Alte obiective musai de văzut în Iași

TIPĂREȘTE

„Iaşul este prin sine însuşi un muzeu naţional.” Nicolae Iorga

După traseul parcurs alături de @adso pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt vezi impresii, ne-am îndreptat, tot împreună, spre alte obiective must see, unele din ele neștiute de mine și sugerate de însoțitorul meu.

O primă oprire am făcut-o în față la Biserica Banu, Pasajul Banu nr. 9, ctitorită la anul 1705 de drăgătorul domnesc Savin Zmucilă Ban pe locul alteia, menționată într-un document din 1638 din vremea lui Vasile Lupu, care fusese la rândul său ridicată peste un lăcaș datând din 1560.

De ce e important acest așezământ religios? Fiindcă este primul în care s-a slujit, de la început, numai în limba română, în timp ce la celelalte biserici și mănăstiri din oraș slujbele se țineau în slavonă sau greacă. Și din acest motiv a fost înzestrată cu cărți românești tipărite în secolul al XVII-lea, expuse astăzi la Casa Dosoftei sau la Muzeul Mitropolitan, precum Cazania de la 1643 a lui Varlaam, Molitvelnicul de la 1681, Liturghierul de la 1683 sau Evanghelia greco-romănâ tipărită la 1699 în București.

I se spunea „biserica calicilor” pentru că a fost construită în Mahalaua săracilor, adică în zona cunoscută azi ca Râpa Galbenă, și aici se închinau o parte din sărmanii care trăiau din mila publică. Pentru ei, ca și pentru cei bolnavi și neajutorați, Savin Zmucilă a ridicat și un azil, care a funcționat până în 1948.

În timp, biserica s-a deteriorat și, în 1802, mitropolitul Iacob Stamati a decis să ridice în locul ei o clădire din piatră, încredintând lucrarea unui meșter transilvănean. Așa se explică influențele baroce din ornamentațiile exterioare din stuc, precum și cornișa crenelată și acoperișul în șarpantă.

Am găsit biserica închisă, dar am citit că pictura de tip renascentist realizată în 1803 de un meșter moldovean a fost răzuită, fiind refăcută în stil neoclasic în 2013, odată cu lucrările de restaurare.

De aici, condusă de @adso, am traversat Bulevardul Independenței, unde Gabriel mi-a atras atenția asupra dispunerii balcoanelor din blocurile comuniste, astfel încât să formeze cuvântul INDEPENDENȚA. În acest scop… decorativ, unele apartamente au fost văduvite de balcoane, fapt care, sunt convinsă, nu i-a încântat deloc pe locatari.

Mai trist e însă faptul că prin demolarea clădirilor de epocă pentru a face loc blocurilor de apartamente sau a le ascunde în spatele betoanelor, din ulița de altă dată nu s-au păstrat decât ansamblul Vechii Universități, Spitalul Sf. Spiridon și Muzeul de Istorie Naturală.

Am intrat în incinta Spitalului Clinic Județean de Urgențe Sf. Spiridon (despre care colegul Gabriel mi-a spus niște povești horror pe care nu vreau să le reproduc aici) de pe Bd. Independenței nr. 1, primul spital construit în Moldova, la jumătatea secolului al XVIII-lea, și cel mai mare, actualmente, din întrega regiune.

Scopul nu era, desigur, o vizită la spital, ci la Biserica Sf Spiridon, ridicată între 1747-1752 cu sprijinul boierului cărturar Ștefan Bosie și al altor filantropi pentru a sluji drept paraclis pentru pacienți și corpul medical. Locul a fost ales în urma descoperirii, în apropiere, a unei icoane făcătoare de minuni înfățișându-l pe Sf Spriridon, ocrotitorul săracilor și bolnavilor.

Site-urile de specialitate zic că arhitectura bisericii este în stil neoclasic cu influențe rusești. Am remarcat turnul-clopotniță din 1757 și cele două cișmele alăturate, adăugate în 1765, cu inscripții în turcă, greacă și română care atestă faptul că domnitorul Grigore Ghica III este cel care a alimentat orașul cu apă din zona Grădinii Botanice prin olane din lut ars.

Și aici am găsit ușa zăvorâtă și n-am reușit să văd pictura murală realizată în același timp cu construcția și catapeteasma reparată și poleită cu aur în 1863 prin grija logofătului Dimitrie Ghica.

La o aruncătură de băț de spital, la intersecția cu Bulevardul Independenței, pe strada Universității, se află Piața Națiunii, flancată de câteva edificii vechi și importante, construite în stil neoclasic și funcționând sub egida universităților ieșene: Muzeul de Istorie Naturală (palat datând, se pare, de la 1811 și cumpărat de la familia Sturza de către Societatea de Medici și Naturaliști în 1844); Institutul de Anatomie (1894-1900) și fostul Palat Calimachi, construit în 1793 și transformat în reședință domnească în 1795-1799 pentru Calimachi Vodă. În prezent, adăpostește Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”

În 1860, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, palatul a fost cumpărat pentru înființarea primei universități moderne din Principatele Unite, pentru ca, în 1897, după inaugurarea noii universități din Dealul Copou, în el să rămână doar Facultatea de Medicină, și asta datorită apropierii de Spitalul Sf Spiridon.

I-am admirat fațada cu trei arcade și boltă, și ferestrele de la etaj susținute de coroane ionice, însă mai mult – recunosc – am fost atrasă de pavelele roșiatice care alcătuiesc harta României Mari. În centrul său a fost amplasat Monumentul Unirii de la 1918, realizat în 1999 de sculptorul ieșean Constantin Crengăniș, o copie după cel comandat în 1927 de principesa Olga I. Sturza, distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Grupul statuar înfățișează patru femei: patria-mamă, flancată de cele trei fiice, provinciile nou alipite (Transilvania, Basarabia și Bucovina), și un copil care simbolizează regiunile rămase în afara granițelor.

Am traversat înapoi Bulevardul Independenței și ne-am apropiat de Biserica Sf Ioan Botezătorul, strada I. C. Brătianu nr. 14, ctitorită la 1626 de domnitorul Miron Barnovschi-Movilă, finalizată și sfințită în 1634 în perioada domniei lui Vasile Lupu.

A fost ridicată pe locul unui lăcaș din lemn atestat documentar la 1610. În 1629 Barnovschi a fost nevoit să se refugieze în Polonia, se pare că în urma unui denunț formulat împotriva sa de Vasile Lupu, care îi pândea tronul. Ademenit la Istanbul cu promisiunea revenirii la putere, a fost acuzat de trădare și executat prin decapitare în 1633.

Apucase însă să-și scrie testamentul, lăsând cu limbă de moarte ca proprietățile să-i fie vândute și cu banii obținuți să se încheie construirea bisericilor începute de el. Cuprins, probabil, de remușcări, Vasile Lupu i-a îndeplinit dorința și a continuat și finalizat construirea bisericii „de la vârful ferestrelor în sus” , după cum au consemnat cronicarii.

Asemănătoare cu Biserica Barnovschi, pe care aveam să o vizitez într-o altă zi, Sf Ioan Botezătorul are fațada din piatră și cărămidă, cu pereți de 1,70 m grosime, un turn-clopotniță înălțat deasupra pridvorului și era înconjurată de ziduri de apărare prevăzute cu metereze din care s-au păstrat fragmente.

Nici aici nu am putut intra – chiar nu-mi dau seama de ce erau închise toate aceste biserici ‒, așa că n-am văzut catapeteasma cu o parte din icoanele originale în stil neobizantin. Am citit și că în 1913 pictura murală a fost reparată, însă s-a deteriorat cu timpul.

Facem o pauză de la lăcașurile de cult, dar nu părăsim aria edificiilor impozante. Chiar dimpotrivă.

Pe strada Agatha Bârsescu la nr. 18 se găsește o adevărată bijuterie arhitectonică, Teatrul Național Vasile Alecsandri, inclus de BBC în „top 7 teatre din lume care îți taie răsuflarea” .

A fost construit între 1894-1896 pe locul vechii primării, după planurile a doi arhitecți vienezi cu mare experiență în proiectarea unor clădiri cu destinație similară în Praga, Viena, Odessa sau Zürich.

M-a impresionat mult această bijuterie ahitectonică în stil neoclasic, cu decorațiuni traforate la balcoane, elemente heraldice ornamentale, coloane cu capiteluri elaborate și frontonul sculptat în altorelief cu personaje mitologice: Calliope, muza poeziei și elocvenței; Hercule cu leul, simbol al forței; Dionisos cu tigrul, ilustrare a caracterului festiv al reprezentațiilor teatrale; Sofocle și Artistofan cu masca tragediei, respectiv a comediei.

Nu venisem pregătită pentru a viziona un spectacol, așa că am ratat interiorul, despre care citisem că deține un adevărat tezaur: o cortină pictată cu alegorii ale vieții și Unirii Principatelor Române de la 1859, o cortină de fier care separă complet scena de restul sălii, un plafon pictat cu alegorii paradisiace, nimfe și îngeri, un candelabru din cristale venețiene și altele.

La intersecția dintre străzile Cuza Vodă și I. C. Brătianu am aruncat o privire spre statuia lui Miron Costin, un monument din bronz închinat marelui cărturar despre care @adso m-a asigurat că este cel mai reușit din oraș. Inițiativa ridicării acestuia a aparținut Societății Miron Costin, din care făceau parte Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Vasile Pogor, Bogdan Petriceicu Hașdeu și, la recomandarea președintelui Franței Marie-François-Sadi Carnot, lucrarea a fost încedințată sculptorului de origine poloneză Wladimir C. Hegel, stabilit în România ca profesor la Școala de Arte și Meserii din București

Statuia a fost dezvelită în 1888 și osemintele lui Miron Costin și fratelui său, decapitați în 1691 la ordinul lui Constantin Cantemir, au fost aduse de la moșia familiei de lângă Roman și înhumate la baza soclului.

În spatele monumentului și al piațetei din fața teatrului, pe strada Cuza Vodă nr. 29, se află o altă instituție culturală importantă a Iașiului ‒ Filarmonica de Stat Moldova, găzduită de Casa Balș, construită în 1815 de vistiernicul Alecu Balș. În 1847 aici a concertat Franz Liszt, care s-a arătat extrem de impresionat de abilitățile muzicale ale lui Barbu Lăutaru.

În 1861 casa a intrat în posesia călugărițelor din Ordinul Notre Dame de Sion, care au înființat Institutul Francez Sacré Coeur. După ce a îndeplinit în timp diverse funcții, de la colegiu de fete la școală de meserii, grădiniță și orfelinat, în 1947 clădirea a devenit sediul Liceului de Artă Octav Băncilă și Conservatorului George Enescu iar din 1957 în fosta capelă își desfășoară activitatea filarmonica.

Și în acest caz, arhitectura este neoclasică, remarcându-se frontonul susținut de pilaștri și ferestrele înalte.

Aici mi-am luat la revedere de la @adso, nevoit să se întoarcă la liceul unde predă. Am continuat plimbările de una singură prin oraș și iată ce am văzut în următoarele două zile.

Într-o dimineață. curioasă fiind să văd „modernitățile” orașului, am străbătut Bulevardul Anastasie Panu spre Centrul Civic, o încrengătură de artere largi, flancate de blocuri de locuințe, pentru a ajunge la Hala Centrală, inaugurată în 1977, după prăbușirea, în 1960, a halei vechi, proiectată de Gustave Eiffel. Cu o esplanadă de dimensiuni generoase în față și spații comerciale deschise în foste pivnițe, hala nu mi-a spus totuși mare lucru din pricina puținătății mărfurilor oferite.

Oare unde își fac cumpărăturile ieșenii?!!

De aici am purces pe strada Armeană spre Biserica Armeană, considerată de unii specialiști drept cea mai veche din Iași. Datarea sa la 1395, conform unei inscripții din pridvor, deci înainte de atestarea documentară a orașului, a rămas însă incertă.

Poartă hramul Sfintei Născătoare Maria și a fost construită în formă de trifoi, din piatră și cărămidă, fiind complet refăcută în 1803, după marele cutremur de cu un an înainte.

Biserica se află în fosta mahala armenească, zonă în care s-au instalat între secolele XI-XVII comunități importante de armeni refugiați din calea invadatorilor tătari. Buni negustori, ei au contribuit din plin la prosperitatea Iașiului dar, din păcate, numărul lor s-a redus dramatic: astăzi, se pare că numai cca. 200 de familii și-au declarat această naționalitate la ultimul recensământ.

Înaintând pe strada Armeană, am dat ocol zidurilor defensive groase și înalte, prevăzute cu bastioane, care înconjoară Mănăstirea Golia, un lăcaș religios care mi-a plăcut foarte mult și pe care l-am surprins în numeroase poze.

Ocupă un spațiu vast situat între străzile Cuza Vodă, George Enescu, Sărărie și Bulevardul Independenței. Este un anasamblu monastic grandios, alcătuit din biserica cu hramul Înălțarea Domnului, zidul de incintă cu patru turnuri circulare în colțuri, turnul-clopotniță, casa de apă, casa cu coloane și stăreția.

Povestea sa începe la mijlocul veacului al XVI-lea, când logofătul Ioan Golia a ridicat aici un lăcaș de cult, ajuns însă în ruine și refăcut complet de Vasile Lupu între 1650-1653. În 1672 i s-au adăugat cele patru turnuri ale zidului iar turnul-clopotniță a fost consolidat, Mai mult decât atât, în 1855 s-a încercat înălțarea acestuia cu 20 de metri, tentativă eșuată, așa încât, la 1900, după intervenția regelui Carol I, turnul a fost readus la dimensiunea inițială (29 m).

Casa de apă, datând din 1805, din timpul domnitorului Alexandru Moruzi, a fost prima din Iași și avea o fântână exterioară otomană. Cât despre casa cu coloane, cea mai veche păstrată în Iași (sfârșitul secolului al XVII-lea), ce găzduiește în prezent un mic muzeu, aceasta a fost locuința lui Ion Creangă între 1866-1871, pe vremea când era diacon la biserică. În 1868 s-a iscat un scandal: Creangă a tras cu pușca în ciorile de pe turlele mănăstirii și a nimerit din greșeală în fereastra altarului. Se pare că din acest motiv, dar și pentru că și-ar fi tuns barba și ar fi frecventat teatrele, și mai ales în urma divorțului de soția adulteră, a fost caterisit în 1871 și obligat să plece de la Golia.

Impunătorul turn-clopotniță are trei etaje și o scară cu 120 de trepte care urcă spre o terasă superioară deschisă publicului. De-a lungul timpului a servit drept închisoare și cale de acces spre gurile de tragere din zid iar astăzi este spațiu expozițional.

Am pătruns în curtea îngrijită, cu iarba tunsă impecabil și plină de tufișuri cu flori multicolore, și am admirat îndelung arhitectura ce îmbină elemente neoclasice cu cele renascentiste târzii: blocuri din piatră fălțuită, pilaștri corintici cu capiteuri în formă de frunze de acant, cornișă crenelată susținută de console. Decorațiunile de pe acoperiș (turle, turele și cupole susținute de arcuri etajate) sunt de inspirație poloneză și rusească.

Interiorul m-a uimit prin opulența barocă: sculpturi în marmură cu stema Moldovei ce încadrează ușile de acces spre naos și pronaos; pietre de mormânt bogat împodobite; policandrul din pronaos cu monograma lui Vasile Lupu; tronurile voievodale; cele patru sfeșnice din fața altarului (un dar din partea țarului Petru cel Mare); catapeteasma din lemn poleit cu aur. Pictura originală, realizată de un meșter pe nume Matei, se păstrează în pridvor, cea din naos dateză din 1754 iar o parte din cea din altar și naos a fost refăcută în 1838.

Am plecat de la Golia încântată de cele văzute și, după ce am străbătut străbătut strada Elena Doamna, am ajuns la Mănăstirea Bărboi, cu hramul Sf Apostoli Petru și Pavel. Și aici intrarea în curtea vastă se face printr-un turn-clopotniță zvelt, structurat pe patru nivele: primul e accesul în incintă, următoarele două adăpostesc clopotele, iar la ultimul se află ceasul.

Biserica a fost construită de vornicul Ursu Bărboi între 1613-1615 și refăcută în 1841-1844 de marele logofăt Dimitrie Sturza. De altfel, mai mulți membri ai familiei Sturza sunt îngropați la Bărboi, printre care Ioniță Sandu Sturza, primul domnitor pământean al Principatului Moldovei după perioada fanariotă, dar și scriitorul Alecu Russo. Și tot aici a slujit ca diacon Ion Creangă între 1863-1865, înainte de a ajunge la Golia.

Biserica a fost transformată în mănăstire în 1699, fiind închinată mănăstirii Vatopedi de pe Muntele Athos, și prezintă elemente de arhitectură tipic bizantină ortodoxă greacă: blocuri de piatră alternând cu șiruri de cărămidă, plan în cruce greacă, după stilul bisericilor atonite, mici abside semicirculare flancate de pilaștri, o turlă centrală încadrată de patru turle mici.

În interior, arcele sunt susținute de coloane din marmură de Carrara. Frescele executate în stil renascentist în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu sfinții reprezentați în mărime naturală, poartă inscripții în limba greacă.

La Biserica Bărboi poposeau oficialii Bisericii Ortodoxe Grecești sosiți cu diverse treburi în capitala Moldovei. Unde, de altfel, rezida o importantă comunitate greacă. În acest context, demn de amintit este faptul că mulți domnitori moldoveni, printre care Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Petru Șchiopul, Ieremia Movilă sau Vasile Lupu, au făcut donații substanțiale mănăstirilor de pe Muntele Athos, consolidând legăturile cu lumea creștină ortodoxă. Și să nu uităm sprijinul acordat de grecii din Iași Eteriei ‒ mișcarea de eliberare a țării lor de sub dominația otomană.

În curtea mănăstirii se află și un monument ridicat de primărie în amintirea bisericii Sf Vineri din secolul al XVI-lea, zidită probabil de logofătul Nestor Ureche pe locul vechii hale (actualmente Hala Centrală) și demolată în 1895, fiind grav avariată. Monumentul a fost mutat pe actualul amplasament în anii 1980.

Dacă la Bărboi mi-am bucurat ochii cu o curte frumoasă și o biserică bine întreținută, de o cu totul altă experiență am avut parte la Biserica Barnovschi. Situată pe strada Grigore Ghica Vodă nr. 26, este atât de ascunsă printre blocuri, încât m-am temut la un moment dat că m-am rătăcit.

Construcția sfântului lăcaș cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost începută în 1627 de domnitorul Miron Barnovschi-Movilă, care a ridicat la Iași și Biserica Sf Ioan Botezătorul, după cum am povestit mai sus.

Inițial aici a funcționat o mănăstire închinată Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului, fiind dotată cu chilii, case egumenești, o școală în limba greacă, spații pentru găzduirea oaspeților. Cele mai multe au fost demolate în perioada comunistă pentru amenajarea Centrului Civic și așa se explică apropierea de blocurile de locuințe.

Totuși biserica și turnul-clopotniță au fost salvate, așa că am putut admira pridvorul deschis, în stil baroc, datând din secolul al XVIII-lea, susținut de șase coloane din piatră, precum și cele două turle. Dând ocol bisericii, am văzut și turnul-clopotniță din blocuri mari din piatră și cărămidă, structurat pe două nivele și cu intrarea boltită închisă după înlăturarea zidului de incintă.

Din frescele originale de la 1653 nu s-au păstrat decât portretele lui Barnovschi și al mamei sale, restul picturii, datând din 1880, aflându-se într-o stare înaintată de delăsare și degradare care m-a întristat.

La mică distanță de turnul-cloptniță și aproximativ vizavi de acesta, pe strada Grigore Ghica Vodă nr. 21, mi-a atras atenția o clădire interesantă, situată în fundul unei curți. Este fosta Sinagogă a Cismarilor, care adăpostește în prezent Centrul de Sănătate Mintală Dr. Ghelerter.

Despre comunitatea evreiască din Iași și aportul său la dezvoltarea orașului am povestit într-un alt review vezi impresii, când menționam că din cele peste 100 de lăcașuri religioase ale sale existente la 1930, nu s-au păstrat decât două: Sinagoga Mare și Sinagoga Merarilor (negustori de fructe).

Primii imigranți evrei (în principal așkenazi din Europa Centrală) s-au stabilit în Moldova în secolul al XIV-lea. S-au ocupat cu comerțul și finanțele dar și cu diverse meșteșuguri, înființând bresle: a croitorilor, telalilor, măcelarilor etc. Fiecare breslă avea în îngrijire propria sinagogă.

Cismarii și-au amenajat lăcașul de rugăciune într-o casă simplă, de început de secol al XIX-lea, așa cum era obiceiul în acea vreme pentru a face față creșterii rapide a comunității evreiești. Clădirea se remarcă prin intrarea înaltă, flancată de geamuri curbate, decorațiunile înflorate ale fațadei și gemulețele rotunde de sub cornișă, menite să lumineze mansarda.

Vă spuneam că în sinagogă funcționează acum o secție a Spitalului de Psihiatrie Socola. Ea poartă numele lui Leon Ghelerter (1873-1945), reputat medic evreu și fondator de societăți de ajutorare, spitale și clinici, atât în Iași, cât și în București.

Traversând strada Grigore Ghica Vodă, am ajuns rapid la următoarea mea destinație: Muzeul Municipal Regina Maria, strada Zmeu nr. 3, deschis miercuri-duminică între orele 10-17, bilet 15 lei (10 lei pentru elevi, studenți și pensionari).

Dintre atâtea muzee ieșene, l-am ales pe acesta datorită modului modern de organizare despre care citisem pe mai multe site-uri, inclusiv pe AFA. Și așteptările nu mi-au fost înșelate!

Deși aflată în imediata vecinătate a unor edificii noi, clădirea, având în față un bust al Reginei Maria, iese imediat în evidență. Muzeul a fost amenajat în anul 2016 în casa vornicului Burchi-Zmeu, construită la începutul secolului al XIX-lea, în care au funcționat de-a lungul vremii Arhivele Statului, după care, în 1919, a fost cumpărată de Olga I. Sturdza pentru Societatea Orfanilor de Război. Ulterior a găzduit jandarmeria și Institutul de Surdo-muți.

Într-adevăr, muzeul este extrem de atractiv, cu multe diorame care te fac să „trăiești pe viu” atmosfera vechiului Iași. Ne este înfățișată istoria iluminatului public și cea a dezvoltării urbane, cu ateliere de „băcălie” , cismărie sau tăbăcărie. Trecem de la Orient la Occident prin saloane cu iz turcesc și mai apoi prin cele moderne și cosmopolite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vedem machete care ilustrează evoluția locuințelor, de la colibe la palate, și asistăm la ridicarea așezămintelor monahale și bisericilor ieșene.

Icoane, cruci și alte obiecte religioase, tipărituri vechi, veșminte, obiecte de uz casnic ilustrează aspecte din viața comunităților evreiești, aremenești, grecești, lipovenești și țigănești, marcând Iașiul drept oraș al spiritualității și bunei conviețuiri.

Galeria domnitorilor aduce un omagiu lui Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanu, Petru Șchiopul, Miron Barnovschi, Vasile Lupu etc., iar la subsol sunt prezentate descoperiri arheologice, în timp ce la etaj sunt încăperi dedicate Primului Război Mondial, inclusiv o reproducere a salonului de spital în care a lucrat Regina Maria. Colecția e întregită de numeroase fotografii de epocă extrem de sugestive.

Foarte frumos și interesant acest muzeu. La final, l-am felicitat pe ghidul care mă însoțise, un tânăr entuziast.

Nu pot încheia acest review fără a reveni în Copou, mai precis la baza dealului, pentru a arunca o ultimă privire Iașiului de sus, de pe Esplanada Elisabeta sau Râpa Galbenă, cum mai e cunoscută.

Din această zonă, locuită, așa cum aminteam, de oameni sărmani, olarii își luau argila (lutul galben), și de aici provine denumirea. Și era, într-adevăr, o râpă, cu diferență relativ importantă de nivel și străbătută de mai multe izvoare subterane, fapt care făcea ca terenul să fie instabil.

Pentru a împiedica alunecările de teren și a permite totodată un acces mai rapid între dealul Copou, gară și centrul orașului, între 1898-1900 aici a fost amenajată esplanada care a primit numele Reginei Elisabeta a României. Renovată și consolidată în anii 1920, a devenit un loc apreciat de promenadă, în special mulțumită amplei panorame.

Esplanada este formată dintr-un corp central semicircular cu terasă, încadrat de două scări în arc de cerc, fiecare cu câte trei balcoane care dau spre o mică grădină. Poreclită „Balconul Julietei” , e frecventată asiduu, din câte am înțeles, de romanticii incurabili și îndrăgostiții care știu că acesta era unul din locurile unde Eminescu se întâlnea cu Veronica Micle.

Ce frumos!

⁂

Ei, iată-mă ajunsă, în fine! , la fundul sacului cu povești despre cele trăite pe parcursul șederii mele de cinci zile în Iași. Un răstimp prea scurt pentru a cuprinde tot ce oferă vizitatorului acest oraș minunat.

Însă cum ființa umană are nevoie nu doar de hrană spirituală, ci și de alta, mai prozaică, menită să astâmpere eventualele chiorăieli neplăcute ale stomacului, viitorul (și ultimul, promit!) review dedicat capitalei Moldovei noastre va fi despre restaurantele unde am luat masa.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 41 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI