Gran Canaria reloaded (3)

TIPĂREȘTE

Această... a nu știu câta zi în Gran Canaria aveam s-o dedicăm unor locuri cunoscute. Și pentru că v-am mai povestit despre ele, nu voi insista decât pe ce a fost nou. Sper să iasă un articol scurt cu multe poze 😊. Ultimul „de călătorie” despre această insulă fabuloasă.

Este un orășel frumos, cu o catedrală impresionantă, aflat în nordul insulei, la doar 15 km de capitala Las Palmas. Data trecută am ajuns la spartul târgului, adică la finalul unei zile turistice arhipline, deja obosiți. Am lăsat mașina, ca și acum 3 ani, lângă biserică. Parcarea este uriașă și, în principiu, gratuită; nouă un nene cam dubios ne-a cerut totuși 1 euro, i l-am dat fără să comentăm, de teamă să nu ne găsim vreo roată înțepată. Deci se practică și pe la case mai mari...

Sunt panouri informative la fiecare pas. Aflăm că orașul a fost fondat imediat după cucerirea spaniolă (1483) pe vechea vatră aborigenă, însă nucleul central istoric este conservat așa cum se prezenta în sec. 19-20, cu case elegante, reflectând puterea economică a clasei de mijloc.

Biserica San Juan Bautista, adevărată bijuterie gotică, construită din piatră vulcanică locală („piatră albastră” ), provine din prima jumătate a sec. 20. Data trecută am nimerit tocmai când începea slujba și nu ni s-a permis accesul (îmbrăcați în haine de scandal cum eram); n-am avut noroc nici de data asta, căci am găsit-o închisă. Asta e, unele lucruri sunt menite să nu se întâmple, așa că ne-am mulțumit s-o pozăm și să-i admirăm din nou impozanta siluetă, precum și migăloasele detalii arhitectonice și decorative.

Ne-am continuat plimbarea pe Calle Gourie, o pietonală flancată de frumoase construcții colorate, multe deținând mici magazine sau cafenele. Pe la jumătatea ei, am dat de centrul turistic (de unde am pescuit o hartă a orașului; alte materiale nu aveau) și, față în față, de o frumoasă clădire despre care am aflat că adăpostește Casa de Cultură. Construită în 1973, inițial proiectată ca locuință privată, ea a fost totuși sediul bibliotecii municipale până aproape de zilele noastre (2011), iar în prezent funcționează drept centru cultural. Este o clădire albă, cu 2 niveluri, ce se remarcă prin frumoasele ancadramente și micile balcoane ale ferestrelor de la etaj.

Curând am ajuns în inima orașului, Plaza de la Constitucion, flancată deasemenea de clădiri istorice minunat conservate, între care se remarcă aceea ce adăpostește Casa Consistorial (primăria). Am găsit-o deschisă (normal; ne aflam în timpul programului de funcționare) și am aruncat și noi o privire curioasă spre holul decorat cu frumoase azulejos și cu numeroase ghivece cu plante.

Peste drum se află Parcul Municipal, prin care nu ne-am putut abține să nu ne plimbăm un pic, la fel ca acum 3 ani. Imediat în dreapta, în incinta parcului, este o clădire fermecătoare cu aspect colonial, despre care am aflat că ar găzdui Muzeul Municipal; nu l-am vizitat. Spre stânga se desfășoară grădina amenajată în stil franțuzesc, cu numeroase statui și fântâni. Și, desigur, o sumedenie de plante, atât autohtone, cât și aclimatizate de pe alte meridiane.

Aproape de capăt, am părăsit parcul, atrași de altă bijuterie aflată de partea cealaltă a șoselei: clădirea în care se află sediul Heredad de Aquas de Arucas y Firgas (compania ce se ocupă de irigații), probabil cea mai frumoasă din oraș, clădită în stil neoclasic, datând tot de la înc. sec. 20. Am apucat apoi pe lângă ea, pe Calle Heredad, admirând alte și alte construcții istorice, până în capăt, unde a trebuit să traversăm din nou.

... Ei, și aici intervine noutatea! Distileria de Rom Arehucas, cu siguranță brandul orașului. Inițial am zis că n-o vizităm, doar să ne apropiem ca s-o vedem mai bine. Se coboară niște trepte din șosea, jos e o bisericuță și o parcare destul de spațioasă. Fabrica are un aspect destul de industrial, cel puțin la prima vedere – clădiri albe, simple și un turn de cărămidă roșie pe care scrie, pe verticală, „Arehucas” . Porțile istorice, într-un frumos model din fier forjat, vopsite în verde, erau date în lături, permițând intrarea în incintă. La casa de bilete am aflat că fabrica se poate vizita ghidat (inclusiv în limba engleză) pentru 8 euro de căciulă, în preț intrând și o mică degustare. Faptul că următorul tur începea peste aproximativ 10 minute și mai ales privirea rugătoare a lui Tati ne-au determinat (pe noi, ceilalți) să votăm pentru.  

Despre cum se produc berea și vinul am tot aflat; fabrică de rom însă n-am mai vizitat până acum. Și, deși această licoare nu se află printre preferatele noastre, am găsit foarte interesantă povestea. În aug 1884, industriașul Alfonso Gourie decide să deschidă în Arucas o fabrică în care să fie procesată trestia de zahăr cultivată pe insulă, proiect întâmpinat cu mare entuziasm de localnici, mulți dintre ei sperând astfel la un loc de muncă. Fabrica prosperă livrând băuturi spirtoase până în 1920, când se votează legea prohibiției și este nevoită să-și schimbe activitatea spre producția de zahăr. Abia după 20 de ani este permisă reluarea fabricării de alcool – în cazul de față, rom. Nu se permite însă asocierea cu numele orașului, așa că proprietarul de la acea dată folosește o mică șmecherie, folosind numele guanș al așezării, Arehucas.  

Ghida, tânără și carismatică, cu o engleză impecabilă, ne-a purtat prin toate spațiile de producție (moara unde se toacă plantele, tancurile de fermentație, distileria, laboratorul, zona cu butoaiele de maturare), ne-a povestit o sumedenie de lucruri și ne-a răspuns la o droaie de întrebări. La final am putut asista inclusiv la procesul de îmbuteliere și am aflat că zilnic se produc 12000-20000 sticle de rom de mai multe tipuri, dar și alte tipuri de băuturi, de exemplu lichioruri.  

Ni s-au prezentat „vedetele” (sortimentele cele mai vândute, cele ce au câștigat diverse medalii etc) și pe urmă am fost conduși în camera de degustare. Am avut la dispoziție câte 4 mostre la alegere și, noi fiind 4, ni s-a spus că putem alege fiecare chestii diferite, ca să avem posibilitatea de a gusta cât mai multe variante. Așa am făcut, dar oricum după 2-3 guri ne-a cam luat de cap, iar pe următoarele abia dacă am pus limba. Deh, romul nu-i ca vinul (sau ca berea)... Păcat de așa risipă.

Ne-am consolat însă în magazinul de suveniruri, unde am cumpărat câte ceva pentru acasă și cadouri, profitând de faptul că de data asta aveam bagaje de cală😊. Prețurile diferă mult, de la puțini euro până la foarte mulți, în funcție de notorietatea produsului și de cantitate, desigur. Preferatul meu a fost un lichior cu gust de caramel, iar al lui Tati un rom maturat (nu mai știu de câți ani). A propos: cu cât culoarea e mai închisă, cu atât romul e mai vechi. Măcar cu atât m-am ales și eu...

Glumesc; merită vizitată distileria Arehucas, chiar dacă nu vă înnebuniți după băutură. Turul durează cam o oră și aflați chestii interesante.

Am vrut să ajungem și la Jardin de la Marquesa, despre care citisem că-i „o frumoasă grădină botanică amenajată la sf. sec. 19 în jurul reședinței de vară a lui Don Ramon Madam y Uriondo, primul marchiz de Arucas” . Google ne dădea pe jos în jur de 2 km (se află în afara orașului), dar când am înțeles că ar trebui să-i parcurgem pe marginea șoselei, am renunțat. Sigur, am fi putut ajunge cu mașina pe urmă, dar ni se luase, am renunțat definitiv. Dar ca să știți că există și cu siguranță ar merita.

Alt orășel fermecător pe care am ținut să-l revedem. Se află la doar câțiva km de Arucas, după aproximativ 10 minute parcam din nou în apropierea centrului vechi. Aici n-am făcut chestii diferite de acum 3 ani, nici n-am fi avut ce, deoarece traseul turistic e destul de mic (dar deosebit de orice altceva!) și include, în mare, Paseo de Canarias, o alee în trepte pe care sunt niște uriașe azulejos reprezentând fiecare din Insulele Canare în parte, ce se continuă cu Paseo de Gran Canaria, o fântână din care pleacă o cascadă în trepte (30 m) – omagiu adus bogăției surselor de apă din zonă. Între ele, un pic excentric, platoul pe care se află biserica San Roque, pe care am revizitat-o.  

Ce ar mai fi de interes – Molino de Firgas – o veche (sec. 16) moară de gofio (făină din amestec de cereale și leguminoase specific culturii guanșilor). Am dibuit-o în părculețul lângă care lăsaserăm mașina – o casă văruită în ocru-aprins, ce nu spune mare lucru din exterior. Nu știu dacă se vizitează, în afară de micul panou explicativ n-am găsit nimic altceva.

E un pic mai departe de Arucas și Firgas, mai în inima munților; să fi făcut vreo 20-30 de minute. Am găsit o parcare subterană și ne-am lansat spre centrul vechi, pe care l-am abordat din spatele bisericii de la Virgen del Pino. Am vrut să prânzim la lactobarul din apropiere unde mâncasem cu Tati acum 3 ani (bun și cel mai ieftin din toată vacanța), dar cumva acum nu ne-a mai inspirat și am mers mai departe. Mai departe, adică pe pietonala ce străbate zona veche a orașului, numitorul comun fiind superbele balcoane canareze (cu minuțioase elemente decorative din lemn) pe care le expune! Dacă ar trebui să dau o definiție scurtă pentru fiecare din aceste 3 bijuterii de orășele, ar suna cam așa: Arucas = rom; Firgas = apă; Teror = balcoane canareze. Ne-am plimbat, pe la mijloc am găsit și o mâncătorie (va urma), ne-am plimbat în continuare, ne-am întors.

Ce mai are specific Teror?! Păi această biserică despre care am pomenit (Fecioara Pinilor fiind considerată sfânta patroană a insulei). Casa-Museo de los Patrones de la Virgen, despre care citisem în ghid că ar prezenta „mobilier, picturi, arme vechi și documente care descriu modul de viață de acum câteva veacuri al nobilimii din partea de nord a Gran Canariei” nu mai funcționează (temporar sau definitiv, nu știu). Parfumurile artizanale; sunt vreo 2 magazine de desfacere, am intrat și noi într-unul, doar de curiozitate, ne-a preluat o tânără ce ne-a făcut o prezentare ca la carte, abia am scăpat de-acolo (cu portofelul relativ intact). Și – citisem – cârnații specifici: chorizo (iuți) și morcilla dulce (dulci-aromați, cu sânge de porc, stafide, migdale), pe care i-am căutat prin magazine, dar nu i-am găsit. Poate trebuia să-i căutăm pe la târgurile locale...

A propos de târguri. Pentru că e ultimul articol despre insulă, am sintetizat din ghid și dau mai departe, poate o ajuta. Piețele locale volante (ce oferă o multitudine greu de imaginat de produse de toate felurile, nu doar de mâncat, la prețuri foarte bune) se desfășoară în Gran Ganaria după cum urmează: vinerea – în Puerto de Mogan (singura pe care am prins-o, deși ne-am propus mai multe); duminica – în Teror; marțea – în Arquinequin. Aveți grijă să ajungeți dimineața, pentru că deja în jurul prânzului încep să strângă.  

În plus, în capitala Las Palmas există o mică zonă cu clădiri tradiționale numită Pueblo Canario, unde joia la 17:00 și duminica la 11:30 sunt reprezentații folclorice (ne-am propus și asta, însă n-avea să ne iasă; e greu să te potrivești la oră și loc când petreci pe insulă atât de puțin timp!). Zona Moya – Santa Maria de Guia (nordul insulei) este recunoscută prin producția unui tip unic de brânză, queso de flor de Guia, făcut dintr-un amestec de lapte de oaie, capră și vacă în diferite proporții, închegat cu extract de cardon. În ultima săptămână din aprilie, în fiecare an, Guia găzduiește Fiestas del Queso (Festivalul Brânzei). Cu plăcere! 😊

(... hmm... 4 pagini aproape. Și am zis că o să fie scurt. Fac și eu ca @yersi: eu zic; e treaba voastră dacă mă și credeți. Hai, c-a meritat să mă lungesc un pic, nu ziceți? ...) 😊

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 94 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI