Un mic tur al insulei (Să descoperim Gran Canaria – Partea III-a)

TIPĂREȘTE

Spuneam anterior că, încă de acasă, îmi pregătisem o listă de obiective de vizitat. Nu îmi propusesem prea mult, numai vreo 14, știind că, în orice caz nu le puteam atinge pe toate. Depindeam și de ceilalți parteneri de excursie, de concretizarea unei eventuale intenții de închiriere a unei mașini, de excursiile organizate pe plan local și, în cele din urmă, de transportul public. Nu stabilisem o ordine de priorități, dar aveam câteva obiective despre care spuneam că nu trebuie ratate.

Și, totuși? Unul din acestea era Cueva Pintada en Gáldar, un muzeu arheologic prezentând o peșteră pictată, considerată a fi „Capela Sixtină” a primilor locuitori ai insulei. Câteva fotografii, și un scurt text m-au condus cu gândul la muzeul din Akrotiri, Santorini. Dar, nu a fost să fie! Nici o agenție turistică nu organizează, cel puțin în această perioadă, excursii la acest obiectiv, iar în Gáldar nu se poate ajunge decât cu taxiul. Nu-i nimic, poate într-o altă viață!

Să încercăm, așadar, un altul: Roque Nublo. Aici se pare că am ceva mai mult noroc. Dar, pentru început, trebuie să precizez că, la identificarea obiectivului pe hartă, am găsit un loc de parcare pe o șosea, de unde pleca o potecă de circa 1.3 km lungime, ce urca circa 200 m până la rocă. Dacă pe lista excursiilor propuse de agenția ce ne-a adus de la Londra, acest obiectiv nu apare, la agenția promovată de recepția hotelului îl găsesc de două ori. Prima excursie îmi propunea ca „Apoi vom merge la Cruz de Tejeda, de unde vom avea posibilitatea să fotografiem Roque Nublo (simbol al Gran Canaria) ”. Întrebând la recepție de la ce distanță putem fotografia roca, mi se răspunde că între cele două locații sunt circa 3 km. (Verificând ulterior pe Google Earth, aveam să aflu că sunt 4 km.) Sunt dezamăgit. Propunerea celei de-a doua excursii sună ceva mai interesant: „Continuăm către centrul insulei și contemplăm cel mai emblematic spațiu natural al insulei, Roque Nublo”. Cer din nou lămuriri la recepție. Este necesar un telefon la agenția turistică, și vreo 5 minute de discuții. Concluzia este că „Autocarul oprește undeva în vecinătate, de unde se pot face poze. Nu se ajunge pe jos până lângă rocă. Dacă doriți așa ceva, închiriați o mașină. ”. Nu am ce face și mă orientez către excursia a doua, deși celelalte obiective ale acesteia nu făceau parte din lista mea. Pentru turiștii de limba engleză, excursia se numește „Gran Canaria Yesterday and Today”, și se organizează numai în zilele de miercuri. Ceilalți membrii ai grupului nostru nu sunt amatori să ne însoțească.

Plecarea este anunțată pentru ora 9.40, din stația de autocare din fața hotelului Waikiki, imediat în stânga hotelului nostru. Suntem în stație cu 10 minute înainte. După 5 minute sosește un autocar al altei firme de turism. Ghida acesteia ne invită să urcăm, dar, când îi spunem ce firmă așteptăm, ne îndrumă către un autocar ce staționa peste drum, la circa 50 m de noi, exact în dreptul ieșirii din hotelul nostru. Autocarul era staționat acolo de când plecasem noi din hotel. Am o biluță neagră și pentru agenție, și pentru recepția hotelului, care ne-a vândut excursia. Nu suntem primii excursioniști la autocar, semn că înainte a mai trecut pe la alte hoteluri. Ghidul ne ia în primire, încasează restul de plată (vezi articolul cu partea I-a ), și plecăm mai departe. Oprim în continuare la încă vreo 5 hoteluri, unde timpii de așteptare variază între 1 minut și un sfert de oră. Cert este că ne-am adunat toți pe la 10.30 și, în fine excursia poate să înceapă. Suntem cam 30 de excursioniști, dintre care vreo 8 vorbitori de limbă engleză, și restul de limbă germană.

Pornim spre nord, pe autostrada spre aeroport. Ghidul începe explicațiile. A fost ghidul cel mai greu de urmărit pe care l-am întâlnit vreodată. A vorbit efectiv fără oprire. După ce prezenta ceva în germană, trecea la limba engleză, însă la jumătatea frazei, pornea din nou în germană. Între timp mai strecura și câteva cuvinte în spaniolă. Apoi i-am aflat întreaga biografie: ce probleme a avut la naștere, cât de bolnav este, cum a făcut armata în Sahara, din cine îi este compusă familia, unde este locuința, și încă multe altele. Totuși, printre picături, am reținut câte ceva.

Pe traseul a circa 20 km parcurși pe autostradă, ghidul ne prezintă zona pe care o străbatem, având pe dreapta malul oceanului și pe stânga versanții muntoși. Această zonă este uneori lată de câțiva kilometrii și pare să fie asemănătoare cu Arizona americană. În lipsa unor elemente de comparație, nu pot decât să-l cred pe cuvânt. În aceiași situație sunt și când ghidul compară localnicii cu indienii sioux, deși, aceștia nu prea au legătură cu Arizona. Niște aspecte ceva mai credibile sunt cele referitoare la agricultura zonei, despre care am vorbit anterior.

La un moment dat părăsim autostrada, și o luăm la stânga. Un porțiune de șosea perfect dreaptă străbate o localitate care, acasă, pe Google Earth, aveam să aflu că se numește Cruce de Arinaga. Nu oprim aici, dar ghidul ne atrage atenția asupra a o mulțime de statui, cu personaje în diverse activități și ipostaze. Din goana autocarului nu reușesc să fotografiez nici una. Nu aveam idee atunci, dar mă voi revanșa peste câteva minute. După câteva sute de metrii, când drumul începe să urce, prind totuși imaginea unei șopârle pe un perete de stâncă. Înțelesesem încă din Lanzarote că șopârla este unul din simbolurile insulelor.

După încă câteva sute de metri și un urcuș greu de parcurs, ajungem la prima destinație a noastră, localitatea Agüimes, prezentată în programul excursiei drept o „așezare a anticilor băștinași”. Wikipedia mă informează că „Actualul Agüimes a fost fondat în 1491 peste o importantă așezare aborigenă, după cucerirea castiliană a insulei Gran Canaria. A fost creat prin ordin al monarhilor catolici, și donat Bisericii drept compensație pentru colaborarea sa în timpul cuceririi”.

În timpul drumului, ghidul ne prezintă obiceiuri si tradiții ale locuitorilor satelor de munte ale insulei, pe care urmează să le observăm în timpul vizitei noastre. Prima observație constă în faptul că localitatea în care ne-am oprit este foarte departe de un sat din concepția noastră. Acesta ere o rețea de străzi bine conturată, clădiri alipite una de alta, carosabil asfaltat în toată localitatea, un parc și o biserică impresionantă și foarte multe statui, majoritatea reprezentând personaje umane. În plus, în piațeta în care ne oprim, o statuie destul de impresionantă îl prezintă pe Sfântul Sebastian, străpuns de săgeți la stâlpul martiriului. Aflu că Sfântul este considerat protectorul localității.

Pornim în plimbare pe străzile localității. Cele pe care mergem sunt foarte înguste, abia dacă are loc o mașină. Ajungem, apoi, într-o zonă a localității ce pare mai centrală. Aveam să aflu mai târziu, pe Google Earth că, de fapt, am fost la limita nord – vestică a localității. Aici dăm de un părculeț, nu prea mare, vreo 50 x 30 m, căruia îi dăm ocol. Pentru început ne întâmpină un măgăruș, dar di bronz. Într-un colț al piațetei dăm de „Cazinou”. Acesta nu are nici o legătură cu jocurile de noroc, ci este „sala de bal” a localității. Bineînțeles că, în fața acestuia, o pereche, tot din bronz, dansează. În parc, un bătrân, tot din bronz, cred că cerșește și un grup de localnici, din același material, stau de vorbă.

Pe partea opusă a parcului ne iese în cale o biserică, impresionantă ca dimensiuni. Este vorba de Templo Parroquial de San Sebastian care, dacă am înțeles bine, are începuturi pe la 1502 și are alura unei adevărate catedrale. Și în interior acesta este maiestos, cu trei nave separate de niște stâlpi de dimensiuni impresionante. Nu zăbovim prea mult, nu avem timp, facem câteva poze și mergem mai departe.

Pe drumul spre autocar trecem și pe lângă o cafenea. Este singurul loc unde am zărit câțiva localnici „în carne și oase”. Eu rămân cu ochii pe plăcuțele ce indică numele străzilor. Câteva plăcuțe ceramice alipite au scris mare numele străzii, înconjurat de o mulțime de pictograme, precum și sigla „Camerei Episcopale”. Pe toate străzile sunt aceleași pictograme, dar numărul acestora diferă funcție de lungimea numelui, respectiv numărul plăcuțelor ceramice.

Plecând din Agüimes, ne îndreptăm spre interiorul masivului muntos, pentru următoarea destinație. Este vorba de cătunul Guayadeque, amplasat la circa 560 m altitudine și la circa 10 km de ocean, măsurat în dreptul aeroportului. Programul excursiei ne spune că aici vom întâlni „un loc magic, plin de sufletul aborigen”. Sunt acum sigur că aici au spus adevărul. Cătunul pare a fi, într-adevăr, locuit de alți oameni decât spaniolii din restul insulei. Încă de la coborârea din autocar, la intrarea într-o piațetă, ne întâmpină două statui, despre care spuneam anterior că îmi par a reprezenta populația mayașă. Atracția acestui loc constă în faptul că absolut toate construcțiile sunt amenajate în grote săpate în versantul muntelui. În piațetă se află biserica și restaurantul cătunului. Și acestea sunt tot săpate în stâncă. Dacă biserica este închisă, în schimb, restaurantul este deschis. Restaurantul dispune și de o terasă, tot în stâncă, dar cu două laturi spre exterior. Din nefericire, ratez fotografia acesteia. Ceva îmi spune că restaurantul nu este înființat pentru localnici, ci pentru turiști. De altfel, în parcare mai erau încă două autocare.

Noi nu avem timp de restaurant și începem să urcăm pe „ulița principală” a cătunului. Putem vizita două locuințe, unde suntem îndemnați să lăsăm câțiva bănuți. Prima aparține Doamnei Isabel, cu venerabila vârstă de 80 și ceva de ani, „la mejor madre del mundo”, -„cea mai bună mamă din lume”, așa cum scrie cusut pe o carpetă agățată pe un perete, care și-a crescut toți cei 8 copii în această mică cămăruță. Adevărul este că, dacă neglijezi lipsa ferestrelor, interiorul nu este departe de o încăpere normală. Ni se spune că aceste locuințe nu au nevoie de încălzire sau de aer condiționat, temperatura minimă fiind cel puțin 17 grade, iar cea maximă, cel mult 22 grade.

Următoarea, să-i zic „casă”, adăpostește un „magazin universal”. Acesta, încă de la intrare, ne întâmpină cu un anunț, în trei limbi și fotografii, prezentând principalele produse de vânzare. Deci și magazinul este tot pentru turiști.

A doua locuință vizitată aparține unui domn. Nu i-am aflat date biografice, dar rămân surprins că acesta are și dependințe, o încăpere alăturată, căreia îi acord rolul de bucătărie, precum și apă curentă.

Întorcându-ne spre autocar, remarc o locuință de vânzare. Tare sunt curios ce căutare va avea. Locuințe mai sunt și ceva mai sus, pe versant. Una chiar pare mai „dichisită” decât celelalte. În plus, sunt și niște grote ce nu au fost transformate încă în locuințe. În dreptul uneia dintre ele sunt câteva, să le zic, ornamente. Dacă nu sunt cumva rămase de la Crăciun, s-ar putea să aibă o semnificație religioasă.

Părăsim cătunul pe o porțiune din drumul pe care am venit, trecând prin dreptul unui muzeu etnografic al populației din zonă. Acesta, și el săpat în stâncă, nu face parte din programul excursiei noastre. Atunci, de ce ni s-a mai atras atenția asupra lui? Străbatem, apoi, localitatea Ingenio, pe o stradă perfect dreaptă, ce coboară într-o pantă pronunțată, până în apropierea următoarei destinații.

Aceasta este „Plantația de Aloe Vera”. Nu i-am găsit un nume propriu acesteia, dar am descoperit că fiecare din insule are o asemenea unitate, toate grupate sub numele Aloe Vera Finca Canarias. Cea vizitată de noi, produce, din binecunoscuta plantă, o mulțime de produse cosmetice, utile atât pentru întreținere, cât și în tratarea diverselor afecțiuni, de la cancer, la dureri reumatismale și până la arsurile solare. Aici grupul nostru se împarte în două, după limba vorbită de fiecare, germană și engleză, doi dintre salariații unității urmând a ne da câteva detalii.

Aflu pentru început că nu toate plantele cu acest nume sunt bune de prelucrat, ci numai un anume tip, ce face niște flori galbene. Apoi, unitatea se întinde pe circa 7000 mp, unde se cultiva cam 5000 de plante. Remarc faptul că acestea cresc sub acel tip de protecție pe care l-am descris anterior, dar care, din interior, pare mult mai transparent decât ceea ce vedeam din autocar.

Trecem apoi la un „stand de lucru” unde, curățind o frunză de coajă ni se arată proprietățile miezului ce urmează a fi stors. Urmează o lungă prezentare de produse, fiecare cu aplicațiile și beneficiile sale. Partea finală a acestei etape se petrece în magazinul unității, unde se găsește fiecare din produsele prezentate. Personal, nu cumpăr nimic, pentru nevoile și buzunarul meu rămânând cu impresia că sunt cam scumpe. Presupun că, în principal, din cauza „vadului turistic”, și a garanției că sunt originale. Cel mai ieftin produs este un răsad de plantă, este drept, frumos ambalat, care costă 9 euro.

Cu aceasta, se termină partea de excursie din estul insulei și pornim spre nord, spre următoarea destinație. Ocolim Las Palmas și intrăm din nou în munți. Pe o șosea la fel de îngustă, și cu nenumărate serpentine, ajungem la Firgas, un orășel de munte amplasat cam pe meridianul central al insulei, la circa 13 km vest de Las Palmas și la 4 km sud de litoralul nordic. Orășelul este cunoscut și sub numele de „Balconul Atlanticului”, așa cum este și prezentat în programul excursiei noastre. Având, încă, în minte „Balconul Europei” întâlnit la Nerja și descris într- unul din articolele dedicate vizitei prin Costa del Sol ( vezi impresii), credeam că vom ajunge la un „mirador” cu vedere asupra oceanului. Nu a fost așa, noi oprind în centrul orașului, de unde nici măcar nu se vedea oceanul.

Avem, în schimb, alte două obiective. Din Plaza de San Roque, pe lângă biserica cu același nume, urcă o stradă pietonală, cunoscută sub numele de „Paseo de Gran Canaria”. Pe centrul acesteia, lăsând pe lateral două trotuare relativ înguste, este amenajată o cascadă în trepte, pe circa 30 m lungime, și vreo 5 m diferență de nivel. Aflu, ulterior, ca de aici este alimentată și fântâna din centrul pieței, pe care am văzut-o la coborârea din autocar. Efectul este destul de spectaculos pentru o insulă ce nu prea are surse de apă, cu atât mai mult cu cât debitul ce curge în lungul străzii pare destul de mare. Eu îl estimez la peste 20 l/s.

După intersecția cu Calle de 18 Julio”, strada noastră pietonală continuă să urce încă vreo 5 m pentru următorii circa 40 m. Acum, însă, ne aflăm pe „Paseo de Canarias”. Aici, o succesiune de tablouri de mari dimensiuni, amplasate pe mijlocul străzii, pe o pantă apropiată acesteia, ne prezintă principalele date privind „Arhipelagul Canarelor”. Începând din partea de sus a străzii, șirul tablourilor începe cu o adevărată hartă a arhipelagului, realizată pe plăcuțe ceramice, indicând principalele 7 insule ale acestuia. Urmează, apoi, un șir de 7 tablouri, de dimensiuni mai mari, fiecare dedicat uneia dintre insule. Partea de sus a fiecărui tablou prezintă o imagine ce se vrea reprezentativă pentru insula respectivă, iar în partea de jos, în dreapta, este stema insulei respective și date sumare privind suprafața și populația ei, iar în stânga este o hartă în relief. Cârcotașul din mine are impresia că relieful respectiv este, cu o foarte mare aproximație, aproape de realitate.

Ar mai fi de remarcat în zonă, pe prima parte a străzii, pe partea dreaptă, pe zidul de sprijin ce mărginește platforma pe care se află biserica, o adevărată expoziție de tablouri din plăcuțe ceramice. În afara unui șir de simboluri heraldice ce par a fi atribuite unor sfinți, la nivelul trotuarului există un șir de bănci, și acestea placate cu plăcuțe ceramice, ce creează imagini ce atrag atenția.

Dacă am mai fi avut încă 15 minute la dispoziție, în afara celor 15 minute acordate pentru cele două obiective, am fi putut merge din „Plaza de San Roque” încă circa 150 m spre nord – vest, și am fi văzut oceanul și, probabil, zona nordică a insulei Tenerife.

Întrucât s-a făcut deja ora prânzului, ne îndreptăm către restaurantul rezervat pentru servitul mesei. Ca o paranteză, o bilă neagră pentru hotelul în care am fost cazați, în regim de „all inclusive”, acesta nu asigură pachete de hrană rece pentru cei ce pleacă în excursii și pierd masa de prânz. Restaurantul la care mergem se numește Restaurante – Grill Valleseco, din localitatea cu același nume. Aceasta este la circa 7 km sud de Firgas, în linie dreaptă. Urmând serpentinele drumului, distanța este cel puțin dublă. A fost o porțiune de drum în care am admirat din nou dexteritatea șoferului. Pentru masa de prânz avem rezervată o oră. Pentru a ne încadra în timp, ni se sugerează să facem ghidului o „pre-comandă” dintre cele 3 sau 4 feluri existente. Majoritatea alegem peștele.

Restaurantul, oarecum mic pe dinafară, este mult mai mare în interior. Autocarul nostru, singurul sosit la acea oră, cred că nu umple nici măcar 20% din capacitate. Probabil că restaurantul are însă și momente mai bune. Masa, însă, a fost de excepție. Trei sau patru feluri de tapas, ca aperitive, o porție mărișoară de pește cu salată și cartofi prăjiți, cafea și înghețată, apă la discreție și două sticle de vin roșu de ¾ de litru la 4 persoane. Totul contra sumei de 11 euro de persoană. Peștele, cu carne albă, ne pare foarte gustos. Aflăm că este o specie locală, ce se numește „fogonero”. Nu îmi aduc aminte să mai fi mâncat până acum.

După masă, în program este ceea ce credeam a fi pentru mine punctul culminant al excursiei. Ne îndreptăm către Roque Nublo. Urmează încă vreo 15 km de serpentine și peisaje spectaculoase, cu dovezi de măiestrie în conducerea autocarului. Ajungem apoi într-o intersecție, cu mai multe autocare parcate, amenajată clar ca un punct de interes turistic, datorită existenței nenumăratelor tarabe cu suveniruri. Ghidul este foarte bucuros și ne îndeamnă să admirăm …... insula Tenerife.

–– „Avem mare noroc cu vremea. Am venit odată cu un grup de turiști, și când am ajuns aici, totul era o mare de ceață. Nu am văzut nimic. Priviți acum ce bine se vede Tenerife”.

–– „Bine, dar unde este Roque Nublo? ”

–– „A! , Roque Nublo? Acolo!

Și ne arată, exact pe direcția soarelui, o mică gâlmă pe coama muntoasă. Imposibil de făcut o fotografie care să arate ceva. Cu riscul de a depăși cele 10 minute acordate, mă separ de grup, și urc pe o coamă de deal, încercând să găsesc un alt unghi față de poziția soarelui. Găsesc mai curând o umbră de pom ce îmi permite, cu zoom-ul maxim al aparatului, ceea ce se vede în fotografia P51. Sunt total dezamăgit. Dezamăgirea se adâncește când, după câțiva kilometri, trecem prin dreptul altei parcări, de unde stânca se vede mult mai bine. De ce nu am oprit inițial aic? Ghidului i se face milă de noi, oprește autocarul, și ne permite să facem o fotografie prin geamul autocarului. Aceasta este P52. În ambele fotografii, în partea dreaptă se vede și „Călugărul”. Pentru a vedea ce am pierdut, caut acasă, pe internet, o poză a stâncii făcută din apropiere. Este ceea ce se vede în P53.

Documentarea inițială de acasă, care m-a făcut să-l introduc în lista de priorități spunea că:

Situat în municipiul Tejeda, Roque Nublo este considerată una dintre cele mai mari stânci naturale din lume. Considerată un simbol al insulei, această stâncă are o înălțime de 80 de metri cu vârful la 1.813 de metri deasupra nivelului mării. Acesta a fost un loc de cult pentru anticii aborigeni și a fost declarat un spațiu natural protejat în 1987. Înălțimea sa este depășită doar de Pico de las Nieves (Vârful cu Zăpadă), care, la 1.949 de metri, este cel mai înalt vârf din Gran Canaria. Stânca este de origine vulcanică, fiind creată de o erupție masivă de acum 4.5 milioane de ani și eroziunea care a urmat. Se poate ca roca să fie chiar lava rămasă pe principala țeavă a erupției.

Numele se poate traduce ca „Roca din Nori”, datorită numeroaselor perioade când stânca este ascunsă în ceață. De regulă, aceasta nu durează mult. La stâncă se ajunge destul de ușor, din parcarea „La Goleta” fiind necesară o urcare de circa 15 minute. Odată ajuns sus, îți dai seama de imensitatea pietrei. De aici se pot vedea atât insula Tenerife, cât și o bună parte a insulei Gran Canaria.

Am motive să fiu dezamăgit?

Trebuie să recunosc, însă, că zona străbătută constituie un decor de excepție, cu variații de nivel semnificative, cu stânci de forme interesante, cu localități răsfirate pe versanții munților. Remarc faptul că fiecare stâncă mai deosebită are un nume, legat de forma acesteia. În vecinătatea Roque Nublo se află „Călugărul”, ceva mai departe este „Prințesa”, urmează apoi „Femeia care doarme” și multe, multe altele.

Ultima oprire este în localitatea Fataga, amplasată în „Valea celor 1000 de palmieri”, după cum este menționat în programul excursiei. Valea am remarcat-o, dar nu am prea văzut palmierii. În plus, nu prea m-am lămurit de ce am oprit aici. Este într-adevăr o localitate pitorească, cu case frumoase, străzi asfaltate și curate, statui, parc, o biserică impozantă, și multe alte utilități. Totuși, după cele 45 de minute petrecute aici, nu am rămas cu nimic interesant în minte. Poate doar intenția Doinei de a-și cumpăra o înghețată. Când a aflat însă prețul, a preferat să aibă răbdare până la hotel.

Plecând din Fataga, mai avem vreo 15 km până la Maspalomas. Drumul coboară continuu, dar serpentinele se mai îndulcesc, până ajungem la „câmpie”. Pe drumul de întoarcere mă întreb dacă excursia a meritat timpul și banii alocați. Dacă iau în considerare titlul acesteia, probabil că da. În plus, am văzut o bună parte din insulă, ni s-au prezentat câteva lucruri interesante și am avut parte de niște peisaje superbe. Dezamăgirea mea se trage de la povestea cu stânca și de la faptul că uitasem de avantajele și dezavantajele unei excursii în grup cu autocarul. Dar, nu-i nimic, voi persevera!

---

VIZUALIZĂRI: 4673 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI