Prin cetatea Ioaninei

TIPĂREȘTE

După ce ne luăm în primire frumoasa noastră cameră de la Kastro Guesthouse, pornim să inspectăm împrejurimile. De fapt, obiectivul principal e să mâncăm bunătățuri grecești, căci masa de prânz a fost alcătuită dintr-o pizza destul de anemică pe care am împărțit-o în portul din Lefkimi. Gazda noastră ne-a recomandat deja vreo 3-4 restaurante, rămâne să vedem ce părere va avea și Măria-Sa, Soarta!

Savurăm liniștea străduțelor pietruite, siluetele bondoace ale caselor vechi, majoritatea restaurate, cu maxim 2 niveluri, cu perdeluțe croșetate la ferestrele cu cercevele verzi, albastre sau maronii, apoi ieșim pe sub cele 3 arcade succesive ale porții principale, deasupra căreia pe exterior se află un înscris vechi cu caractere arabe, ce ne amintește că Ioanina a stat, până la urmă, peste 500 de ani sub stăpânire turcească!

Una din tavernele ce ne-au fost recomandate se află chiar vis a vis de poarta mare, dar... ce provocare e asta să alegi dintr-o singură variantă?! :) Mai mergem puțin, nu-i așa? O luăm un pic în stânga și harta primită de la recepția pensiunii ne spune că ne aflăm tot în orașul vechi, extra muros. Străduțele sunt sinuoase și pietruite și aici, casele par însă mai vesele - scăldate în razele aurii ale soarelui și în cascade de flori!

Descoperim și a doua tavernă, Σειριοσ (Sirius) pe numele ei, aruncăm o privire terasei umbroase și ne place ce vedem; în plus, răscoala din burticile noastre s-a cam întețit, așa că decidem de comun acord cu Soarta: aici rămânem! Se dovedește o alegere înțeleaptă, ne ghiftuim pe cinste, în timp ce soarele își face culcuș în grădina din spatele restaurantului (îl surprindem chiar când își îndeasă pe creștet fesul de noapte-bună!).

Lacul ne atrage mai apoi cu forța lui magnetică, și se pare că nu doar pe noi. O zonă destul de întinsă în apropierea sa este ocupată cu terase de restaurante și cafenele, pline ochi cu o mulțime colorată și zumzăitoare; în fond, este vineri seara și încercăm să ne imaginăm cam care ar fi atmosfera în clipa asta pe faleza Dunării, în orașul nostru... Hmm, se fac fix 2 săptămâni de când am plecat în această minunată aventură, oare ne-o fi un pic dor de acasă?!... Un pic mai mult?! :)...

Și lacul Pamvotis este încins cu o alee de promenadă, după cât se pare, ce se întrevede dincolo de părculețul presărat cu statuile personalităților locale; nu mă împinge curiozitatea prea tare să văd cine sunt și ce-au vrut ele la vremea lor. Ne lăsăm în schimb vrăjiți de atmosferă; în față, satele albe cuibărite între dealuri licăresc deja în începutul de seară; la stânga, cerul se întrepătrunde cu luciul apei, roșii deopotrivă; la dreapta, stația vaporașelor care fac naveta între țărmul Ioaninei și insulița din mijlocul lacului (mâine vom ajunge și noi acolo, sau așa visăm cel puțin)...

O luăm spre stânga, ne amestecăm printre localnici, mesele celor câteva taverne înșirate de-a lungul falezei ne invită să ne așezăm și cedăm ispitei taman în capăt, la ultima locandă. Ne răcorim cu o bere brumată și plecăm mai departe. Adică ne întoarcem pe unde am venit. Ne propunem inițial să dăm un ocol cetății, pe dinafară, pe malul lacului, dar pe la jumătatea drumului (prost luminat) renunțăm și decidem să ne retragem în... „vastele noastre apartamente” (vaste - la propriu, v-am povestit) !

A doua zi dimineață, cu forțele refăcute de un somn odihnitor și de micul dejun îndestulător, pornim din nou. De data asta, să cucerim cetatea! Suntem cei mai harnici vizitatori, cu alte cuvinte - singurii. Trecem pe sub arcul unei vechi porți de piatră, în stânga lăsăm magazinul de suveniruri, pe urmă o cafenea care de-abia se dezmorțește sub razele soarelui, alături de niște ruine înalte de-o șchioapă. Pe un panou citim că ne aflăm pe acropola sud-estică, căreia turcii îi ziceau Iç (se citește Iț) Kale, inițial o fortăreață în sine.

După spusele Annei Comnene, fiica împăratului Alexios Comnenos (sec. 12), normandul Bohemond a cucerit Ioanina în 1082 și a construit o citadelă pe această ridicătură de pământ ce se ridică temerară din apele lacului Pamvotis. Din vechea fortificație a rămas până în zilele noastre un turn rotund, care a împrumutat numele ctitorului său. Cetatea a fost mai târziu restaurată și întărită de turci, începând cu sec. 15, iar cel care a modificat semnificativ castelul Ioaninei a fost Ali Pașa, vechiul nostru prieten (cu care ne-am tot întâlnit de-a lungul periplului nostru balcanic, de zici că taman asta am urmărit!).

De exemplu, zidurile cetății, așa cum le vedem azi, sunt în mare parte opera Pașei din Tepelenë, cum mai era numit temutul Ali. Excavații recente au descoperit însă fragmente ce par să provină din perioada helenistică.

Două edificii ne atrag atenția mult în față, în stânga, peste maidanul cu iarbă arsă de soare pe care se zbenguie 3 căței. Le recunosc din poze. Una seamănă cu o colivie imensă de metal așezată pe un postament de piatră; este mormântul lui Ali Pașa. De fapt, aici se află îngropat doar trupul lui, capul a fost servit pe tavă sultanului Mehmet al II-lea, după obiceiul vremii. Despre temutul Ali am mai amintit în articolele despre Albania și n-o să reiau. De asemenea @elviramvio și @Carmen Ion au avut relatări extrem de interesante în acest sens. Internetul abundă de istorii despre Pașa din Tepelenë, ce e mit și ce e adevăr în ele e greu de spus, așa cum se întâmplă de obicei cu personajele controversate ale istoriei.

Cert e că Ali Pașa a fost un promotor al progresului în zona guvernată de el, dar și un războinic necruțător și extrem de răzbunător, semănând teroarea în jurul său. Din cauza puterii din ce în ce mai mari pe care și-a atribuit-o, a intrat în dizgrația Sublimei Porți, care a trimis o adevărată armată să-l suprime. Timp de 2 ani i-a trebuit acesteia să-l găsească pe Ali Pașa, acolo unde nu i-ar fi trecut nimănui prin cap - într-o biserică creștină de pe insulița din mijlocul lacului. A fost împușcat de jos în sus, prin tavan.

Grilajul decorativ al mormântului nu e cel original, acela a fost înlăturat în timpul celui de-al doilea război mondial (iar urma lui s-a pierdut, probabil a fost distrus). Cel de azi a fost refăcut în 1999, la inițiativa Asociației Prietenilor Antichității din Ioanina și pe cheltuiala fundației Moștenirea lui Filip.

Imediat lângă mormântul lui Ali Pașa se află Moscheea Fetiyie. Nu ne e foarte clar dacă se poate vizita sau nu, întrebăm o doamnă care stă la un birouaș dincolo de ușa deschisă și suntem îndrumați spre clădirea de alături, unde se află Muzeul Bizantin și de unde putem procura un bilet combinat, în care sunt incluse moscheea și așa-numitul Tezaur. Zis și făcut. Peste tot sunt înscrisuri în limbile greacă și engleză și aflăm tot felul de chestii interesante.

De exemplu, că această frumoasă clădire cu 2 niveluri, cu arcade la parter și cu balcon de lemn la etaj (a cărei arhitectură păstrează elemente otomane), a fost construită în 1958 de către Armata Greacă, sub bagheta arhitectului V. Charisis, pe locul fostului serai al lui Ali Pașa. Acesta din urmă fuse cândva „buricul târgului”, palatul luxuriant al pașei, unde își adăpostea sutele (zic unii) de cadâne și unde primea delegațiile străine. De la an la an era extins, erau construite spații noi și înglobate vechi construcții, printre care și turnul lui Bohemond, bisericuța Agio Anargyroi și actuala clădire ce adăpostește Tezaurul.

Seraiul a fost grav avariat în timpul atacurilor din 1820-1822, când armata Sultanului, condusă de Hursit Pașa, l-a vânat pe Ali Pașa. Totuși, a fost renovat și folosit drept clădire administrativă până în 1870, când a fost distrus complet de un incendiu. Pe locul lui, s-a ridicat un spital militar, bombardat și distrus și el în WWII. S-a construit apoi actuala clădire; parterul este destinat muzeului (din 1995), iar etajul Serviciului Arheologic (din 1986).

O plăcuță comemorativă ne atrage atenția pe zidul exterior, aproape de intrare. Zice că la data de 25 mar 1944, evreii din oraș au fost adunați în piața din față de către naziști și trimiși în lagărele de concentrare.

Muzeul se poate vizita între orele 8 și 15, zilnic, mai puțin lunea. Există, într-adevăr, un bilet combinat ce include cele 3 obiective (care se găsesc la distanță mică unul față de altul); costă 4 euro de persoană. Suntem singurii vizitatori ai muzeului și supraveghetorii ne încurajează să ne acordăm tot timpul de care am avea nevoie și să fotografiem, dar nu cu blitz :). Cu pozatul suntem de acord, dar cu timpul... Sau timpul cu noi, mă rog.

În muzeu vedem tot felul de artefacte, se insistă pe cele de factură bizantină (doar e un muzeu bizantin, nu?!) - icoane, fresce, cărți vechi, coloane, statui. Peste tot sunt panouri explicative care ne introduc în istoria și geografia locurilor: Epirul în perioada creștină timpurie (sec. 4-7), cu capitala la Nikopolis, vechiul oraș creat de împăratul Augustus cu ocazia victoriei navale de la Actium, în anul 31 î. C. (hei, știu unde e Nikopolis, în Bulgaria, aproape de Ruse, AmFostAcolo și noi acum vreo 2 ani!); Despotatul Epirului (sec. 13-15), fondat de Michail I Comnenos Dorekas, a cărui capitală era la Arta; Epirul de la cucerirea otomană (1430) până în sec. 17 (turcii au permis grecilor cuceriți să-și păstreze privilegii de natură socială, religioasă și economică, iar zona a prosperat din comerțul cu teritoriile aflate sub jurisdicție venețiană - Corfu, Parga); Epirul în sec. 17 (evenimentul „de cotitură” a fost înăbușirea răscoalei conduse de Dionisie Filosoful, în 1611, ceea ce a condus la abolirea multor privilegii pentru populația greacă; pentru a evita persecuțiile și convertirea la Islam, mulți au luat calea pribegiei, alcătuind ulterior adevărate enclave grecești în vestul Europei sau în Principatele Române; totuși, una peste alta, Ioanina a prosperat datorită comerțului cu aceste noi colonii); Epirul în sec. 18 (Ali Pașa); Epirul în sec. 19 (efervescența activității revoluționare grecești, ceea ce avea să conducă în final la eliberarea Greciei de sub stăpânirea otomană la înc. sec. 20).

Ne reîntoarcem apoi la Moscheea Fetiyie. Și aici suntem singurii vizitatori, ceea ce nu ne deranjează deloc, ba din contră. Interiorul de formă rectangulară nu are nimic spectaculos, în schimb suntem atrași de superbul mihrab (echivalent al altarului din bisericile creștine) pictat în roșu și albastru. Pe pereți sunt câteva panouri explicative și aflăm astfel povestea acestui așezământ. Aici, pe vârful cel mai înalt al acropolei sud-estice, se pare că a existat în perioada bizantină târzie (sec. 13-15) o basilică închinată Sf. Arh. Mihail. După cucerirea otomană și pe măsură ce biserica se tot degrada, în locul ei a fost ridicat un masjid (un mic templu islamic fără minaret), numit Fetiyie (= victorie) în amintirea cuceririi orașului. Forma actuală datează din perioada lui Ali Pașa (sec. 18), când moscheea a devenit centrul religios al cetății. După eliberarea Ioaninei în 1913, a fost folosită ca anexă a spitalului militar din vecinătate.

Ni se atrage atenția asupra celor 2 coloane de marmură ce încadrează mihrabul, despre care se crede că au fost „împrumutate” din iconostasul vechii basilici bizantine. Deasemenea, asupra inscripției de deasupra (cu caractere arabe), care s-ar traduce „Unul este Allah și Mohamed este profetul său”.

Ochim o scară spiralată într-un colț, ale cărei trepte înguste de piatră conduc către minaret. Doamna supraveghetoare ne spune că avem voie să urcăm, dar numai până la un soi de balcon ce ține cât latura din față a moscheei. Nu sunt foarte multe de văzut sus, doar câteva afișe în care personajul principal este Ali Pașa. Și - mai de aproape - frumosul dom pictat, din același film cu mihrabul.

Următorul obiectiv este Tezaurul. Clădirea în care este adăpostit acesta se află cumva „peste drum” de Moscheea Fetiyie, de fapt, aș putea spune că amplasarea celor 3 construcții formează un U, cu Muzeul Bizantin în mijloc. Este o clădire de formă rectangulară, cu dublu acoperiș, ca un M. În stânga ei, stă lipită bisericuța albă ca zăpada Agio Anargyroi. Destinația inițială a clădirii nu se cunoaște exact, iar numele de Tezaurul vine dintr-o tradiție orală.

Interiorul este împărțit în 2 zone egale de un șir de arcade. În mici vitrine luminate sunt expuse tot felul de obiecte, majoritatea din argint, știut fiind că Ioanina a fost încă din vechime un renumit centru de prelucrare a metalelor prețioase. Aflăm că majoritatea artefactelor au fost donate de cetățenii orașului și aparțin ultimelor 3-4 secole. La tot pasul sunt ample explicații despre această poveste cu argintăria. Se face chiar și o clasificare, în obiecte bisericești (vase, coperți de cărți sfinte, cruci, relicvarii, icoane etc) și de uz laic (bijuterii, accesorii pentru arme, oglinzi, casete, veselă, tacâmuri).

Prelucrarea argintului a fost o constantă a vieții economice și sociale a Epirului și a Ioaninei îndeosebi, încă din perioada bizantină, continuând și în zilele noastre. Moartea lui Ali Pașa în 1822 a fost urmată îndeaproape de câțiva ani de molime, apoi de represaliile asupra revoluționarilor greci, ceea ce a făcut ca înfloritoarea artă a argintăritului să decadă în acea perioadă. Cei mai importanți argintari (Tzimouris, Bafas ș. a.) au fugit în pașnicele Insule Ionice sau în orașe din Europa, unde și-au continuat meșteșugul. Din familia de aurari Voulgaris descinde spre sf. sec. 19 Casa Bulgari, din Roma.

Aflăm una, alta și despre echipamentul necesar pentru prelucrarea argintului, despre tehnicile decorative (dar mult mai multe vom afla la Muzeul Argintăritului, pe care aveam să-l vizităm în curând). Admirăm în același timp frumoasele exponate; mie îmi iau ochii mai ales bogatele podoabe ale femeilor din vechime, specifice acestei zone. Practic, doamnele Epirului erau argintate din creștet până-n tălpi!

Salutăm din mers Turnul lui Bohemond, îmbrăcat pe jumătate în verdeață, precum și ruinele ce-l înglobează și ne îndreptăm spre Muzeul Argintăritului, organizat într-o veche clădire reabilitată, cu 2 niveluri, ce făcea parte cândva tot din castelul Ioaninei. Vizitarea muzeului costă 3 euro de căciulă și... ni se pare așa de interesant, încât cred că merită o poveste separată!

Ne întoarcem pe străduțele de piatră tăcute, printre casele scăldate în soare sau umbrite de zidurile vechii cetăți, mai colindăm un pic fără țintă, până când ne aducem aminte că timpul nu ne e chiar cel mai bun prieten... Ce-ar mai fi de văzut? întrebăm harta. Și harta ne răspunde: „Moscheea Aslan”, zisă și Muzeul Municipal.

Urcăm ușor pe acropola nord-estică, după ce trecem pe lângă ruinele băilor turcești și ale bibliotecii. La înc. sec. 17, după înfrângerea răscoalei lui Dionisos Filosoful, turcii au decis să distrugă toate bisericile creștine din cetate și să construiască în locul lor moschei. Moscheea Aslan a fost ridicată în 1618 și s-a numit așa după pașa care guverna la acea vreme. Ea aparținea unui complex religios, un fel de mânăstire, judecând după ruinele celorlalte clădiri din vecinătate, printre care o bucătărie și o școală teologică (mendresa). A funcționat ca geamie până în 1924, după eliberarea Ioaninei de sub otomani, iar din 1933 găzduiește actualul muzeu.

Micul platou pe care se află moscheea ne oferă priveliști fabuloase asupra lacului și orașului, dar când ne apropiem de ușa muzeului, avem surpriza s-o găsim încuiată, deși conform programului afișat (8:30-16:30) n-ar fi trebuit! Tocmai când ne pregătim să plecăm dezamăgiți, văd totuși mișcare în spatele uneia din ferestre și îndrăznim să batem ceva mai tare în ușa ferecată. Iese o doamnă cu un sul de hârtie igienică în mână și ne roagă s-o așteptăm doar câteva minute! Ok, când e vorba de așa ceva, dacă eu nu te înțeleg, tanti, atunci cine să te mai înțeleagă?! :)...

Tanti se întoarce repede, într-adevăr, ne vinde 2 bilete (2 euroi bucata) și chiar ne oferă câteva explicații despre ce vom vedea. Apoi ne întreabă de unde suntem și - surpriză! primim câte o foaie A4 printată față-verso în limba română cu informații despre muzeu.

Acesta este organizat în 3 secțiuni: musulman în față, creștin în stânga și ebraic în dreapta. Începem cu cel islamic, aflat în zona cu mihrabul (frumos colorat în nuanțe de turcoaz și maro). Lângă el este minbarul (amvonul), unde cel care oficia slujba se urca până la a cincea treaptă (simbol al celui de-al cincilea cer) citind pasaje din Coran. Într-o vitrină sunt expuse cărți vechi, într-o altă zonă mobilier încrustat cu fildeș și tot felul de alte artefacte ce amintesc de viața comunității turce. Dealtfel, ca și în cazul Tezaurului, și acest muzeu este creat tot cu obiecte donate de cetățeni.

Zona creștină cuprinde o expoziție fabuloasă de costume populare, cele femeiești mă cuceresc de la prima vedere! Întâlnim și aici paftale de argint, dar și vase de ceramică frumos decorate.

Secțiunea ebraică conține covoare de ceremonii, haine și obiecte de zestre. Îmi atrag atenția celebrii papuci femeiești de baie pe care i-a descris și Elvira la vremea vizitei sale și recitesc cu plăcere povestea lor. De o formă ciudată, cu talpă înaltă, fabricați din lemn rezistent la umezeală (nuc, abanos, santal), încrustați cu fildeș, erau dăruiți fetelor la naștere sau mireselor la nuntă. În afară de valoarea lor practică, reprezentau un însemn al ierarhiei în societate al celei ce-i purta.

... Harta noastră își mai amintește pe ultima sută de metri de un obiectiv din interiorul cetății (Muzeul Etnografic), dar timpul nemilos chiar nu vrea să ne mai păsuiască... Trebuie să ne întoarcem la pensiunea noastră să predăm camera, iar apoi avem de mers cam 5 ore până la următorul popas, în Bulgaria. De fapt, am putea să ne amânăm plecarea un pic, atât cât să dăm o fugă și pe insuliță... dar asta e o altă poveste, pe care o s-o auziți altădată!...

Rog web a atașa: https://www.youtube.com/watch?v=a9XkEqYzTUg

---

VIZUALIZĂRI: 4621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI