Pe urmele legendarului Ulise în Itaca

TIPĂREȘTE

Itaca m-a fascinat dintotdeauna. „Dintotdeauna” însemnând, cel mai probabil, un moment situat în intervalul meu de vârstă 10-12 ani, când mi-au căzut în mână (ca lectură obligatorie?!) Legendele Olimpului. Nu poți să nu fii fascinat de povestea-pe-mare-și-pe-uscat a lui Ulise/Odiseu și – dacă ești fată – mai ales de... aventurile-prin-omisiune ale Penelopei! Și acum mi se-ncrețește mintea: să stai ani de-a rândul, pur și simplu așteptând omul iubit, torcându-ți cu răbdare in-fi-ni-tăăă firul nesfârșit al iubirii... Acesta este genul de poveste cu care rezonezi pe deplin sau nu rezonezi deloc, în nici un caz nu te poate lăsa indiferent! Dar fiecare are câte ceva de învățat din ea, asta-i clar!...

Așa că, proiectând vacanța ionică de vara trecută, nici n-am conceput să nu-i dedic Itacăi măcar o zi-de-vară-până-n-seară! Și-mi pare rău că nu i-am dedicat mai mult... Sigur, odată ce AiFostAcolo, lucrurile devin clare, măcar pentru tine: dacă ar fi să mai planific o dată aceeași vacanță, după Lefkada ar urma Itaca și abia apoi Kefalonia. Din cel puțin 2 motive: ca să am mai multă energie pentru Itaca și pentru că drumul cu ferry de întoarcere Itaca-Astakos (Grecia continentală) trece oricum prin Sami (Kefalonia). A, și i-aș aloca măcar 2 zile pline! Sau 3, mai bine. Sau... poate ne vom întoarce cândva... (v-ați săturat de clișeul ăsta, nu?! n-am ce vă face, e adevărat, în Itaca mi-a rămas un lăstar de suflet și visez să văd la un moment dat cum a înflorit!).

Gata cu dulcegăriile, hai, că avem treabă, mi-am propus să descriu toată Itaca într-un singur articol! Adică să sintetizez la maxim (pe bune?! eu?! hi-hi!). Hai, pe cai!

Era cam 17:30 când am debarcat în Piso Aetos (Pisaetos) , noul și modernul port al insulei. Kefalonia și Itaca sunt despărțite de un culoar de navigație lung de 30-35 km și lat de 7-8 km; vă imaginați câtă importanță strategică, mai ales în vremurile trecute! Pisaetos a fost, de asemenea, unul dintre cele 2 porturi ale orașului antic Alalkomenes (ale cărui palide ruine se mai pot întrezări pe versantul opus al dealului alăturat). Modernizarea portului Pisaetos (în detrimentul mirificei plaje omonime), a fost finalizată nu demult, prin co-finanțare Grecia-UE, totalizând 6.400.000 euro. Toate acestea sunt scrise pe un uriaș panou informativ, chiar acolo, în port, dar desigur că nouă nu ne stătea capul la documentare odată debarcați, ci abia așteptam să ajungem la cazarea din Vathi (până la care n-am făcut mai mult de 15 minute) și să luăm insula la puricat! (Am avut timp să le citim în dimineața plecării.)

Prima după-amiază i-am dedicat-o lui Vathi, micuța și romantica inimă a insulei, răsfirată pe un versant ca un amfiteatru dispus în jurul unui golf natural, populat cu zeci de bărcuțe albe – imaginați-vă, chiar asta era priveliștea ce ni se înfățișa de sus, de la terasa apartamentului nostru, de pe deal!

Precum insula nu-i mare, nici în Vathi n-ai prea mult de umblat, însă tot ce-am văzut m-a fermecat teribil! Casele micuțe îmbrăcate cu bolți de flori multicolore, faleza tapetată cu taverne, micile magazine de suveniruri – toate purtând nume legendare, precum Nausica, Telemah sau Poseidon... În general, liniștea, culorile calde, parfumurile discrete – pe scurt, atmosfera rustică, profund grecească, pe care am mai întâlnit-o pe ici, pe colo...

Vathi are și un muzeu (marino-folcloric), dar nu eram chitiți să vizităm muzee în vacanța asta și oricum era deschis doar în cursul dimineții (până la 2, parcă). Așa că ne-am mulțumit doar să pozăm tunurile din curte și bustul legendarului Ulise, aflat chiar lângă intrare – un real simbol al insulei (personajul, dar și bustul, pe care l-am văzut reprodus în numeroase materiale informative despre Itaca). Am cinat la o tavernă cu tradiție (de dragul atmosferei, nu prea ne era foame), ne-am mai plimbat un pic, am completat stocul „pentru de dimineață” și ne-am retras la noi, pe deal (cu un taxi – simplu și ieftin!).

Ziua următoare am dedicat-o explorării insulei. Itaca-i micuță, dar totuși, doar o zi?!... La final avea să se dovedească un demers ambițios și doar parțial îndeplinit...

Ca formă, Itaca-i ca un fluture, cu o aripă la nord și una la sud. Vathi se proiectează cumva în nordul aripii sudice, de la care pleacă un drum care, după ce străbate istmul, se bifurcă: o parte o ia pe țărmul vestic al aripii nordice, alta pe cel estic, ambele ocolind un masiv muntos și reunindu-se din nou în Stavros (cea de-a doua localitate ca mărime, după Vathi). Asta în mare, căci și din Vathi, și din Stavros, se mai fac ceva drumuri secundare, mai bune sau mai puțin bune. Între Vathi și Stavros sunt cam 17 km pe vest (drumul cel mai scurt și mai ușor) și vreo 20-21 pe est. În tot cazul, șoseaua asta principală despre care v-am povestit, precum și cea care face legătura cu portul, sunt absolut decent asfaltate. Și, în general, cam ești avertizat când urmează să pătrunzi pe un drum nașpa (dirty road), dar nu mereu, după cum se va vedea...

Evident, n-am plecat la drum fără un plan: vom aborda întâi aripa nordică (unde, în afară de câteva plaje, ar fi de vizitat satele Frikes și Kioni, precum și Mânăstirea Kathara), ne ducem pe vest și ne întoarcem pe est; apoi pe cea sudică (unde, în afară de Vathi, sunt doar plaje).

Am plecat cât am putut noi de devreme, adică pe la 9:30 (ceea ce pentru Grecia e de-a dreptul cu noaptea-n cap, se știe), am ocolit golful Molos, franjurat, cu apă albastră și lină, ca o baltă, oprindu-ne pentru fotografii în 2-3 puncte (abia acum am observat insulița Lazareto, pe care se află o biserică!), apoi șoseaua urcă în câteva serpentine și în curând se bifurcă, precum v-am povestit. Noi am cotit-o stânga, spre vest, și am rulat până în satul Lefki, de unde se desprinde drum în jos, cu mai multe ramificații. Pe noi ne interesa Paralia Aspros Gialos, după cum am găsit-o pe hartă; Ag. Ioannis, la fața locului.

Drumul, deși îngust, e bunicel și se termină într-o mică parcare, de unde pleacă o alee mărginită de leandri umbroși și parfumați, care coboară până la plaja pietroasă. Liniștea era profundă, mici nori pufoși pluteau pe cer, apa strâmtorii era de un albastru pur, ne-a fermecat din nou, la fel cum ne fermecase cu 10 zile în urmă, de pe partea cealaltă, în prima noastră zi de peregrinare prin Kefalonia... Cu puțină imaginație, chiar ni s-a părut că întrezărim, în depărtare, golfulețele cunoscute: Ag. Sofia, Chorgota...

Am fost uimită să întâlnesc câteva cuiburi de crini de nisip, nu mi-am imaginat că delicatele flori pot crește și printre pietricele. Șezlongurile și umbreluțele erau pregătite, își așteptau turiștii, doar în capăt de tot se zărea un pic de mișcare. Era prea devreme, soarele încă nu alungase umbra de pe plajă.

Am făcut cale întoarsă și, după ce am revenit în șoseaua principală, am mai continuat câțiva kilometri, până în Stavros. Imediat după intrarea în sat se face drum ce coboară în câteva serpentine strânse până la plaja Polis – o sprânceană aurie ce coafează un golf albăstriu (ce bate tot mai mult în verde, pe măsură ce te apropii) – așa cum se vede încă de sus.

Am lăsat mașina într-o parcare, în spatele micii taverne deja populate de câțiva localnici (exclusiv bărbați). În dreapta se întinde plaja uriașă, parțial amenajată (pustie încă), în stânga un mic port pescăresc. Am lipăit cu picioarele prin apa extrem de limpede, ne-am plimbat apoi pe ponton, printre bărci, ne-am lăsat îmbătați de culori și de pacea locului, am făcut zeci de poze... E și o clădire acolo, alb-albastră; în micuța verandă dormea o pisică...

Dincolo de plajă, văzusem pe hartă Cave of Louizu, dar am renunțat să mai mergem până acolo, după ce am descoperit niște panouri informative amplasate în apropierea tavernei. Se pare că Louizu a descoperit prin 1862 peștera, plină cu artefacte antice extrem de prețioase (la propriu, nu doar din punct de vedere cultural). Omul și-a însușit cât a putut și se spune că vânzarea lor i-au adus bogăție și faimă.

Deși aparent nu mai rămăsese mare lucru și între timp peștera fusese inundată, Școala Britanică de Arheologie din Atena a insistat să cerceteze situl în 1932, meritul principal revenindu-i Sylviei Benton, dotată cu o remarcabilă intuiție arheologică și cu multă perseverență. Peștera a fost golită de apă cu ajutorul unei pompe uriașe (panourile prezintă fotografii sugestive în acest sens), iar munca asiduă de cercetare ce a urmat avea să fie încununată de succes, descoperindu-se numeroase artefacte, în principal fragmente de trepieduri din bronz pentru vasele de ofrandă (900-700 î. Hr.), asemănătoare celor găsite în sanctuare precum Delphi, Olympia și Argos. De unde rezultă că, foarte probabil, peștera a avut un important rol spiritual, cel puțin în perioada Geometrică. Au mai fost descoperite: o inscripție provenind de pe un sarcofag, un bust înfățișând-o pe Artemis și o statuietă a Atenei, fragmente de teracotă, arme, unelte și bijuterii. Din păcate, după seria de cutremure din 1953, peștera s-a scufundat definitiv.

Și Stavros deține un mic muzeu arheologic, căruia i-am zis pas. Am urmat indicatorul către Odysseus Palace (harta Google) /situl arheologic Școala lui Homer, crezând că cine știe ce minunății o să găsim. Vă zic din start că nu pierdeți nimic dacă-l ratați! Pe lângă faptul că drumul e prost (deși scurt), nu-s decât niște pietroaie, fără explicații, fără nimic. Singurul lucru bun e priveliștea către nordul extrem al insulei, cu casele răsfirate pe dealuri și cu șiragul de plaje de la baza versantului, multe accesibile doar de pe mare.

Și a mai fost un lucru bun, că ne-am întors pe altundeva, am urmat cumva o buclă, ce ne-a scos în dreptul unei mici și extravagante expoziții în aer liber; o găsiți și pe hartă, sub numele de Efstathios Raftopoulos MBE Folk Yard. Pare să fi fost o figură, nenea Raftopoulos ăsta! Nu-mi dau seama dacă artefactele expuse (sculpturi, piramide, turnuri, pietre tombale – din bronz, marmură sau calcar) sunt „opera” lui, sau doar o colecție, sau și-și... Unele dețin plăcuțe explicative (explicative într-o oarecare măsură). De exemplu, la baza unui troncon, făcut din cercuri de piatră suprapuse, scrie: „În memoria mamei mele [… ], a tatălui meu [… ] și a tuturor părinților din lume” . Sau „Singurul monument din lume închinat memoriei unui nebun” (el, adică). Sau „Am dedicat acest obelisc memoriei înaintașilor care timp de o mie de ani au cultivat pământul Itacăi, spre a dăinui pentru totdeauna” .

Desigur, nu lipsesc busturile lui Odiseu și al lui Socrate, nici al autorului acestei inedite expoziții. Pe acesta din urmă stă scris: poet, cineast, magician; născut în 24 martie 1921 în Itaca, mort în 5 noiembrie 2003 în Melbourne. Și epilogul din 2 strofe, cu referire la frumoasa insuliță natală. Mărturisesc că m-au intrigat inițialele MBE, care apar pe mai multe din plăcuțele de mai sus, în dreptul numelui poetului; ajunsă acasă, am căutat și am aflat că reprezintă pur și simplu un titlu onorific britanic, „Member of the British Empire” . The end.

Am coborât printre case adormite, din dreptul unei biserici mari se desprinde drum spre plaja Afales, despre care citisem că-i una tare, tare faină! Deci musai s-o bifăm și noi! Am ajuns curând în parcare (v-am zis că drumurile-s scurte pe insulă), am coborât pe o alee, apoi pe niște trepte betonate. Plaja ca plaja, dar culorile mării ne-au tăiat efectiv respirația! Altfel, mulți purici n-am făcut pe-acolo, e plajă „de privit” , mai puțin „de bălăcit” , cel puțin pentru noi. De maxim-privit!!! Nu ratați!

De aici, din apropierea plajei Afales, se desprind drumuri care străbat toată această extremitate nordică a insulei, cel mai important fiind cel către plaja Marmagkas. Am citit că-s proaste, nu ne-am aventurat. Dacă vreți neapărat, zona asta se poate face cu barca, de pe mare (poate data viitoare...).

În fine, ne-am întors oarecum, pe urmă am virat pe partea estică, primul obiectiv fiind Frikes. Frikes e un sătuc cu doar câteva case de-o parte și de alta a șoselei, cam scorojite; prima impresie poate să fie dezamăgitoare... Asta până ajungi la mare! Frikes se deschide într-un golfuleț splendid, îmbrățișat de dealuri împădurite, ce mai păstrează încă urme din vechile mori de vânt ale Itacăi, cândva celebre în toată Ionica!... În stânga, sub căușul unui versant, este parcarea amenajată, disproporționat de întinsă (am înțeles la final de ce, atunci când au început să apară autocarele cu turiști), urmează faleza cu câteva construcții (adăpostind primăria, 2-3 taverne, o cafenea, un magazin cu suveniruri și altul cu de toate), pe partea dinspre mare se întind mesele cadrilate ale teraselor, urmează o plajă cu pietricele și apoi un mic port cu bărci.

Extrem de romantic locul, ne-a plăcut mult! Am adăstat pe o băncuță în dreptul debarcadeului, greu ne-am desprins... Ne-am întors pe partea cealaltă a șoselei, pe sub munte, ocazie cu care am descoperit o statuie reprezentând o sirenă încadrată de 2 delfini; alături era o inscripție ciudată: „În sec. 21, o sirenă a vizitat Frikes” . Și tot aproape, o placă de comemorare, evocând actul de eroism al câtorva soldați greci care, la 13 sept 1944, au capturat o navă de război nazistă.

De pe micuța faleză din Frikes, drumul continuă în ambele direcții. În stânga, după ce depășește parcarea, își pierde asfaltul și continuă pe vreo 4 km până la plaja Marmagkas. În dreapta, urmărește linia țărmului până în Kioni; pe acesta l-am urmat și noi. După câteva minute și 2 scurte opriri de poze în dreptul idilicelor plaje Kourvoulia și Rachi, am ajuns în Kioni.

Am mai abordat cândva Kioni, dar de pe mare, acum aproape 10 ani, cu ocazia unei excursii pe mare, cu plecare din Lefkada; țineam minte casele răsfirate pe dealurile de deasupra, mai să se prăvălească peste superba faleză cu magazinașe și taverne! Speram să regăsim această priveliște...

Drumul intră în sat, urcă un deal, apoi îl coboară oprindu-se brusc în fața mării, la câțiva metri deasupra ei; în stânga se face faleza pomenită (cu acces exclusiv pietonal), în dreapta drumul continuă încă. Am sperat că vom găsi o parcare-ceva în punctul ăsta, dar spațiul este atât de deficitar, că n-a permis un asemenea lux (probabil chestinunea nici n-a fost atât de prioritară, din moment ce majoritatea oaspeților vin pe calea mării, Kioni deținând și o mică și cochetă marina).

N-am avut încotro și a trebuit să urmăm drumul din dreapta, cu golful turcoaz umbrit de copaci într-o parte și cu șirul de case (între care câteva pensiuni drăguțe) cocoțate în cealaltă parte. Drumul este extrem de îngust, inițial am crezut că-i cu sens unic (dar nu-i), abia după vreun km și ceva se lățește un pic. Și se bifurcă; în sus duce... nu se știe exact, dar oricum se înfundă, în jos se termină în curând la Kantina Beach, după cum ne-a informat Google.

Am luat-o în jos, desigur. Frumușică tare plăjuța, o adevărată oază de pace! Copaci umbroși, pietricele, mare limpede, minunat pictată, priveliștea portului dincolo de golf... E și o mică mâncătorie aici, și toalete, de duș nu sunt sigură. Dintr-un capăt pornește o cărare prin pădure, scria că la capăt te așteaptă ruinele unor mori de vânt. Tati a zis pas din start, eu am vrut să mă duc, dar m-am gândit că mai avem atâtea de văzut și-am renunțat după vreo 100 m.

Ne-am întors pe unde am venit și, relativ aproape de faleză, am reușit să lăsăm mașina într-un intrând. Restul drumului l-am făcut pe jos, ocazie excelentă să admirăm și să pozăm frenetic. Absolut minunat Kioni, un colț de rai! Am prânzit la una din taverne, apoi am bătut faleza până la capăt, în sens invers decât am făcut-o acum 10 ani. Stânga-mprejur și... da, asta e priveliștea din amintire!...

Drumul se înfundă la Kioni; ca s-o luăm pe partea estică a aripii de nord, trebuia să ne întoarcem până la Stavros. Ceea ce ne-a luat mai mult decât ați crede; „da’ o băiță nu facem și noi azi?!” . Că tot prospectasem zona, ne-am oprit la Kourvoulia. Poți lăsa mașina pe marginea șoselei, apoi cobori câteva trepte și gata, ai ajuns în Paradis! Plaja e micuță, intimă, acoperită cu pietricele, apa desenată într-un superb degrade de turcoaz! Jumătate din plajă e umbrită de copaci, jumătate în plin soare, deci poți alege unde să-ți pui prosopul. Erau maxim 10 oameni, o doamnă citea, un bebe dormea – genul de loc în care, fără să vrei, vorbești în șoaptă. A fost unul dintre cele mai intense și relaxante popasuri din vacanța noastră! Iar poza cu degradeul de turcoaz de la Kourvoulia mi-am făcut-o mai apoi ecran de pornire pe telefon, încă n-am schimbat-o...

După Stavros, drumul urcă accentuat pe versantul estic până pe la 500 m altitudine și cocoțat rămâne cale de vreo 20 km. Din acest motiv, că-i mai lung și mai dificil, localnicii care au treabă să ajungă din Vathi în Stavros sau invers îl evită, așa că nu cred că ne-am intersectat cu mai mult de 2 sau 3 mașini. Fiind cocoțat, e și frumos, căci oferă splendide vederi spre mare și spre insulițele vecine (am identificat Arkoudi și Atokos) . Ai crede că nu-i rost de civilizație în pustietatea asta, dar oamenii sunt mereu surprinzători: iaca sătucul Anogi, pe care tocmai l-am străbătut!

Un pic mai la sud de el, se află una dintre cele mai ciudate atracții turistice: monoliții (menir) din Anogi. Am oprit și noi în dreptul panoului explicativ și am admirat uriașele formațiuni stâncoase presărate de-o parte și de alta a șoselei, pe versanți. Am citit că au fost considerate în mod greșit megaliți preistorici, ele sunt pur și simplu formațiuni geologice, operă a vântului, ploii și aerului sărat.

Am mai mers puțin și iar am făcut popas. N-am putut să nu facem, ăsta chiar e loc de popas amenajat ca la carte, cu bănci și telescoape din cele ce funcționează cu monede, prin care poți să-ți apropii priveliștea. Și ce priveliște! Întregul golf Molos, întreaga aripă sudică și Vathi etalat chiar în mijlocul ei! Nici măcar nu-i pe GoogleMaps locul ăsta, dar e imposibil să-l ratați dacă urmați șoseaua estică.

Citisem că cel mai fain se vede Vathi din dreptul Mânăstiri Kathara și măcar pentru asta era musai s-o bifăm; dar, desigur, și pentru că-i cel mai important lăcaș de cult de pe insulă. Din șosea se desprinde un drum scurt, de mai puțin de 1 km, care urcă ușor până în dreptul mânăstirii. Nu-s foarte multe informații despre ea în spațiul virtual, dar la intrare am găsit un scurt istoric (scris în 4 limbi – greacă, engleză, rusă și italiană). Mânăstirea, închinată Maicii Domnului (Panagia Kathariotissa), datează de la 1696, fiind ridicată de păstori din Ioannina ce se refugiaseră pe insulă, fugind de urgia otomană, purtând cu ei icoana făcătoare de minuni a Fecioarei. Cutremurul din 1953 a distrus complet mânăstirea, ceea ce vedem azi este o reconstrucție fidelă. În mod ciudat, hramul mânăstirii se sărbătorește (cu mare fast, în toată Itaca) la data de 7 septembrie.

Totul era deschis, dar n-am întâlnit pe nimeni, am vizitat micuța incintă, am intrat și în bisericuța frumoasă, apoi ne-am îndreptat spre clopotniță, până la care mai sunt vreo 100 m. Nu departe se află locul despre care citisem, cel cu priveliștea spre golf și Vathi. Abia aici ne-am intersectat cu un cuplu (italieni?), ne-am făcut poze reciproc. Pe urmă ne-am grăbit să coborâm, mai aveam aripa sudică, dar timp prea mult nu prea...

De la punctul de joncțiune, am luat-o din nou spre Vathi, singura șosea cât de cât urmează țărmul nordic al peninsulei, am zis să bifăm și noi 2-3 plaje măcar, poate chiar vom avea parte de o ultimă băiță! Ne-am oprit câteva minute pe plaja Dexia, singura cu Blue Flag de pe insulă (și printre puținele cu nisip); în apropiere luasem inițial cazare, am renunțat pentru că era destul de departe de oraș. Am străbătut Vathi pe șoseaua de jos, cea care urmărește fidel linia golfului, am încercat să pozez cu zoom bisericuța de pe insulă, dar nu-s mulțumită de ce a ieșit.

Ne-a prins ora de aur pe partea cealaltă a falezei, am poposit un pic mai mult pe plaja Loutsa, părea perfectă pentru o ultimă bălăceală. În mare parte nisipoasă, chiar ne-am uitat papucii de apă în mașină și nu ne-am mai întors după ei, a mers și fără... Dacă nu ne-ar fi presat timpul, am fi făcut o mică excursie prin pădure până la tunurile venețiene.

Am cotit-o spre nordul peninsulei; am oprit doar cât să facem câteva poze la Minimata Beach. Ne-am uitat pe hartă, drumul părea să continue încă vreo 6-700 m până la Skinos Beach; hai s-o vedem și pe-asta, am zis, ignorând cele 2 semne de circulație: unul care arată că drumul se îngustează și altul că se înfundă. Am ajuns curând într-o mică parcare, ocupată full, 5-6 mașini să fi fost. În față o poartă încuiată, jos, printre copaci, se zărea plaja (superbă dealtfel) până la care se coboară pe o cărare.

N-am mai coborât, nu ne-a mai ars când am realizat că, mașina noastră nefiind chiar mititică (Volkswagen Passat), pur și simplu nu aveam spațiu de manevră pentru a o întoarce! S-a chinuit Tati în fel și chip, sunt versanți abrupți de-o parte și de alta, unul urcând, altul prăbușindu-se-n mare... N-a fost chip. Singura soluție a fost – imaginați-vă! – să mergem în marșarier. 650 m! Pe un drum virajat, un pic mai lat decât mașina!... Credeam că nu mai scăpăm întregi de-acolo!... Abia în dreptul Minimatei am putut respira... Deci: niciodată, dar niciodată nu ignorați alăturarea celor 2 semne! (Nu înțelegeam noi, la dus, de ce tot depășeam pietoni... Iaca de ce.)

Nu ne mai rămăsese timp, și nici energie pentru prea multe... Totuși, nu ne-am potolit. Ne-am întors în Vathi (nu-i altă variantă, toate drumurile trec prin Vathi ????), ne-am cocoțat pe niște străduțe labirintice, am cotit-o în sfârșit spre Sarakiniko Beach. O plajă micuță și drăguță, cu pietricele și cu 3 rațe ce se bălăcesc prin apa scundă. E și un ponton acolo, și o tavernă, și un mic camping. Mi-a plăcut mult, locul are ceva special, păcat că n-am avut mai mult timp pentru el și păcat că, fiind pe țărmul estic al peninsulei, am găsit-o deja umbrită. Dimineața cred că-i o splendoare!

Ultimul obiectiv al zilei: plaja Filiatro. Tot pe est, nu departe. Foarte frumoasă, mai mare decât Sarakiniko, un arc cu pietricele în capătul unui golf cu apă limpede și abia vălurită! Parcare măricică, o cafenea rustică (unde am făcut ultimul popas de hidratare al vacanței) și o tavernă. Minunat loc, de-a dreptul zen!... Vedeți, de-aia am zis că ar fi mers mai multe zile pentru Itaca... Măcar una de bătut plajele astea două... A, am utat să vă zic că mai e una faină tare, Gidaki o cheamă, chiar în nordul peninsulei, se ajunge pietonal pe o cărare ce pleacă de la Skinos (sau pe mare, normal).

Deși ziua de colindat se cam terminase pentru noi, aventurile n-aveau de gând să ne slăbească! ???? Am setat pe gps adresa pensiunii, nu aveam de străbătut decât 4-5 km, dar Google nu aflase pesemne că un anumit drum fusese între timp blocat... Și aici am avut o problemă cu întorsul mașinii, dar nici pe departe atât de serioasă ca mai devreme. Când mai aveam vreo 500 m până acasă, am nimerit pe o străduță îngustă, blocată de un camion încărcat cu ceva copaci tăiați, pe care niște tipi încercau să-l facă să intre într-o curte printr-o deschizătură un pic mai mare decât lățimea lui. După ce au retezat câteva crengi, noi ne-am strecurat și-am trecut, dar cum s-or fi descurcat ei în final, asta ne întrebăm și acum... Ajunși la cazare, ne-am închinat cu ambele mâini și... ne-am petrecut restul serii pe terasă! N-am mai avut putere să coborâm în oraș :)...

---

VIZUALIZĂRI: 3865 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI