Iași

TIPĂREȘTE

La Iași am ajuns, pur și simplu, dintr-un moft. Am primit un voucher de călătorie pentru transport aerian (de pasageri). Nu aveam nevoie de așa ceva dar dacă tot... Hai să ne facem de drum în extrasezon!

Nu ieșim din țară și intern, rute sunt puține. Când să hotărâm unde mergem, prin eliminare, am rămas cu 2 variante: Iași și Cluj. Am ales Cluj. Dar cân’ să fac rezervarea, am băgat s’amă: cursa era cu o oră jum' ate mai devreme decât cea spre Iași, respectiv pe la 6:00 dimi’, cred. Ei, cum ar fi să plec la aeroport pe la 3:00 noaptea, doar așa, dintr-un moft? La 5:00 dimineața e, totuși, altceva. Deci, într-un final, câștigător la puncte a devenit tot Iași – ul. De fapt, și aveam ce face acolo: vroiam să văd biserica Zlataust și pe Otilia Cazimir, din niște motive personale. Aveam ceva răfuială cu ea.

Deci, iată-ne prezenți la datorie, la terminalul corespunzător, venind în grabă, pentru niște urgențe. Mare baftă, au toaletă la terminal.

După ce-am respirat ușurată și m-am întors la bagaje m-am pomenit față în față cu pasărea Phoenix. Bun așa. Și zborul nostru s-a scurs în umbra marelui urs. Adevărul: e doat relativ mare. Are ceva burtică și părul lung, prins în coadă, cărunt la tâmple și negru în creștetul capului. Original, așa.

Nici n-a trecut o oră că am și ajuns, după ce am servit biscuiți cu sigla companiei și am băut apă (doar, cafea nu deși era vremea MD) pentru că la ei e viață sănătoasă.

După coborâre (post aterizare) ne-am certat cu niște mafioți scandalagii care aveau chef de gâlceavă deși aeroportul era blajin, apatic, la fel ca și bodyguard – ul de la ușă care, 3 metri mai încolo, n-avea chef de deranj.

Nu m-am mirat foarte mult dar nici nu mi-a plăcut și mi-am propus să stau cu ochii în 4 pen’ că știu că nu-i de glumă. Știu clar că există interlopi organizați în Iași. Poate să spună oricine orice, eu i-am și văzut. Au căutătura șovăielnică și sunt mereu tensionați. Erau unii pe terasă la Palatul Culturii și priveau pieziș în jur, strânși în spate. Pe alții-i știu din altă parte.

De la aeroport am făcut un traseu frumos, la Târgul Cucu și Golia sa, (au covrigi în colț), pe la biserici, la muzeu, la Otilia Cazimir, la Palatul Culturii, nu puteam rata Bahluiul, pe la catedrale, cu greu am găsit și Camino, pe la editura Junimea apoi la gară - care m-a uimit: fantastic de elegantă, ca un palat, dacă nu cumva se numește chiar palatul gării, nu știu. N-am cercetat ce fu clădirea respectivă înainte să fie gară.

Prima dată ne-am împiedicat de o statuie mândră, cu flamura (beton) în vânt care zice: „Independența e suma vieții noastre istorice” . Semnat – Eminescu. O fi, nu zic.

În Târgu Cucu ne-am dus chitit că așa era gândit traseul din timp. O vizită la Golia era planificată și mai aveam și ceva treabă acolo.

Mai departe, spre Zlataust, am făcut ceva eforturi să-mi amintesc drumul pentru că acolo chiar am locuit câteva luni și am vrut să revăd locurile. Drept îi că la vremea aceea nu știam că Otilia Cazimir e atât de aproape și chiar mi-e vecină că aș fi mers să o văd.

Era o zi însorită, minunată, călduroasă, de început de noiembrie și îmi plăcea să mă plimb. A fost emoționant să regăsesc terasa Kalyteros din parc, peste drum de Universitatea de Medicină (care are în spate Muzeul Municipal Iași) și complexul comercial cu boltă de dincolo de parc și cu două nivele pietonale la intrare.

De aici până la Palatul Culturii nu mai era decât o aruncătură de băț – să zic - sau, mai degrabă, de privire. Am vrut să revăd străduțele lăturalnice și iar am dat de-un turn străvechi cu biserica lui barocă aferentă ce a devenit apoi spital și, mai apoi, muzeu: Providența. Scria că n-ai voie să faci poze. M-am făcut că plouă. Nu ploua.

În scurt timp am ajuns și la Teatrul pentru Copii, Luceafărul, cu rondul lui frumos în față, hotelul Ramada de-o parte și librăria de altă. Drept în față – priveliște superbă spre Palatul Culturii și terasa acea confortabilă cu perne umflate și moi pe fotolii și cu mall – ul acela Palace de o parte. Foarte frumos amenajat, nu zic.

Spre Palat, dealurile au așa frumos îngrijit gazon că te atrage magnetic. Mulți studenți – și nu numai - se tolăneau pe iarbă.

De partea cealaltă de palat, după niște case, curge blând, blajin, Bahluiul, regularizat și sistematizat, prins între betoane, parapeți de fier și blocuri de nici n-ai zice că-i natură. Are niște copăcei pe margini, e drept, cum e Dâmbovița în București dar sunt așa anemici acești copăcei că abia îi vezi.

Mergeam cu alte gânduri să văd Bahluiul mai ales că printre case mai aflam și vre-un arbore. Nu. Betoane și graffiti și, în loc să dau de dumbravă, am dat de spațiul cosmic pentru că am ajuns la un pod peste Bahlui ce ieșea fix în desene pe pereți.

M-am întors la palat cu mâhnire dar măcar bucuroasă c-am găsit Bahluiul. La palat, deși tunsă, iarba zâmbea.

Mai departe, catedrale și biserici, pietonală, muzee, terase și de toate dar deja mă plictisisem de vizite astfel că, singurul lucru după care mi-au mai umblat ochii a fost scoica galbenă de pe stâlpi care indica (fără cacofonie) Camino.

Revenim cu detalii.

Frumos

Plimbare

---

VIZUALIZĂRI: 680 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI