hipodromul a găzduit curse de care de luptă și demonstrații ale manevrelor militare romane.

Părăsind hipodromul, ne continuăm drumul spre „Poarta de Sud”. Și aceasta este destul de impozantă, are tot 3 bolți, ca și Arcul lui Hadrian, dar este ceva mai mică decât acesta. Construită în 130 d. Hr., a fost una din cele patru porți de intrare în Gerasa. De o parte și de cealaltă a ei se văd urme ale zidului de apărare. Acesta, construit în secolul al IV-lea, cu o grosime de circa 3,50 m și o lungime de aproximativ 3500 m, înconjura orașul ce se întindea pe ambele maluri ale râului care curgea prin actuala vale seacă. Situl arheologic se întinde numai pe malul drept al acesteia, zona de pe malul stâng aflându-se sub clădirile orașului modern. Aceasta este și cauza pentru care, conform ghidului nostru, ruinele nu au fost incluse în patrimoniul UNESCO.

Imediat în spatele porții au fost identificate ruinele a ceea ce a fost numit „Bazarul de vest” (West Souk). Construit în secolul al II-lea d. Hr., a beneficiat de amplasarea în imediata vecinătate a drumului Philadelphia – Gerasa, pentru a avea un vad comercial favorabil. Au fost identificate cel puțin 4 magazine, după uneltele găsite aici (meșteri în lemn, olari, pielari). Cel mai vestic magazin a inclus o presă de ulei. Bazarul a fost distrus și incendiat la sfârșitul secolului al III-lea de bandiți din afara orașului. Acest fapt a condus la construirea zidului de apărare a orașului. Ulterior, pe locul respectiv au fost construite barăcile militarilor ce apărau poarta. Pe partea stângă a drumului, un masiv zid de sprijin ține în spate curtea din fața „Templului lui Zeus”, pe care îl vom vizita la sfârșit.

Pătrundem, apoi, în „Piața Ovală” (sau „Forumul”), simbolul orașului antic Gerasa și cel mai fotografiat loc din situl arheologic. Conform numelui, are o formă ovală, de 80 x 90 m și se consideră a fi prima construcție a orașului antic, datată secolul I, d. Hr. Totodată, este primul dintre forumurile romane construite în acest fel. Se păstrează pavajul original, din blocuri de piatră și este înconjurată de un șir de 56 de coloane ionice. În centru, se pare, că era inițial o statuie, dar astăzi se află o coloană recent construită, ca simbol al „Festivalului focului din Jerash”. Piața a fost locul unor întâlniri politice sau religioase, dar și spațiu pentru activități comerciale.

Din piață, pornind spre nord – est, începe „Cardo Maximus” (sau „Strada cu Coloane”), cea mai importantă stradă a orașului. Cu o lungime de 800 m, de la „Piața Ovală” la „Poarta de Nord” aceasta este un alt monument important al Gerasei. Străjuită de coloane pe ambele părți, strada asigura accesul la o serie întreagă de clădiri și puncte importante ale orașului. În dreptul fiecăreia dintre acestea, șirul de coloane este mai înalt. Inițial aceste coloane erau ionice, la fel cu cele din „Piața Ovală”. În perioada bizantină, acestea au fost înlocuite cu coloane corintice, mai elaborate. Interesant este faptul că în dreptul obiectivelor, au fost construite adevărate „stații” pentru „transportul în comun”, treptele de acces având o zonă de supraînălțare, până la nivelul podelei trăsurii. Se păstrează pavajul inițial și, pe alocuri, în pietrele de pavaj se văd urmele roților trăsurilor romane, ce au săpat acolo adevărate șanțuri. Pe toată lungimea străzii, în subteran, este îngropat un colector de canalizare, din loc în loc fiind vizibile adevărate capace pentru căminele de vizitare.

Primul obiectiv important, pe partea stângă a străzii, este „Macellum”, piața romană de alimente. Construită la începutul secolului al II-lea, aceasta a funcționat până secolul al VIII-lea. De o formă octogonală, avea pe fiecare latură un anume tip de magazin. Unul singur dintre acestea a putut fi identificat. Este vorba de măcelăria, deconspirată de urmele de bardă de pe masa de tranșare. Aici, Adel – ghidul nostru - are ocazia să ne explice cum puteau romanii să se ferească, la timp, de un cutremur, orașul fiind amplasat într-o zonă seismică. Anume coloane din structura ansamblului aveau posibilitatea unor mici deplasări. Ne demonstrează aceasta, băgând coada unei lingurițe în rostul dintre coloană și baza acesteia. Împingând coloana cu mâna, lingurița se mișcă. În același timp coloanele emiteau un anume sunet, diferit de sunetul de lovire a lor cu piatra. Apariția unui astfel de sunet putea să anunțe începutul unui cutremur.

După cum ne spunea ghidul, un oraș mare nu poate avea o singură stradă. Ceea ce e valabil și pentru Gerasa. Ca urmare, ajungem într-o intersecție. Aici, străzile secundare se numesc „Decumanus”. Cea din această intersecție ar putea fi numită „Decumanusul de Sud”. (N-am găsit altă rimă, pardon, traducere!). Intersecția are forma unei piețe largi, având în centru un ansamblu de patru construcții masive, rectangulare, pe care se sprijineau câte patru coloane. Inițial am crezut că de aici îi vine și numele: „Tetrapylon”. Peste numai câteva minute, aveam să aflu că aceasta înseamnă „Patru Porți” și definește o construcție de o formă pătrată în plan, având câte o poartă pe fiecare față laterală. Cel de aici nu corespunde în totalitate cu definiția și, în lipsa unui alt termen, nu îmi rămâne decât să-i zic „Tetrapylonul de Sud”. Senzația cu care rămân eu este că poate fi un precursor al sensurilor giratorii de azi.

Mergând mai departe, pe Cardo Maximus, tot pe partea stângă se află trei obiective, unul lângă altul. Primul este fostul „Templul Roman al lui Dionysus” construit în secolul al II-lea. Dar, în secolul al IV-lea, templul a fost reconstruit ca o biserică bizantină, denumită în prezent „Catedrală", deși nu există dovezi că ar avea o importanță mai mare decât oricare altă biserică din zonă. Eu, cu privirea furată de următorul obiectiv, „Nymphaeum”, ratez momentul de a-i face o fotografie. Studiind acasă fotografiile proprii și comparându-le cu cele de pe internet ale Catedralei descopăr, pe partea cealaltă a „Nympheum-ului”, un portal aproape identic cu cel prezentat pe internet a fi al Catedralei. Mă întreb dacă nu cumva, inițialul Templu al lui Dionysos „îmbrăca”, simetric, „Nympheum-ul”?! .

„Nymphaeum” este principala fântână ornamentală din Gerasa, dedicată nimfelor de apă. Construită în jurul anului 191 d. Hr., aceasta are două nivele și a fost decorată în mod elaborat, dispunând de o arhitectură ce „fură ochii”. Deasupra era, pe vremuri, acoperită cu o jumătate de cupolă. Apa cădea, în cascadă, într-o piscină mare în față, prin șapte orificii ornate, inițial, cu capete de lei, sculptate. Mai multe coloane corintice sculptate, încă vizibile, încadrează fântâna. La baza ei se află un bazin de granit roz, probabil adăugat de bizantini. Existența fântânii, dar și a încă două băi publice, dovedește că orașul dispunea de o sursă de apă, continuă și importantă. Acesta era chiar râul ce curgea, la începuturi, prin mijlocul orașului, captat, probabil, undeva în amonte. Chiar dacă sursa de apă a dispărut de mult, fântâna își păstrează, încă, spectaculozitatea. Că locul este unul de atracție pentru turiști, o dovedește și numărul de vânzători ambulanți de roiesc în zonă.

După încă, numai, câțiva pași ajungem în dreptul „Propylaeum”-ului Templului Zeiței Artemis. Termenul reprezintă o intrare monumentală către un templu, sau un palat, din antichitate. Aici avem un portal cu trei deschideri, în spatele coloanelor de la stradă, urmat de o scară monumentală ce duce la platforma pe care este amplasat templul. Arată spectaculos, dar și emoționant pentru pelerinii ce au urcat-o, deoarece templul nu se vede de jos. Portalul este însoțit, în stânga și dreapta, de construcții anexe, toate bogat ornate, într-un tot unitar.

La începuturi, acest acces către templu, făcea parte dintr-un ansamblu ce pornea de la anticul râu. Începea cu un pod peste râu, azi dispărut, apoi un arc și o stradă cu coloane ce se termina într-o piață trapezoidală și, apoi, intrarea monumentală. Când, la mijlocul secolului al VI-lea, râul a dispărut, zona a fost transformată într-o biserică bizantină, „Biserica Propileei”. Arcul cu trei portaluri de lângă pod a fost încorporat în absida altarului, în timp ce, în partea vestică, coloanele corintiene ale străzii au fost folosite ca suport pentru plafonul bisericii. Piațeta trapezoidală a fost transformată într-un „atrium” la intrarea în biserică. După mozaicul găsit în sacristie, data construcției bisericii este, cel mai târziu, în anul 565. Biserica a fost distrusă de cutremurul din anul 749.

„Cardo Maximus” își continuă drumul spre nord. După câteva zeci de metri urmează o a doua intersecție. Pentru a nu schimba denumirea, strada secundară de aici se numește „Decumanusul de Nord”, iar construcția din intersecție, „Tetrapylonul de Nord”. Placa explicativă ne spune ce înseamnă „Tetrapylon”, și apreciază că cel de aici este conform cu definiția. Dincolo de acesta, la vreo 250 m spre nord este „Poarta de Nord”, capătul străzii cu coloane, și limita nordică a orașului antic. Noi părăsim „Cardo Maximus” dar, înainte de a o lua spre stânga, aruncăm scurte priviri către „Băile vestice”, aflate mai aproape, lângă strada principală, și către „Marile băi din est”, amplasate undeva departe, pe celălalt mal (estic) al anticului râu, între clădirile moderne.

Noi ne îndreptăm către „Teatrul de nord”. Intrarea în acesta se face pe la un nivel intermediar al „auditorium”, semicercul destinat spectatorilor. Pentru mine pare a fi unul din cele mai mici teatre romane pe care le-am vizitat, cam de aceleași dimensiuni cu teatrul mic din Efes. Nu se cunoaște data exactă a construirii sale, estimată cândva în timpul domniilor împăraților Traian sau Adrian. O inscripție de pe fundalul scenei, de la sfârșitul secolului al II-lea, ne informează că era folosit pentru recitaluri de muzică și poezie. Totuși, alte inscripții spun că a fost construit ca și „sală de ședințe” pentru întâlnirile „bulei” (consiliul municipal), sau pentru adunarea reprezentanților celor 12 triburi ce constituiau populația orașului. Interesant este faptul că exista o distribuție a scaunelor, separat pentru membrii „bulei” și proporțional cu importanța tribului pentru reprezentanții acestora. Informațiile acestea sunt sculptate pe scaune. Teatrul a fost mărit în perioada 165 – 166, când s-au adăugat rânduri suplimentare la un nivel superior. Construcția a fost distrusă de cutremurul din anul 749. Pentru noi, vizita aici înseamnă un moment de relaxare. Eu, însă, nu am răbdare și cobor, să văd cum arată teatrul de la nivelul scenei. Îmi este mult mai ușor decât la Amman.

Din acest punct, începem să ne întoarcem către intrare. Urmăm, însă, un alt drum, pe sus, prin zona obiectivelor de cult. Primul la care ajungem este „Templul Zeiței Artemis”, cel a cărui intrare monumentală am admirat-o din strada principală. Este cel mai mare templu dedicat zeiței, din această zonă a Imperiului Roman, Artemis fiind patroana orașului. Construcția templului a fost terminată în anul 150 d. Hr., în timpul domniei împăratului Antoninus Pius. „Curtea sacră” avea o dimensiune de 161 x 121 m, iar templul propriu-zis, construit pe o platformă mai înaltă, avea 42 x 22m. La intrarea în templu sunt, încă în picioare, 11 din cele 12 coloane corintice inițiale, înalte de 13 m. Sunt considerate cele mai frumoase coloane din sit, capitelurile menținându-se în condiții foarte bune. Templul a fost în funcțiune până în secolul al VI-lea. Se presupune că, în perioada bizantină, a fost folosit ca biserică. În secolul al XII-lea a fost transformat într-o fortăreață împotriva cruciaților, fapt care i-a atras incendierea în 1121. Construcția se păstrează și astăzi în bună parte, lipsindu-i însă partea superioară și plafonul. Chiar și așa. este impresionantă. Păcat că nu avem timp să intrăm și în interior.

Avem timp, însă, să ne oprim câteva minute la un grup de trei biserici bizantine, construite lipite una de alta. Bisericile au un pronaos comun, din care nu lipsesc stâlpii corintieni, ce par a fi un simbol al orașului Gerasa. Cea mai nordică, ultima construită, în anul 553, este „Biserica Sfinților Cosma și Damian”, închinată „medicilor fără arginți” care au fost martirizați în secolul al IV-lea. Mozaicul de pe pardoseala acestei biserici este considerat a fi cel mai frumos din tot situl arheologic. Din nefericire, nu îl putem vedea, fiind acoperit cu pământ, pentru a fi protejat de vandalizare. Biserica din mijloc este „Biserica Sfântului Ioan Botezătorul”, datând din anul 531 d. Hr. Podeaua mozaicată, deteriorată acum, a inclus imagini cu cele patru anotimpuri, cu plante, animale și cu orașele Alexandria și Memphis, din Egipt. „Biserica Sfântul Gheorghe”, cea mai sudică, a fost construită în anul 530 d. Hr. Aceasta a continuat să fie folosită și după cutremurul din anul 749. Explicația existenței a trei biserici alăturate, dată de Adel, constă în faptul că în acele timpuri, într-o biserică nu se puteau face, consecutiv, mai multe slujbe diferite (de exemplu: botez, căsătorie, înmormântare) în aceiași zi. Numărul în creștere al credincioșilor și nevoile acestora a condus la necesitatea ființării a trei biserici, în același loc.

Traseul nostru continuă către „Teatrul de Sud”. Avem de parcurs circa 500 m, iar pe drum trecem pe lângă capătul vestic al primei străzi secundare întâlnite, „Decumanusul de Sud”, vedem, apoi, de departe, coloanele de la „Macellum”, piața romană de alimente vizitată mai devreme și putem face o fotografie, de sus, „Pieței Ovale”. Ajungând la teatru, intrăm în acesta pe la nivelul scenei. Este mult mai mare decât cel din nord, dar mai mic decât cel din Amman. Placa explicativă ne informează că acesta a fost construit între anii 80 și 96 d. Hr., în timpul Împăratului Domițian. Este, deci, cel mai vechi teatru dintre cele vizitate în Iordania. Tot aceeași placă estimează că teatrul a fost construit pentru cel puțin 3000 de spectatori. Teatrul a fost, parțial, ruinat de cutremurul din 749 iar, mai apoi, a fost și el implicat între luptele dintre musulmani și cruciați. La sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de localnici au dezmembrat o parte din frontonul scenei pentru a folosi piatra la construcția locuințelor moderne. Astăzi, parțial reconstruit, teatrul este folosit ca loc principal de desfășurare pentru „Festivalul de Cultură și Artă, din Jerash”.

Încă înainte de a ajunge la teatru, Adel ne promisese o surpriză. Și într-adevăr, în timp ce ne trăgeam sufletul pe băncile teatrului, în scenă apare un grup de trei cântăreți, chemați special pentru noi, pentru a interpreta o melodie populară Iordaniană. Frumoasă surpriză! Mulțumesc Adel! Nu am nici cea mai vagă idee cum sună folclorul iordanian dar rămân surprins de faptul că unul din instrumente este un cimpoi. Adel ne lămurește, precizând că, după Primul Război Mondial, Iordania a fost sub administrare britanică până la câștigarea independenței, în 1946.

Ultimul obiectiv al vizitei noastre în Jerash a fost „Templul lui Zeus”. Amplasat în imediata vecinătate a Teatrului de Sud, templul seamănă puțin cu Templul Zeiței Artemis. Construit cu câțiva ani mai târziu, în perioada 162 – 163 d. Hr., pe locul unui alt templu roman din secolul I, Templul lui Zeus este ceva mai mare și beneficiază de o poziție ce domină întreg orașul. Si acesta dispune de 8 coloane corintice la intrare, înalte de 15 m, dar mai deteriorate decât cele de la Artemis. Și restul clădirii pare a fi mai deteriorată, templul fiind, și el, la un moment dat, sursă de materiale de construcții. O caracteristică aparte a construcției este șirul de nișe, ca niște ferestre oarbe, în pereții laterali. Templul a fost în funcțiune până în preajma anului 450. „Curtea sacră” este mai mică, circa 50 x 100 m, și mult mai jos față de poziția templului. La data vizitei noastre, aici se desfășurau lucrări de reabilitare.

În final, coborâm în „Piața Ovală” și parcurgem drumul înapoi, până la „Arcul lui Hadrian” și apoi la autocar. Urmează drumul până la Petra – Wadi Musa, respectiv Alanbat Hotel. Avem de făcut cam 270 km.

X X

X

Rog Webmaster-ul de serviciu să atașeze melodia ce ne-a fost interpretată la Teatrul de Sud:

https://youtu. be/mqnravbU-cQ

---

VIZUALIZĂRI: 1465 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI