„Deșertul” din Gran Canaria

TIPĂREȘTE

Când ne-au propus tinerii din grupul nostru să mergem să vedem dunele de nisip din sudul insulei noi n-am comentat, însă eu, în gând, mi-am spus: „- ce-ar putea să fie atât de interesant de văzut la niște grămezi unduitoare de nisip?! ” E adevărat că am văzut multe imagini cu dune de nisip, dar erau din Sahara și, în afara unei întinderi monotone de dealuri nisipoase, dezolante, care te fac să crezi că ești pierdut în spațiu, că nu ai nici un reper de orientare (doar dacă se întâmplă să ai la tine o busolă te mai„scoți”, cumva!), nu cred că m-ar mai putea impresiona ceva la dune și, cu atât mai mult, n-aș vrea să „mă pierd” în deșert!

Dar, recunosc că iar m-am înșelat! Ca și în cazul revieuw-ului din luna aprilie a anului trecut (vezi impresii), în care, la început, eram la fel de sceptică, după ce le-am văzut pe cele din sudul insulei Gran Canaria, la sfârșitul zilei m-am bucurat că am dat curs propunerii și că nu m-am „pierdut în pustiu”.

Dunele de nisip din extremul sudic al insulei Gran Canaria văzute de sus, din avion, de exemplu, par a fi un pinten ce vrea să „înțepe” apa Atlanticului. Noroc că aici valurile nu sunt prea nărăvașe, sunt mai molcome, altfel pintenul ar fi fost de mult „înghițit” de ocean.

După micul dejun, tinerii noștri au făcut, prin recepția hotelului, comandă la un taxi de șase persoane. Acesta a venit în aprox. cinci minute și, contra sumei de cinci euro am ajuns la destinație cam în 10 minute. Taxiul ne-a lăsat în piața din fața unui alt hotel RIU, (am scris în review-ul despre hotelul nostru că mai sunt câteva cazări în stațiune din aceeași rețea hotelieră. Acest „RIU Palace Maspalomas” este cu mult mai mare decât acela la care am stat noi și, după ce am parcurs aleea numită „Pedestrians Passage”, cea care separă cele două aripi ale marelui hotel mai sus numit, am ajuns la dune. Distanța până la ele, măsurată în linie dreaptă, nu depășește 150… 180 de metri.

„- Măi, să fie! ”, mi-am spus în gând, „- dar astea nu prea seamănă cu ce mă așteptam eu să văd”. Da, așa este, credeam că seamănă cu cele sahariene, dar cele de aici sunt mai blânde, aș spune că sunt, mai degrabă, niște movile de nisip ușor de „escaladat”, deci, mai pe gustul meu, pentru că nu mi-a fost deloc greu să merg în urcuș lin prin nisip, așa cum mă așteptam. Am remarcat că partea de est a dunelor, cea cu pintenul despre care vorbeam mai sus, nu prea are vegetație, în comparație cu partea vestică a lor care, spre surprinderea mea, era destul de populată din loc în loc cu arbuști. Unii dintre ei mai aveau ceva frunze verzi, alții erau, de-a binelea, uscați în această iarnă. Probabil că vara sunt mult mai verzi și mai bogați Am zărit chiar și palmieri pitici în acest deșert.

Dacă veți ajunge aici vă recomand să nu mergeți cu tălpile goale pe aleile bătătorite cu nisip, deoarece riscați să vă înțepați cu niște mici fructe uscate ale arbuștilor. Eu am pățit-o, dar nu prea rău și, imediat mi-am pus șlapii în picioare. Se pare că am fost inspirată să-i pun în rucsac, pentru că n-am avut de nicăieri vreo recomandare cu privire la echipamentul pe care ar fi bine să-l avem la noi.

Mergând și admirând ce este de jur-împrejur, ne-am mirat când am zărit în nisip urme de lăbuțe de animăluț, probabil de iepure. Mirarea supremă, însă, cel puțin pentru mine, a fost când am zărit un grup de nudiști, femei și bărbați, e drept că nu prea mulți, care încercau să rămână ascunși printre arbuști. Am „zoom-at” aparatul foto, să fac dovada că „amfostacolo”. Abia ajunsă acasă, prietenul nostru comun, Google, îmi spune că aceste dune sunt preferate de grupuri de nudiști și de cupluri „gay”. Păi, dacă e așa, ar trebui să fie avertizați părinții cu copii minori, ca să-i ferească pe aceștia de întâlnirea cu ei. Noi ne-am amuzat teribil de un domn costumat precum Adam, care mergea țanțoș, fără nici o „apăsare”, prin loc deschis, dinspre plajă către arbuștii dunelor. Un copil din preajma noastră îl privea mirat. Nu știu ce i-ar fi putut răspunde mama lui dacă ar fi întrebat-o despre „domnul” Adam! Asta se întâmpla când grupul nostru se îndrepta spre laguna din partea vestică a dunelor, lagună parțial îngrădită de drumul pietonal, vecin cu latura ei lungă.

În partea de sud-est a dunelor, mai spre țărmul oceanului am întâlnit zone mai joase, cu nisip mai închis la culoare, și umed. Ne-am întrebat cu toții de ce este umed?! Primisem informația, de la ghizii excursiilor pe care le-am făcut mai înainte, că aici, în insulă nu plouă decât cu câțiva stropi, odată la șase sau șapte ani. Atunci de unde nisip umed? . Am presupus că locurile fiind la o cotă mai joasă decât restul terenului, atunci când plouă, golul se umple de apă care se evaporă mai greu. Ne-a venit în ajutor pentru această concluzie și faptul că am prins chiar noi o ploaie, și nu doar de câțiva stropi, cum spunea ghidul. Să le fi adus insularilor canarieni chiar noi norocul ploii atât de așteptate de ei?!? Mă îndoiesc!

În drumul nostru spre faleză am întâlnit un artist „sculptor” care, pentru câțiva bănuți, ne invita la „cina cea de taină, frumos modelată în nisip. Spre ieșirea din zona dunelor am citit înscrisul de pe un panou care informa turiștii, în câteva propoziții, ce este cu dunele astea. Am aflat de aici următoarele:

-că ele sunt parțial stabile, parțial în schimbare; (mă gândesc că e vorba de forma lor, că schimbarea este funcție de viteza vântului)

-că până prin anii ’70 ai secolului trecut, când turismul nu luase o amploare atât de mare ca acum, suprafața lor era mult mai mare;

-că urbanizarea plajei de lângă ele, „Playa del Inglés” a micșorat cu mult suprafața lor, acum aceasta măsurând cam 400 de hectare;

-că nisipul este adus de maree și că el este atât organic, cât și mineralogic;

-că ele s-au format datorită vântului ce suflă din N-E majoritatea anului, și că acesta antrenează nisipul în lungul litoralului, așezându-l sub formă de dune;

-că vegetația existentă, mai ales în partea de N-V a dunelor, se datorează aportului de apă adus din munți în laguna verde;

-că acum este o varietate mai mare de vegetație decât a fost în anii ’60, printre plante numărându-se papura, … …. (aici n-am găsit o traducere corectă), paturi de rogoz și iarbă de bumbac.

În apropierea lagunei cu apă de culoarea smaraldului, dunele coboară lin și se apropie de cota terenului falezei unde, atunci când am ajuns la ea, am găsit două locuri cu apă la robinet pentru îndepărtarea nisipului de pe picioare. M-am bucurat de asta, nu suport să mă deranjeze nici măcar un fir de nisip la tălpi și, după un mic repaus pe băncile de piatră existente în zonă, mi-am încălțat șosetele și adidașii și am purces să facem mai departe plimbarea pe faleză, până la Far, cu gândul de a urca în vârful lui, să vedem apa oceanului, de sus. (nu am avut acest noroc pentru că „Farul” era în reparații). Ajunsă acasă și apelând, din nou, la amicul Google, am aflat câte ceva despre „Far”. Acesta datează din sec. al XIX-lea și este construcția din cărămidă cea mai înaltă din insulă, având 56 m. Înălțimea totală a farului, cu lampă cu tot, este de 60m, iar marinarii din larg pot vedea lumina lui de la o distanță de 19 mile marine (aprox. 35 Km).

În dreapta noastră când am ajuns pe faleză erau, ca în orice loc aglomerat cu turiști, terase unde puteai zăbovi la un pahar de bere (și de vorbă), sau să te răcorești cu o înghețată. În stânga erau oameni la plajă, pe scările falezei sau în apă. Ajunși aici vântul a început să bată ceva mai tare. Noi, de-acum puțin obosiți, după mica dezamăgire că nu am putut urca în vârful „Farului”, am cotit spre dreapta și, după ce am trecut pe lângă un părculeț, am ajuns la o alee flancată (cum altfel?!?) de terase cu multe oferte culinare, care ne-a scos în final, ajunși la capătul ei, la stația de autobuz.

Distanța parcursă de noi de la hotelul RIU Palace, cel care a „furat” din zona dunelor o suprafață apreciabilă, și până la „Far” a fost de circa 2,5 Km, fără a măsura și „escaladarea” dunelor.

Tinerii grupului nostru mai aveau energie și nu au vrut să așteptăm autobuzul. Au propus să mai mergem pe jos până la stația următoare, lucru acceptat de noi, mai ales că drumul era vecin, în partea dreaptă, cu laguna verde, pomenită mai sus. Am avut, astfel, ocazia să admirăm de la distanță un grup de rățuște, care se bălăceau în capătul nordic al lagunei. Vântul acum s-a întețit bine de tot și, de comun acord, după ce am parcurs cam două stații de autobuz de la noi, am mers la primul hotel întâlnit în drum și am rugat pe cei de la recepție să ne facă comanda unui taxi de șase persoane. Chiar dacă nu eram locatari ai acestui hotel recepția ne-a ajutat și taxiul a venit imediat. Am ajuns la hotelul nostru cam tot în 10 minute, ca la venire. După ce am achitat aceeași sumă (de 5 euro), am coborât și ne-am oprit la barul de lângă restaurant, unde fiecare a comandat ce a vrut.

Dacă veți ajunge în Gran Canaria, nu ratați să vedeți această rezervație naturală, a dunelor de nisip și a lagunei, care au fost declarate astfel în anul 1987! Veți fi încântați și uimiți să vedeți cum în deșertul aparent crește atâta verdeață!

Îmi dau acum seama, la sfârșit, recitind articolul, că am făcut bine scriind cu diacritice, altfel titlul lui v-ar fi dus cu gândul la ceva dulce, poate o prăjitură sau un fruct… …... ori, mai sus numai despre așa ceva nu a fost vorba!!!

---

VIZUALIZĂRI: 3778 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI