A șasea și a șaptea zi în Gran Canaria; „mai pe lângă casă” ...

TIPĂREȘTE

A șasea zi în Gran Canaria este ultima zi plină a vacanței noastre, așa că decidem s-o petrecem mai soft, cu ceva plimbări prin vecinătate și, poate, cu un pic de plajă, că tot se anunță vreme bună. Pentru început, pinuiesc pe gps El Charco (în spaniolă, „balta” ). Am zis în review-ul cu generalități că-i un mic lac de acumulare, dar v-am indus în eroare și-mi cer scuze pentru asta: e chiar o baltă (o lagună cu apă sărată, de fapt), una un pic mai mare, dar absolut naturală și protejată de lege.

Locul nu-i departe de noi, să fie vreo 2-3 km în linie dreaptă, este fix acolo unde se termină Playa de Maspalomas și începe Playa de Meloneras. Deși ne aflăm în sezonul turistic mai puțin aglomerat (teoretic), ne învârtim un pic cu mașina prin zonă, nu reușim să parcăm pe străduțe, majoritatea locurilor sunt rezervate hotelurilor și vilelor și oricum sunt deja ocupate. Ne salvează însă GoogleMaps cu aparcamiento cubierto – o generoasă parcare acoperită, pe 2 sau 3 niveluri (cu plată, desigur; cât ne-a costat nu mai știu exact, dar se vede treaba că nu ne-a destabilizat bugetul).

Lăsăm mașina, apoi străbatem un teren viran și traversăm (cam neregulamentar) o arteră destul de puțin circulată, care în curând se topește într-o pietonală de toată frumusețea. Zona se animă subit, însă majoritatea populației pare să se îndrepte în direcție opusă mării și la început suntem un pic mirați; uitându-mă pe hartă, descopăr misterul, nu departe se află punctul de îmbarcare pentru Camel Safari. Nu, mersi! ; și ne continuăm plimbarea contra curentului.

Pe dreapta ne însoțește un șir de proprietăți albe și cochete, pe jumătate ascunse de grădini luxuriante, iar pe stânga însuși El Charco! În prim-plan ceva stuf și vegetație țepoasă, iar dincolo de întinderea calmă de culoarea oțelului, neverosimilele curbe ale dunelor din Maspalomas. Avem și panouri informative din loc în loc, cu poze, scheme și tot tacâmul, aria cuprinde peste 400 ha (în mare parte dune, un pâlc de palmieri plus balta asta drăguță) și, pentru a fi salvată de boom-ul imobiliaro-turistic din anii ’70, a fost nevoie de reglementări legislative. Nu-i de mirare că între pasarela pe care ne plimbăm și țărmul mâlos se află un gărduț protector din lemn, din loc în loc sunt înscrisuri care-ți amintesc să nu hrănești peștii, să nu deranjezi făpturile bălții, să nu cumva să-ți treacă prin cap să te imersezi în ea!

Pietonala ne scoate curând pe altă pietonală (pe care o intersectează perpendicular), una care aparent însoțește linia de câțiva kilometri a celor 2 plaje. Dimineața e însorită și deja călduță, nisipul auriu și fin (încă suntem pe Maspalomas), oceanul se ghicește mai mult, în depărtare, ca un tiv învolburat la straiele limpezi ale cerului. O cotim spre dreapta, vrem să vedem câte ceva și din stațiunea alăturată, Meloneras. Depășim vreo 2-3 beach-baruri cam hipioate, un centru de închiriat chestii pentru sporturile aventuroase, urmează câteva hoteluri de lux.

Și iată-l, Faro de Maspalomas, impunător ca un paloș uriaș îndreptat spre cer! Nu știu să vă zic exact ce-i cu el, date istorice, dimensiuni – de-astea, și nici nu prea am chef să sap pe Goagăl, așa că va trebui să vă mulțumiți să vi-l imaginați, iar la finalul articolului, când oi pune și poze, să-l admirați din toate unghiurile, așa cum am făcut și noi. Tot ce pot să spun este că el marchează locul unde cele 2 plaje amintite se întâlnesc, iar în apropiere se găsește un uriaș spațiu înierbat pe care ocazional se organizează târguri (na, că tot am săpat un pic!).

Ne continuăm plimbarea pe faleza din Meloneras și observăm cum brusc plaja aproape că dispare sau, pe alocuri, se transformă într-o neprimitoare aglomerare de bolovani; ce diferență față de nisipul auriu de la Maspalomas (dunele, deh) ! În fine, nu-i bai, mergem mai departe.

Ne-a rămas un (palid) dor din prima zi, când n-am mai apucat să mergem cu vaporașul pe mare la Puerto de Mogan și dacă tot ne iese-n cale un stand ce vinde astfel de excursii, ne oprim și noi un pic să ne uităm. Nenea e volubil și amabil și, deși la început nu suntem chiar foarte hotărâți, reușește să ne îmbârlige, deci antamăm o excursie pentru mâine dimineață, cică vom vedea o droaie de delfini și, dacă avem noroc, și vreo balenă („colegul meu care e pe mare acum tocmai m-a sunat să-mi spună că au întâlnit una de 15 metri!” ; siguuur, nici nu m-aș fi gândit că nu!). Dăm un avans (excursia costă 34 euro/persoană), ne înțelegem asupra detaliilor organizatorice, ne strângem mâinile și rămâne/plecăm fiecare în treaba lui.

Am citit că Meloneras (așezarea) ar fi mai fițoasă oleacă decât Maspalomas; o fi, dar asta-i greu de zis la prima vedere. Poate dacă remarcăm că aici parcă predomină resorturile mai mici, mai intime, mai ascunse de vegetație... În fine, nu contează... Pe noi ne interesează mai mult plutirea lină și confortabilă pe această alee frumos pavată, ce urcă imperceptibil prin briza sărată și călduță; aș merge așa la nesfârșit...

Totuși, decidem să existe și un sfârșit: „până la plaja de acolo și pe urmă ne întoarcem” . Este adevărata plajă Meloneras, o „basma” uriașă de nisip auriu (aha, deci se poate! deși nu-i auriul de dincolo, ci unul un pic mai stins). Un rând consistent de pietricele albe o separă de oglinda oceanului, iar pe partea opusă se ghicește șirul de mâncătorii/beuturii – un motiv în plus să mărim un pic ritmul. Căci da, după atâta drum prin soare, merităm și noi o mică pauză de refreșuire!

Ne întoarcem fix pe unde am venit, iar faleză, iar far, iar baltă, iar parcare. Setez pe gps următoarea destinație a zilei: Arguinequin. Nu-s decât câțiva kilometri până acolo, aplicația ne scoate pe autostradă, îi străbatem mintenaș. Dacă ne uităm pe hartă, constatăm că ar mai fi un drum de coastă (de obicei le preferăm pe astea în atari situații, îți dezvăluie mai multe), din care pleacă „raze” spre câteva plăjuțe; dar nah, am stabilit deja că trebuie să fim selectivi, nu le putem vedea pe toate...

Dibuim cu ușurință parcarea publică din Arguinequin, o găsim aproape goală (bonus, e și moka). Coborâm pe străduțe, marea nu-i departe. Chiar în dreptul parcării este figurată pe hartă Playa de Arguinequin; în realitate, locul e un adevărat șantier plin de utilaje, așa că tăiem mica peninsulă pe la bază și ieșim în partea cealaltă. Așa da, aici se pare că-i adevărata acțiune! Bine, mult zis acțiune în orășelul ăsta în care – nu știu de ce – îți vine să vorbești în șoaptă: un arc de plajă cu nisip negricios (Playa de Maranuelas), câteva studiouri pastelate dincolo de golf, iar aici, în dreptul nostru, o mică faleză cu 3-4 taverne și-un magazinaș. Locul căzându-ne brusc cu tronc, în plus constatând că se cam făcu de prânz, decidem să adăstăm și noi un pic pe una din terase și să ne refacem nivelul de nutrienți...

La întoarcere spre parcare, nu mai tăiem peninsula, ci o ocolim. Mica faleză continuă paralel cu portul, apoi „urcăm” tot pe lângă mare până spre plaja-șantier. Orășelul se prelungește în sus, dincolo de șosea, dar nu mult. Și pare mai ales un loc al localnicilor (lucru nu neapărat rău).

De data asta ne încăpățânăm să rămânem pe drumul de coastă. Peisajul devenind din ce în ce mai dramatic, drumul de coastă urcă și șerpuiește într-o veselie, nevoit fiind să se strecoare printre versanții de bazalt aproape verticali. Străbatem localitatea Patalavaca (ce nume distractiv!); „străbatem” e un fel a spune, mai bine zis ne prelingem pe la baza cornișei tapetate cu resorturi strălucitoare, instinctiv îți vine să-ți aperi capul cu mâinile, să nu se prăbușească peste tine! ???? Și pătrundem în Anfi del Mar, marele nostru rateu din prima seară, când – deja noapte – n-am dibuit neam drumul în jos, către ocean. În curând vom înțelege de ce.

Decidem să mergem la sigur și întrebăm un polițai. Omul ne îndrumă pe o alee ce se face în dreapta, pe care rulăm câteva sute de metri, având de-o parte un hotel ce pare că se scurge în jos, pe versant, iar de cealaltă o galerie de clădiri scunde a căror destinație se lasă cam greu de ghicit. În capăt dăm de uriașa parcare publică acoperită; evident, săpată în munte, că altfel cum?! Doamne, din ce aluat or fi alcătuiți oamenii ăștia?!...

Lăsăm mașina, ieșim din nou la suprafață și începem să pricepem. Clădirile scunde adăpostesc de fapt recepția unui hotel, probabil a celui de peste drum. Plus alte hangarale, mă gândesc, că altfel nu pot să înțeleg de ce atâta hectar de spațiu doar pentru o recepție... (De reținut că acolo găsiți, la nevoie, toalete gratuite și maxim de dichisite.) Dăm o raită și peste drum. Din alee se fac din loc în loc pasarele ce duc spre intrările în camerele de pe palier; privind în jos... ni se face rău! Da, mai sunt cel puțin 10 paliere sub noi!

Luăm calea înapoi, doar până unde se termină hotelul cel bengos, nenea polițai ne-a zis că acolo vom găsi ascensorul public care coboară până la nivelul mării. Îl găsim fără probleme. Alături e un fel de terasă, de unde putem vedea ce ne așteaptă jos. Și când vedem... o-ho-ho, Tati, aici veau să rămân măcar vreo oră-două! Fugi la mașină și adu prosoapele de plajă!... Să încerc să vă descriu un pic imaginea: un arc de plajă cu nisip albicios, golful în degradeuri de turcoaz, apoi o grădină cu palmieri și un canal cu bărcuțe înconjurând grădina și despărțind-o de plajă. Cam așa. Dar mai bine vă uitați la poze, la final.

Liftul te duce în jos (moka) 10 etaje și e din ăla panoramic, adică poți admira peisajul în timpul (mult-prea-scurtei) călătorii, apoi te lasă fix în dreptul galeriei comerciale. Noi îi dăm skip ăsteia, nu ne interesează defel și-o pornim, pentru început, în explorarea grădinii cu palmieri, la care ajungem traversând un podeț peste canal. Ne foim în sus și-n jos, ne minunăm, admirăm, facem zeci de fotografii în toate direcțiile.

O parte a grădinii se dovedește a fi de fapt un fel de beach-bar, unde intrarea e gratuită, dar condiționată (la momentul vizitei noastre) de prezentarea certificatului verde. Locul e foarte cochet, amenajat cu șezlonguri și baldachine, zone umbroase și altele în plin soare, zone cu gazon și altele cu nisip... Evident, poți să stai oriunde, să faci plajă sau să te delectezi cu o băutură sau o gustare, eventual în așteptarea vaporașului ce va sosi la micul ponton alăturat. Noi ne munțumim doar să parcurgem acest spațiu prea artificial și fancy pentru gusturile noastre, apoi ne retragem pe plaja cu nisip alb.

Plaja e semi-amenajată, în sensul că-i goală-goluță, plus vreo 2 rânduri de șezlonguri pe latura cu canalul, dar nu stă nimeni pe ele. Lumea (puțină, oricum) preferă căldura blândă a nisipului (despre care citesc ulterior că a fost adus de prin nu mai știu ce țări exotice). Fiind apărat de diguri laterale, micul golf abia vălurește, apa se adâncește lent și teoretic se încălzește ușor; încerc o baie, dar confortul termic nu mă satisface, pe Tati nici atât. Ne mulțumim așadar să lâncezim pe prosoape, să ne bucurăm de nisip și soare, de culorile mării și glăscioare de copii.

Când ne plictisim (iar soarele începe să dea semne de oboseală), ne plimbăm un pic spre stânga, pe aleea ce duce la alte hoteluri, între care un Radisson Blu cu o mică plajă privată. După „colț” e Patalavaca. Ne întoarcem spre Anfi del Mar și pe urmă ne întoarcem acasă.

Ziua a șaptea în Gran Canaria

... Ei, am ajuns aproape de finalul aventurii noastre canareze!... E ultima zi pe insulă și singura în care suntem nevoiți să punem ceasul să sune, pentru a fi punctuali la întâlnirea cu... delfinașii! Ce-i drept, nu foarte devreme – la 9:20 trebuie să fim în fața hotelului Koka, de unde vom fi preluați. Dar înainte de asta avem multă treabă: să ne strângem papornițele, să ne decazăm, să ajungem acolo. Ne contrăm un pic; eu aș zice să lăsăm mașina aici, la vilă și să mergem pe jos (15 minute îmi dă GoogleMaps), Tati zice să plecăm cu totul (tot 15 minute și cu auto, că trebuie să ocolim o grămadă). Câștigă șoferul.

Găsim cu ușurință o parcare în apropiere, ajungem la Koka chiar un pic mai devreme decât e nevoie, iar „preluatorul” nostru întârzie și el un pic. Într-un final ne pescuiește și ne conduce 2 străzi mai încolo, unde ne așteaptă autocarul. Înaintăm de-a lungul coastei, mai culegem turiști de pe drum, după aproximativ o oră coborâm în portul turistic din Puerto Rico, în dreptul catamaranului ce ne va purta pe valuri. La 10:30 fix ne îmbarcăm, după ce achităm diferența de preț.

Vasul are structură clasică – partea de jos semi-acoperită plus puntea superioară, descoperită. Poți sta unde vrei, dar indiferent unde alegi să stai, trebuie să porți în permanență masca de protecție (ni se atrage atenția în mod repetat). Noi ne-am îmbarcat printre ultimii și nu mai prindem locuri pe băncuțele de sus, dar nici nu concep să stau în zona acoperită! Până la urmă ne găsim loc un pic mai în spatele rândurilor de bănci, pe un fel de pervaz.

Am zis „valuri” ?! Am zis „valuri” !... Și ce valuri!... E prima dată când experimentez plimbarea cu catamaranul pe ocean, ceea ce se dovedește a fi cu totul diferită de plimbarea pe mare. Aviz amatorilor; cine se știe cu stomacul mai sensibilos... Chiar și mie, care în general n-am probleme, mi s-a ridicat de vreo două ori spre gât...

Acuma, ce să zic?!... Risc să-mi atrag o grămadă de hate, dar la final mi-a cam părut rău după bănuți. Am avut și ghinion de o zi însorită, dar cu mult smog (praf saharian, de fapt), astfel că ieșirea/intrarea din port pe a cărei spectaculozitate mizam s-a cam fâsâit. Pe urmă, am mers o grămadă spre larg (cam o oră) până am dat de bancurile de delfini (și tot atâta înapoi). Care delfini să nu credeți că se-nnebunesc să facă giumbușlucuri și să se țină după vas (cum vedem în filme); nu, ei își văd de viața lor, abia se zăresc în depărtare arcuind peste valuri, iar periodic se scufundă și dispar cu totul și trebuie să fii geană, pentru că nu vor mai apărea la suprafață (ca să respire) în același loc, ci în cu totul altul. Plus că din cauza tangajului, abia te poți ține pe picioare să faci o poză sau o filmare mai de Doamne-ajută... De balene nici nu poate fi vorba, se-nțelege. Ce e drăguț e că ghidul îți mai povestește una-alta. Sincer, eu m-am cam plictisit în excursia asta și nu știu dacă s-o recomand sau nu.

În fine, din nou pe uscat (după 3 ore). Autocarul face drumul invers și de data asta parcă pare mai scurt; evident, coborâm în aceeași stație de unde ne-am urcat. Ne recuperăm mașina și, în scop de masă de prânz, decidem s-o luăm în direcția est, spre San Augustin (următoarea localitate după baza noastră, Playa del Ingles).

Găsim cu ușurință o parcare nu departe de plajă și prânzim pe terasa unui hotel din apropiere, una dintre cele mai delicioase mese din vacanța asta. Pe urmă facem câțiva pași pe faleză și decid că-mi place mult locul, e liniștit și are o notă de sălbatic și autentic. Ultima jumătate de ceas o petrecem – așa cum se cuvine – pe nisipul negricios și călduț, adulmecând parfumul sărat și ascultând cântecul oceanului, întru cât mai îndelungată aducere aminte...

The end.

PS: de văzut neapărat filmulețul cu dansul delfinilor!

Cu excursia la delfini am eu o mică problemă, altfel aș fi dat notă maximă. Un pic cam plictisitoare...

---

VIZUALIZĂRI: 1918 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI