Gran Canaria reloaded (1)

TIPĂREȘTE

Am vizitat destul de temeinic Gran Canaria la prima noastră incursiune pe insulă, în urmă cu mai bine de 3 ani, doar că atunci eram fără copii. De data asta am intenționat să revenim în locurile care ne-au plăcut cel mai mult și, desigur, să ajungem în altele în care n-am mai fost. Precum se întâmplă în ultima vreme, n-am plecat de acasă cu un plan bătut în cuie, ci doar cu o „schiță” aproximativă, urmând ca detaliile să le stabilim la fața locului.  

În cele ce urmează o să vă povestesc pe unde ne-am preumblat, cu accent pe lucrurile noi, încercând să le eludez pe cele despre care v-am istorisit deja. Și, ca să fie mai simplu, o voi lua în ordine cronologică.

Vă reamintesc că Gran Canaria are o formă relativ rotundă, iar noi ne aflam în Playa de Mogan, în sud-vestul insulei. Pentru prima zi, pentru că ne era cel mai la îndemână, am proiectat un traseu pe coasta de vest, în mare parte pe renumitul drum CG200, unul dintre cele mai spectaculoase, ce unește localitățile Playa de Mogan și Agaete, în partea sa sudică strecurându-se printre (și, pe alocuri, prin) munți, pentru ca în jumătatea nordică să șerpuiască, la o înălțime amețitoare, pe țărmul franjurat.  

A fost primul nostru popas, după doar câteva minute de mers. Gran Canaria e plină de astfel de puncte de belvedere, bine semnalate pe hartă; eu mă înnebunesc după ele, din mai multe motive: oferă priveliști fabuloase, nu-ți răpesc mult timp și, de obicei, sunt gratis. Precum îi spune numele, de aici poți admira satul Veneguera cuibărit în căușul dintre doi versanți bazaltici aproape lipsiți de vegetație; contrastul dintre aglomerarea de case albe și cenușiul dezolant al munților este, cu adevărat, impresionant.

A fost următorul obiectiv, după alte câteva (puține) minute. Aici de fapt nu ne-am oprit, am fi vrut, dar efectiv n-am avut loc în micile parcări amenajate, iar pe marginea drumului ni s-a părut cam riscant. Se vede frumos însă și din mers, mai ales dacă rulezi cu viteză mică (și nici n-ai cum altfel).  

Am povestit și data trecută despre acest fenomen natural deosebit, ce reunește o sumă de versanți alcătuiți din straturi de tuf vulcanic albicios, printre care se insinuează „felii” oblice colorate în verde, galben, roz, portocaliu, „pigmentarea” datorându-se diverselor tipuri de metale și minerale (cupru, sulf, fier etc).  

Am înțeles că, neoficial, există un traseu de escaladă. Și, din mersul mașinii, am zărit și o cafenea cu o mică terasă; parcă zic că data trecută nu era... (A propos de asta; off topic, dar nu pot să mă abțin să nu vă povestesc! 😊 După vreo 2 zile, tot auzindu-ne când pe mine, când pe taică-său cu „asta data trecută nu era!” , Milena trage concluzia: „Ok, am înțeles. Data trecută ați fost pe o insulă cvasivirgină. Jumătate din chestii au apărut între timp.” )

Un obiectiv pe care data trecută l-am ratat, nici n-am știut că există (și exista cu siguranță, din moment ce pe site scrie că-i înființat în 1995, de către o familie iubitoare de natură). E o grădină cu cactuși, sper că se înțelege din denumire. Trebuie să te abați vreun km sau doi din șosea, este ditamai reclama, o vezi de departe.  

Există parcare încăpătoare; noi n-am prins prea aglomerat, poate pentru că era destul de devreme. Lângă casa de bilete se află un mic stand de unde poți cumpăra cactuși în ghivece și alte suveniruri. Programul de vizitare: zilnic, 10:30-17. Biletul de adult costă 8,5 euro, sunt reduceri pentru diverse categorii; voi atașa o poză.  

Am vizitat recent un parc de cactuși în Lanzarote, așa că n-am putut să mă abțin să nu compar. De fapt, aș zice că în afară de prezența cactușilor, cele 2 sunt total diferite! 😊 Cel din Lanzarote e o mică operă de artă, integrând armonios elemente precum iazuri, stânci, o moară de vânt (lucru de înțeles, căci e creația artistului local Cezar Manrique). Cel din Gran Canaria este mai sălbatic și parcă mai autentic. În plus, include altfel de atracții: animăluțe ce se plimbă pe alei în stare liberă (păuni, găini, cocoși și rațe... cu bobocei), o mică fermă cu măgăruși, un amfiteatru, o peșteră vulcanică „amenajată” precum locuințele vechilor aborigeni, o seră. Priveliștea munților vecini este, deasemenea, impresionantă.

Ne-am plimbat cât ne-am plimbat și la final am eșuat pe terasa umbroasă a micii cafenele, decorată în stil tradițional, cu mese și scaune/bănci de lemn, cu multe flori, țesături colorate și... ciorchini uriași de banane. Într-un colț, pe un rastel, erau expuse fructe și legume (spre vânzare) și cu doar 1 euro puteai cumpăra o punguță cu boabe de porumb spre a hrăni păsările de curte. Sau puteai pur și simplu servi ceva – au o mică ofertă de mâncare și de băuturi. Foame nu ne era, dar am zis că ne-ar prinde bine ceva de băut și un pic de odihnă pentru picioare, așa că am comandat una-alta: cafea barraquito (o băutură specifică Insulelor Canare, cu lichior și lapte condensat), suc natural de cactus, apă.  

Auzindu-ne vorbind, doamna ce servea a venit cu comanda urându-ne bun venit în românește! Ne-am bucurat împreună de asemenea întâlnire și, desigur, am schimbat câteva impresii. Ne-a povestit că locuiește de mulți ani pe insulă, împreună cu familia și că s-au adaptat perfect. Dețin o gospodărie cu livadă, în care cultivă tot felul de fructe și legume mai mult sau mai puțin exotice, o parte din ele mergând la export. A rupt 4 banane coapte din cel mai apropiat ciorchine și ni le-a dăruit rostind: „Bio! Din grădina mea!” Am mâncat bănănuțele pe loc; erau din soiul acela de dimensiuni mici, dar extrem de aromate, iar doamna ne-a sugerat să dăm cojile măgărușului, care va fi maxim de încântat. Fix așa am făcut și fix asta s-a-ntâmplat.  

Deci nu ocoliți Cactualdea, iar la final trageți-vă sufletul la cafenea și schimbați o vorbă cu românca noastră inimoasă; se va bucura nespus, iar optimismul și voia sa bună vă vor energiza, cu siguranță!

Nu puteam să-l ratăm, chiar dacă a fost nevoie să facem o mică deviere de la traseu. Sigur, ne-am oprit și data trecută și eram dornici atât să revedem amețitoarea priveliște, cât și s-o „prezentăm” copiilor noștri! Am prins un vânt cumplit în ambele dăți, cred că acolo vântul e regula și, oricum, cel ce te mână de la spate: e frumos, ați admirat, v-ați bucurat, dar hai, tăiați-o, că mai aveți drum de făcut! Mirific; greu de descris în cuvinte, o să pun 2-3 poze.

Este portul localității Agaete, care nu-i departe. Data trecută ne-am oprit pentru masa de prânz, dar venind din sens invers (Doamne, ce rupți de foame mai eram și ce fericiți am fost când am simțit mirosul de pește prăjit!). Mi s-a părut un loc de un farmec aparte: o mică așezare liniștită compusă din câteva străduțe dispuse „în grilaj” , cu case albe ca laptele, o mică faleză cu nume romantic (Paseo de los Poetas) pe care se înșiră mâncătorii, o bisericuță cu istorie (noi am prins-o închisă în ambele dăți), 2 plaje cu pietre negre vulcanice și un port unde operează compania locală de ferry Fred Olsen, ce face legătura cu Tenerife. A, și versanții bazaltici pe fundal! Și norii spectaculoși, rotindu-se amețitor pe cer – cvasiprezenți, oricât de senin ar fi în restul insulei.

Mi-a plăcut mult locul data trecută, chiar am zis că l-aș lua în considerare pentru o cazare viitoare (dar uite că de data asta n-a fost să fie), deci nu puteam să nu ne oprim. Sunt mai multe parcări private, toate au același preț: 2 euro, indiferent cât stai. Am identificat ușor terasa unde am mâncat data trecută și, de dragul amintirilor, mai că ne-am fi oprit, dar copiii s-au opus: nu ne e foame. Așa că am luat-o la pas, sunt 2 rânduri de clădiri ce adăpostesc la primul nivel mâncătorii și magazine, ne-am plimbat la început pe aleea pietonală dintre ele, apoi am virat pe faleză. La capăt țineam minte că era o căsuță frumoasă, decorată cu geamanduri colorate și ghivece cu plante, printre care se împleticeau 4-5 pisoiași. Casa am găsit-o, pisoiașii or fi crescut între timp și s-or fi dus pe la „cășile” lor...

Cred că vreo 10-15 minute trecuseră și gata, ăsta-i tot Puerto de las Nieves (Portul Zăpezilor, cum ar veni), trebuie să ne întoarcem! „Așa curând?!” o auzirăm pe Milena cu regret. „Știi ceva, mie parcă mi se face un pic foame...” „Și mie!” a sărit Paul. Păi da, am fost mândră de copiii mei; cum să ratezi așa ceva, să nu mănânci în decorul ăsta de vis?! De data asta am ales însă alt restaurant și asta e altă poveste și-o vom povesti altădată 😊...

Agaete însuși merită și el o vizită, măcar pentru Huerto de las Flores (o grădină cu plante exotice amenajată în sec. 19) și inițial am zis că poate-poate, dar am renunțat.  

E un pic și mai la nord, practic cea mai nordică localitate de pe țărmul vestic. Data trecută am ratat-o și pe urmă am citit (cât m-am ofticat!) că are o plajă mică și drăguță, una dintre cele mai faine de pe insulă. Apropiindu-ne, zâmbetul de satisfacție mi-a rămas sculptat pe întreaga față!  

Decât că n-am prea avut noroc. Erau ceva lucrări prin orășel fix pe potențialele locuri de parcare. Tati a oprit pe un loc din acelea marcate cu galben (pentru auto comunitare) și a rămas în mașină, just in case: „Mergeți voi, faceți o poză-două, eu vă aștept aici.” Așa am procedat. Am apucat pe un fel de faleză ce cobora spre mare, însă nu ne-am dus până la capăt; după ce am înțeles ideea, am decis să ne întoarcem, că știm că Tati e stresat în astfel de situații. Într-adevăr, locul e frumos, cu casele sale pastelate dispuse amfiteatric deasupra plajei cu nisip negru... Ar fi meritat un popas un pic mai lung, ce să zic?!... Dar a fost bine că n-am întârziat prea mult. Apăruse o mașină de poliție ce-l gonise pe Tati, care de-acum dădea ture cu mașina. Ne-a recuperat și-am plecat mai departe.

Agaldar se numea înaintea cuceririi spaniole, tradus în limba vechilor locuitori guanși Orașul Regal; a fost capitala precolonială a insulei. În prezent, un oraș cochet și înfloritor, una dintre principalele aglomerări urbane ale Gran Canariei. Data trecută țin minte că am avut probleme în a găsi o parcare centrală, a trebuit să ne ducem la oarece distanță, lângă Area Recreativa Huertas Del Rey și apoi să urcăm o pantă destul de abruptă până la zona istorică; acum a fost mult mai simplu, am nimerit Parking la Guayarminas, privată, cu mai multe niveluri subterane (aveam să plătim 1,15 euro pentru aproximativ 2 ore). Doar traversezi și ești în centrul vechi, pe principala pietonală pe care se înșiră casele istorice.

Am remarcat că în dreptul fiecăreia se afla câte un panou cu informații bilingve (spaniolă/engleză); îmi vine să zic că data trecută nu erau, dar nu bag mâna-n foc 😊. În acest fel am aflat multe lucruri interesante, n-am mai trecut ca gâsca prin apă (ca data trecută 😊). Am aflat, de exemplu, că asta, pietonala, se numește Calle Capitan Quesada, după un oficial ce a trăit în sec. 18 și a jucat un rol foarte important în dezvoltarea zonei. Se mai cheamă și Calle Larga (Strada Mare), iar înainte s-a numit Calle Real (Strada Regală). Ea reprezintă hub-ul comercial și social al urbei, din loc în loc fiind plantate terase umbroase pe mijlocul străzii, iar multe din clădiri adăpostind cafenele și magazine. Am citit că tot aici se desfășoară multe dintre evenimentele culturale, precum Semana de los Flores, când totul devine o mare de flori (mereu în luna decembrie).

Am făcut cunoștință și cu câteva dintre clădirile istorice, unele datând chiar din sec. 17. Piața Municipală La Recova (pe care, din păcate, am nimerit-o închisă); proiectată în 1930 (din cerințe de confort și igienă), realizată abia în anii 1940, în alt loc decât fusese gândit inițial. Am putut admira cele 2 alegorii ce flanchează intrarea, Agricultura și Pescuitul și am citit că interior ascunde alte creații murale semnate de artiști locali, iar domul este centrat de un frumos luminator (oculus).

Mai departe, Casa-Muzeu Antonio Padron – artist local (pictor, mai ales; 1920-1968); are 2 secțiuni, locuința și expoziția de artă. Mi-ar fi plăcut, dar nu era timp.  

Plaza de Santa Lucia, pe locul căreia a existat timp de peste 3 secole o capelă închinată sfintei, unul dintre primele lăcașuri de cult creștine de pe insulă. În 1829 a încetat să mai funcționeze ca biserică, clădirea căpătând ulterior diverse întrebuințări: prima primărie a orașului, apoi casă mortuară, apoi sediu de poliție, pentru ca în 1973 să fie demolată, părți din ea fiind folosite la alte construcții. Statuia policromă a Sfintei Lucia a fost mutată în biserica Santiago de Galdar și este plimbată în procesiune în fiecare an, pe 13 decembrie.

Cazinoul. Sociedad de Fomento, Instruccion e Recreo „Casino de Galdar” a luat ființă în 1847, jucând un rol important în promovarea culturii, sportului, științelor sociale și politice în rândul populației. La început a funcționat în actuala primărie (Casa Consistoriales), iar din 1930 a căpătat acest nou sediu, construit în stil eclectic. Găzduiește în interior o importantă colecție de artă.

Biserica Santiago de los Caballeros este cel mai important lăcaș de cult al orașului și unul dintre cele mai impunătoare de pe insulă. În forma inițială, a luat ființă în 1482, la puțină vreme după desăvârșirea cuceririi spaniole, sub „bagheta” călugărului Juan de Frias, ulterior Episcop de Rubicon. Construcția actuală datează din 1778-1826, fiind inițiată de Căpitanul Quesada, căruia i se atribuie celebrul îndemn: „Să ridicăm acest templu, chiar dacă va fi nevoie să cerșim pentru o bucată de pâine!” . L-am vizitat în urmă cu 3 ani, acum l-am prins închis. Are 15 capele dispuse în 3 nave și reunește o importantă colecție de artefacte, multe datând din sec. 17-18. Înăuntru se află și Muzeul de Artă Sacră.

Casa Consistoriales și Teatro Consistoriales reprezintă un set de clădiri unite între ele (dispuse „spate în spate” ) – primăria și teatrul municipal. Primăria datează din 1840, teatrul e ceva mai nou (1912, deși alte surse spun 1947). Am remarcat cu surprindere că ușa primăriei era deschisă și am intrat, căutând ceva anume, ceva despre care data trecută n-am știut 😊: arborele-dragon vechi de peste 300 de ani, cel mai „bătrân” de pe insulă. L-am descoperit ușor, cred că el este motivul pentru care ușa primăriei rămâne deschisă mută vreme după ce activitatea zilnică se sfârșește. Practic, clădirea (inițial fiind proiectată cu rol de spital municipal, care însă n-a funcționat nicicând în acest sediu) a fost construită în jurul acestui copac. Întrebarea logică este: de ce, n-ar fi fost mai simplu să-l taie, dacă tot li s-a cășunat pe locul ăsta?! Ba da, dar le-a fost teamă, pentru că se credea că „trupul” copacului era locuit de spiritul unei bătrâne vrăjitoare. Ultima dată când acest arbore a înflorit a fost în 2011, dar încă pare că-i merge bine, înghesuit într-un scuar minuscul din inima clădirii...

Muzeul Cueva Pintada (Grota pictată) și Parcul Arheologic. Data trecută era pe lista noastră scurtă, dar ne-am nimerit în Galdar într-o luni și știe toată lumea (dar noi uitaserăm pe moment) că lunea majoritatea muzeelor sunt închise. Acum n-am mai ratat, am intrat cu elan în clădirea modernistă, am plătit biletele (6 euro bucata) și am așteptat (vreo 10 minute) să ne vină rândul la vizita ghidată.

Care a durat în jur de o oră. Întâi am vizionat un film despre viața vechilor locuitori ai insulei (guanșii) și despre modul abrupt în care venirea coloniștilor spanioli (și, într-o mai mică măsură, portughezi) a pus capăt acestei societăți primitive, dar pașnice. Apoi ghida ne-a lăsat să admirăm și pozăm cele câteva artefacte expuse, după care am coborât împreună în parcul arheologic. Am avut momente în care ne-a povestit una-alta, altele în care ne-a lăsat să vizionăm câteva filmulețe pe niște ecrane interactive, altele în care am avut timp și voie să hălăduim pe pasarele și să observăm resturile vechii civilizații.  

Partea cea mai hot a fost, desigur, vizitarea grotei cu picturi guanșe, singura zonă în care am intrat în număr controlat, am petrecut un timp limitat și n-am avut voie să facem poze. Grota a fost descoperită inițial în 1862, de către un fermier care-și muncea câmpul. Descoperirii nu i s-a dat prea mare importanță până în 1873, când au fost remarcate desenele murale, apoi săpăturile au scos la lumină morminte, vase și tot felul de unelte casnice. Au urmat cercetări arheologice sporadice, dar munca de conservare a început abia în 1970, iar 10 ani mai târziu s-au făcut excavări extinse pentru a se determina întinderea reală a sitului. Astfel, s-au stabilit 2 perioade de locuire: sec. 6-11 și sec. 13-16.  

Desenele reprezintă careuri cu forme geometrice, pătrate și triunghiuri, colorate în roșu, alb și negru (cu pigmenți naturali, desigur). Arheologii încă nu s-au pus de acord asupra semnificației lor. S-a crezut că ar putea fi vorba despre un vechi calendar, dar, la fel de bine, despre un loc cu încărcătură spirituală.  

La final am putut vizita un mic „sat” cu câteva case reconstruite. Toate de formă circulară, parțial săpate în tuful vulcanic, cu acoperiș de piatră, interiorul fiind împărțit de zona „de zi” (cu vatră de foc) și cea „de noapte” , cu 1-2 dormitoare, în funcție de spațiu. Mie îmi plac mult astfel de muzee care prezintă modul de viață al oamenilor obișnuiți din alte timpuri, de pe alte meridiane... Îmi place să descopăr ce avem în comun și ce ne diferențiază și asta mereu îmi conferă certitudini și îmi ridică semne de întrebare...

... La ieșirea din muzeu a fost Arminda. O copilă din bronz, cu plete bogate, din bronz, tăindu-ne calea chiar peste drum. N-o remarcasem la venire. Evident, panoul explicativ a fost de mare folos. Arminda a fost fiica lui Guayasen „cel Bun” , una dintre ultimele căpetenii guanșe și, în același timp, ceva rudă cu Tenesor Semidan, guanș care, capturat de spanioli, s-a lăsat creștinat (căpătând numele de Fernando Guanaterme) și ulterior a contribuit la deplina cucerire a insulei de către coloniști. (În fine, să nu-i judecăm pe cei în pielea cărora nu ne putem pune...) Capturată de castilieni, fetița Arminda avea să crească mai apoi sub protecția Episcopului Juan de Frias, căpătând numele Catalina. La vârsta potrivită, Catalina a devenit mireasa unui nobil cavaler născut în Toledo și se pare că a trăit viață lungă (despre fericire nu se vorbește). Sculptura este semnată de artistul local Diego Higuera și este datată 2007.  

Din Galdar (N-V) ne-am întors pe autostradă, Waze ne dădea timp mai scurt ocolind trei sferturi de insulă decât să ne fi întors pe același drum (plus că nu ne place să ne întoarcem pe același drum). Și Tati a avut ideea de a ne abate spre Maspalomas, poate cea mai vibrantă stațiune din Gran Canaria, locul în care am avut baza data trecută. Să le arătăm copiilor minunăția de plajă și un pic din dune (pe care aveam de gând să le călărim în altă zi).

Am parcat unde am găsit loc, pe marginea unei străzi, aproape de faleză (gratis). Pe urmă am ieșit pe faleză – care, vă reamintesc, este dispusă la oarece înălțime față de nivelul plajei. Jos, paralel cu plaja, sunt o sută de mâncătorii și magazine (mă rog, nu le-am numărat, înțelegeți ideea) și o ditamai parcare; știam de ea, dar am mizat pe priveliștea „de sus” .  

Am coborât și, deshidratați deja (era foarte cald, deși final de aprilie), ne-am aciuat pe terasa unei mâncătorii, nu după ce ne-am asigurat că suntem bineveniți just for a drink. Ce să vezi?! Ospătărița – româncă; soțul (care servea și el) – român. Pentru a doua oară în aceeași zi am produs și primit bucurie.  

Pe urmă ne-am dus un pic pe plajă. Mirifică plaja asta de la Maspalomas! Lungă, lată, cu nisip din plin și, în dreapta, de aici încep celebrele dune care ocupă o suprafață apreciabilă, până la celebrul far. Ne-am plimbat data trecută și aveam să ne plimbăm și de data asta, dar în altă zi. Repet recomandarea de acum 3 ani: aveți grijă la momentul zilei și la temperatura nisipului!  

A, da, ne-am regalat și cu un apus de soare de excepție, să se termine ziua cu folos!...

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 162 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI