Iași - oraşul studenţiei noastre (1)

TIPĂREȘTE

„Sunt români care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru care trăiește în acest loc mai viu și mai bogat decât oriunde aiurea... ” — Nicolae Iorga

O zi în Iași? Nu e de ajuns.

De fapt au fost două și totuși insuficient timp pentru a vedea tot ce ne-am propus.

Excursia asta ne-o doream de ceva timp, însă abia anul acesta ne-am împlinit dorința.

Iași este orașul studenției noastre, începută prin 1967 și terminată la începutul anilor ’70 din secolul trecut, orașul, cred, ai celor mai frumoși ani. Este orașul care, așa cum spun versurile unei melodii a lui Ion Vasilescu, “ni s-a lipit de suflet/ ca marca de scrisoare... ”

Au trecut mulți ani și ne-a fost tare dor de IAȘI în timpul ăsta.

De aceea am încercat ca în decursul celor două zile să colindăm cât mai mult prin locurile pe care, la vremea aia, le-am frecventat, fie că era vorba de cursuri sau de plimbări.

Să o luăm metodic.

Chiar în prima zi a sosirii noastre în oraș, după ce ne-am cazat la pensiunea “Velvet” (va fi un review separat), ne-am spălat după drumul lung și am mâncat ceva pe fugă, profitând de faptul că pensiunea era la cca. 5 min. de căminele studențești din Tudor Vladimirescu, am tras acolo o fugă să vedem locurile unde am stat pe perioada studenției.

Ajungem în campus (cum îi zice acuma) și avem o mare deziluzie. :(Nu mai era nimic din frumusețea de altădată. Îngrămădeală mare, aleile pline de mașini parcate încât nu se mai vedeau căminele din cauza lor. Deziluzionați am plecat destul de repede, nu înainte de a-mi satisfice o curiozitate și anume aceea de a intra în căminul în care am stat, dar fără a face fotografii.

Seara am încheiat-o, relaxându-ne cu o mult așteptată bere rece cu ceva de ronțăit și apoi o binemeritată odihnă după o zi grea.

“Vizita de lucru” a început a doua zi de dimineață, iar povestea mea va urma un traseu organizat, nu relativ haotic, așa după cum am umblat noi.

Vom porni de sus din Parcul Copou, am fi vrut noi să pornim de la Agronomie dar nu aveam timpul material necesar, și voi povesti ce am văzut, iar impresiile vor fi condimentate cu aduceri aminte din folclorul studențesc de odinioară.

Plimbarea prin Copou ne-a adus o notă așteptată de bunădispoziție. :) Am colindat încetișor aleile parcului umbrite de tei, arțari sau tuia. Cu o bogată vegetație arboricolă, cu arbuști de diverse specii și multe flori, parcul Copou este cu adevărat o oază de aer curat, liniște și relaxare departe de agitația nebună a orașului.

Am revăzut cu drag Teiul lui Eminescu, cu bustul poetului în față, Obeliscul cu lei, busturile numeroșilor oameni de cultură ce străjuiesc aleile, micul lac (acum secat), terasa la care mergeam uneori la o bere sau la câte o nuntă studențească și am încercat, glumind, să ne amintim pe care anume bănci stăteam seara (ha! ha! :)) – cine să-și amintească după aproape 50 ani?), după îndelungile plimbări romantice, mai ales în perioadele când se terminau banii primiți de acasă.

Ieșim din parc pe Bd. Carol I (fostă Calea 23 August sau, după cum neoficial îl numesc ieșenii, Bd. Copou) și ne ducem la vale spre Universitate. Pe partea dreaptă ne atrage atenția o clădire care aparținea Conservatorului din Iași, aici fiind săli de repetiții. Acum este o casă particulară care a fost revendicată de fostul proprietar.

Și iată că ajungem în zona Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) , una dintre cele mai importante instituții de învățământ superior din România. Noi am urmat cursurile fostului Institut Politehnic Iași, însă o parte dintre cursuri, seminarii și laboratoare le-am ținut aici în corpul “A”, cum i se spunea atunci (acum sediul Facultății de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației), corpul “B” al I. P. Iași fiind situat vis-a-vis de acesta. Am intrat în holul Universității și am constatat că "Sala Pașilor Pierduți" era neschimbată, iar picturile lui Sabin Bălașa erau la locul lor. Am căutat câteva dintre sălile de curs și am reușit să fac fotografii în două dintre ele.

Palatul Universitar de la Copou (corpul “A”, cum ziceam) a fost inaugurat, conform înscrisului placii comemorative amplasată la ușa principală a clădirii, la 21.10.1897 în prezența Regelui Carol I, a Primului ministru Dimitrie A. Sturdza și a ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor Spiru Haret. La intrarea principală sunt amplasați pe balustradele de beton ale treptelor, două statui reprezentând lei.

Edificiul a fost “construit între 1893-1897 pe locul fostului Teatru Mare de la Copou şi al şcolii de Belle-Arte”. “Planurile au fost realizate de arhitectul Louis Le Blanc” (monumenteiasi.ro).

“Clădirea, impresionantă prin monumentalitate, se înscrie în canoanele stilului eclectic francez şi capătă o valoare de simbol atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru întreaga spiritualitate românească” conform sait-ului 150.uaic.ro/istorie.

Clădirea Universității are în față două statui, amplasate la intrările laterale: statuia lui Mihail Kogălniceanu, în partea dreaptă și cea a lui A. D. Xenopol în partea stângă.

Încercând să fiu mai puțin serios, trecând pe latura glumeață a review-ului, voi încerca să vă povestesc despre câteva vorbe de duh din, cum ziceam mai sus, folclorul studențesc din perioada studenției mele. În mod cert aceste vorbe de spirit, parţial sau întotalitate, se regăseau, poate, şi în alte centre studenţeşti.

Gardul ce înconjoară Universitatea era un loc populat de studenți în special (gardiști), mulți politehniști, care conversau vrute și nevrute sau își clăteau retina privind fetele frumoase ce defilau, cu treabă sau nu, prin câmpul vizual al băieților. Era locul unde, în cea mai importantă sesiune de examene, cea de toamnă (restanțele), se mâncau struguri cu pâine și se purtau discuții despre șansele de a nu ajunge la cea de-a patra sesiune (reexaminarea).

O altă vorbă de duh era legată de statuia lui Mihail Kogălniceanu amplasată în fața intrării “A”, a Universităţii, spre Copou. Statuia îl prezintă pe marele om de cultură având poziția unui orator: cu mâna dreaptă întinsă înainte, spre clădirea din fața sa, pe atunci sediul Institutului Politehnic din Iași, adică școala aia ce scotea ingineri, iar cu mâna stângă la dos, în spatele său fiind clădirea Universității (instituție ce avea multe studente). Această poziție a născut următoarea vorbă de duh, inclusă în folclorul studențesc, care zicea cam așa: “Aici (adică la Politehnică) carte și virtute, / dincoa (adică la Universitate) vino și te … biiip! ”.

Admirăm arhitectura clădirii și constat, fără a fi surprins, că bila din fața Universității, amplasată pe un stâlp înalt de beton, nu a picat încă. O vorbă din folclorul studențesc al timpului spunea că atunci când bila va cădea, înseamnă că a absolvit facultatea prima studentă “fată mare”. Bănuiesc că în ziua de azi această sintagmă este desuetă, iar bila nu va avea de ce să se teamă că va pica.

Ne continuăm șpațirul pe lângă un mic părculeț purtând numele “Aleea Personalităților Academice”, loc în care sunt plasate busturile unor mari personalități ale culturii ieșene și naționale precum: Garabet Ibrăileanu, Ștefan Procopiu, a ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor, din vremea inaugurării clădirii Universității, Spiru Haret, Grigore Cobălcesu ș. a.

Ajungem în dreptul sediului “Casei Universitarilor Iași” – Casa Canta, clădire de patrimoniu construită pe la 1800. Clădirea nu se află în cea mai bună stare, perioada în care a existat un litigiu, între Universitatea Al. I. Cuza și o firmă ce avea acolo un restaurant, punându-și amprenta asupra felului în care se prezintă acum.

Următoarea amintire din folclorul studențesc ne-o aduce o clădire, ce are construit, parțial deasupra trotuarului, un pasaj pe sub care nu era bine să treci dacă în ziua respectivă aveai un examen, deoarece îl puteai pica. Era o superstiție, cu efect dacă știai că nu te-ai pregătit prea bine, de care n-am mai ținut cont pentru că în ziua trecerii noastre recente pe acolo nu mai aveam examene de dat.

Și uite așa, iavaș-iavaș ajungem la intersecția Bd. Carol I cu str. Păcurari, unde ne uimește prin maiestuozitatea ei una dintre cele mai frumoase edificii ale Iașului - Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu, cea mai veche bibliotecă universitară din țară. Biblioteca a funcționat în diverse locații, în acest sediu al Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I” (denumire înscrisă pe frontispiciul clădirii de pe ambele aripi, dinspre str. Păcurari și Bd. Carol I), funcționând după cel de-al doilea război mondial. Datorită acestei denumiri a edificiului, zona respectivă este cunoscută sub numele “La Fundație”.

În holul clădirii, deasupra scărilor ce urcă spre Aulă, se află statuia celui ce a dat numele fundației, regele Ferdinand I.

Avem amintiri legate și de această instituție de cultură, prin faptul că, pentru proiectele din anii terminali, găseam aici documentarea necesară în reviste precum “Chemical Abstracts” sau în cărți publicate în l. rusă (în vremea ceea se găseau foarte multe traduceri rusești ale cărților tehnice de specialitate).

Dar și în zona asta am ceva legat de folclorul studențesc (n-ați scăpat încă). În fața aripii clădirii dinspre Bd. Carol I, există o statuie reprezentându-l pe poetul Mihai Eminescu, iar mai jos, pe soclu, sunt alte două statui: pe partea dreaptă (a poetului) Veronica Micle (se pare că ar fi o altă femeie ce a servit drept model sculptorului, însă în vremea de care vorbesc ştiam că ar fi Veronica Micle), reprezentând iubirea/poezia, iar pe stânga un bărbat în vârstă, ce stă gânditor cu capul sprijinit în pumn, reprezentând înțelepciunea/filozofia. Care-i vorba ce umblă despre această statuie? Știți la ce se gândește bătrânul? Cum să ajungă la Veronica Micle fără să îl vadă Eminescu (dacă nu era vorba de Vronica Micle această butadă nu-şi avea rostul).

Vis-à-vis de Biblioteca Centrală Universitară (BCU) se găsește Casa de Cultură a Studenților, locaș de care sunt legate multe amintiri. Aici am urmărit primul festival al formațiilor studențești de muzică ușoară (de fapt formații rock, termen neagreat în vremea aia), eveniment ce avea titulatura Festivalul Naţional al Creaţiei Studenţeşti. I-am văzut, ascultat și am cântat cu Phoenix, Roșu și Negru, Chromatic Group, ș. a. I-am admirat pentru modul în care interpretau pe Nancy Brandes, Liviu Tudan, Moni Bordeianu sau Țăndărică (Ovidiu Lipan). Datorită lui Țăndărică (un puști la vremea aia de vreo 16 – 17 ani), pe care, eu și doi colegi, l-am cunoscut în tren, venind la Iași, am reușit să intrăm la concert în prima seară. ;)

Și pentru ca totul să fie și mai frumos, am dansat pe ritmurile formațiilor Phoenix și Roșu și Negru, la cantina Pușkin, unde băieții au cântat după concert. :))

Cam faţă în faţă cu BCU se află o zonă cunoscută sub denumirea Râpa Galbenă, numită astfel datorită terenului argilos. Aici se exploata argilă de către localnici pentru olărit. Terenul era instabil, din cauza scurgerilor subterane de apă de pe dealul Copou. Pentru stabilizarea zonei începând cu sfârşitul sec. 19 şi până prin deceniul 3 al secolului următor s-au realizat lucrări de asanare, de construire a unui sistem de canalizare şi de consolidare a versanţilor râpei. Ansamblul, denumit acum Esplanada Elisabeta, „este compusă dintr-un corp central de formă semicirculară cu o terasă superioară încadrat de două scări monumentale în arc de cerc. Aceste trei structuri delimitează la nivelul inferior o mică gradină ce pune în valoare minicascada situată pe faţada corpului central. Fiecare din cele două scări are, în partea interioară, trei balconaşe ce surplombează fiecare câte o nişă” (ro.wikipedia.org/wiki/Esp ... abeta_din_Iasi) .

După ce pozăm şi admirăm lucrarea, părăsim și acest loc și ne îndreptăm spre str. Al. Lăpușneanu, una dintre cele trei artere istorice ale Iaşului, singura stradă pietonală din Iași pe vremea aceea. Chiar în capătul străzii ne întâmpină statuia celui ce a dat numele acestei străzi – Domnitorul Al. Lăpușneanu. În spatele său este o clădire, ce aparține acum UAIC, dar care pe la sfârșitul anilor 1960 era un restaurant “împinge-tava”, loc unde am mâncat prima oară în Iași, când m-am dus să dau examen de admitere (cu părere de rău dar nemaiamintindu-mi ce am mâncat atunci şi neavând fotografii, nu pot face un review cu tema “Unde mâncăm în Iaşi” :D).

Atunci strada era foarte animată din mai multe motive. Era aici acel restaurant “împinge-tava”, era vis-à-vis de el clădirea telefoanelor unde tot studentul se ducea și mai dădea un telefon acasă când rămânea fără bani, erau două cinematografe (“Republica” și “Tineretului” – acesta din urmă o ruină în urma unui incendiu »:(), era o terasă cu numele “Corso”, prezentă și acum, unde uneori mai beam o cafea, rar altceva că bursa era mică și uneori rară, iar banii de acasă pe sponci. :(

Acum este, în timpul zilei, o străduță liniștită, seara destul de animată, cu magazine și cu multe tonete-anticariat, unde poți găsi literatură de tot felul, la prețuri acceptabile.

Amintiri legate de această stradă? Multe.

Vă împărtășesc câteva. ;)

Aș zice în primul rând de pâinea mâncată toamna cu miros de mici sau pastramă (aveam bani doar pentru miros =))), bunătăți, micii și pastrama zic, care se pregăteau toamna la “Corso”, unde lua fiinţă o mustărie. Apoi de filmele cu desene animate, pe care le vedeam la unul dintre cele două cinemauri (“Tineretului”), cam prăpădit, dar ieftin, filme ce le vedeam în grup. Unul dintre noi, cu un simţ al umorului debordant, se distra extrem de tare la acest tip de filme și avea un râs așa de molipsitor că râdea toată sala de hazul lui. :)

Și or mai fi multe, nu mi le mai amintesc și nici nu vreau să plictisesc.

Iată că ușurel ajungem în Piața Unirii, zonă centrală a Iaşului, plină de istorie, locul unde în 24 ianuarie 1859 românii au jucat prima Horă a Unirii, eveniment care de atunci se repetă an de an.

Dar despre această piaţă şi despre ce am mai văzut prin Iaşi în review-ul ce va veni, sper, cât mai curând.

Web, mă rog frumos, să punem în preambul https://www.youtube.com/watch?v=TlpVTFWzYfs&sns=fb

Merci!

---

VIZUALIZĂRI: 3674 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI