A treia zi în Gran Canaria - Fataga, Barranco de Las Vacas, Aguimes și Ingenio

TIPĂREȘTE

A treia zi în Gran Canaria. Un pic obosiți după cele 2 tururi de forță pe care deja le-am tras în primele 2 zile, decidem ca astăzi s-o lăsăm ceva mai moale... Sperăm chiar la un pic de relaxare pe plajă după-amiază, „la noi acasă” , iar mai pe seară o plimbare pe faleză, spre dunele din Maspalomas, ceea ce înseamnă că într-adevăr trebuie să scurtăm un pic partea de foială pe 4 roți!

Creionăm la repezeală un plan al zilei, ce include 3-4 drăguțe sate tradiționale plus o mică-micuță excursie prin natură. Urmăm așadar labirintul de străzi care ne expulzează din Playa del Ingles, dar de data asta nu ne încadrăm pe autostradă, ci o tăiem și apucăm pe GC-60, direcția nord. Aceasta se dovedește a fi o șosea cu 2 benzi, împânzită nu atât de automobile, cât de pâlcuri de cicliști, pe care suntem nevoiți să le depășim periodic, ceea ce ne face înaintarea destul de anevoioasă. Nu-i bai, că avem de ce ne minuna privind în jur! Pe măsură ce ne îndepărtăm de ocean, urcând ușor prin barranco (= vale rezultată în urma scurgerii lavei vulcanice), peisajul devine din ce în ce mai dramatic și mai arid, vegetația firavă abia punctează ici și colo marea informă de piatră bazaltică.

Primul popas îl facem după doar 10-12 km, la Mirador Astronomico de la Degollada de las Yeguas. Ne „sare” brusc în față după o curbă, cumva l-am scăpat nepinuit pe harta mea virtuală????, dar noi suntem vigilenți și cum vedem mirador, cum tragem repede pe dreapta, că știm că ne vom căpăta cu priveliști și poze frumoase! Vorba vine „pe dreapta” ; aici se nimerește să fie pe stânga, dar nu-i problemă, locul e lărguț și amenajat cu tot dichisul, inclusiv cu câteva locuri de parcare, panouri (larg) explicative, până și cu binocluri prin care poți, dacă vrei, să studiezi mai îndeaproape împrejurimile.

Care, într-adevăr, sunt de vis! O vale largă pe fundul căreia șerpuiește un drum de pământ, ce prinde mai apoi a se învârteji pe pantele terasate, până aproape de colții neregulați pe care se sprijină norii! Suntem deja familiarizați cu ce ce vrea să zică astronomico – adică un loc cu poluare extrem de mică, propice pentru studierea bolții înstelate. Și mai sunt acolo niște povești, despre cât avansaseră populațiile indigene în știința orientării după stele, dar n-am răbdare să le citesc...

Ne continuăm drumul, care urcă și tot urcă, mai mult sau mai puțin perceptibil. Străbatem satul Arteara (am citit că în apropiere s-a descoperit o veche necropolă), iar imediat după ce-l părăsim, dăm de Camel Safari Park; să fie la ei, acolo! , nu-i de mine tipul ăsta de „distracție” , m-am suit o dată pe cămilă și nu știam cum să mă dau jos mai repede! Urmează curând Finca Canarias Aloe Vera, o mică plantație ce poate fi vizitată, cred că ar fi interesant, dar zicem pas, trebuie să fim selectivi... Au și magazin de desfacere, cred că și ăsta ar fi interesant, cel puțin pentru mine; nu-mi forțez norocul și mergem mai departe.

Și gata, am ajuns în Fataga! Fataga e primul sat „de vizitat” de pe lista zilei, rezultă că trebuie să găsim un loc unde să lăsăm mașina și pe urmă să ne foim per pedes. După prima curbă largă, descindem deja în ceea ce trebuie să fie centrul localității: un mic restaurant pe dreapta, o piațetă cu bisericuță în stânga, lipită de ea ochim o mică parcare unde ocupăm și noi ultimul loc rămas liber.

Despre Fataga am aflat relativ târziu, cu doar o săptămână sau două înainte de plecarea în Gran Canaria, fotografiile m-au cucerit pe loc și-am decis să n-o ratăm sub nicio formă! Dăm întâi un tur de piațetă, umbra copacilor voinici o dubleză pe cea a norilor care încep să se adune, bisericuța o găsim închisă, ceasul de pe fronton indică ora altei planete, iar singurul lucru pe care-l înțelegem de pe plăcuța fixată lângă intrare e că edificiul datează din 1880. Dăm ignore multicolorului magazin cu suveniruri și pornim în explorare.

Din piațetă se face o alee pietruită ce coboară în sat, iar din aleeea asta mai lărguță se desprind alte alei înguste și îmbârligate, multe înfundându-se în porțile proprietăților. Poți avea senzația că te rătăcești la un moment dat, dar n-ai cum, locul e micuț și labirintul ușor de rezolvat. Casele sunt toate scunde, ridicate din blocuri mari de piatră acoperite parțial cu zidărie albă – un aspect specific Canarelor, fermecător, cu care deja suntem familiari. Au intrări simple de lemn, la fel obloanele ferestrelor sunt din lemn maroniu, iar acoperișurile, la unison, din șindrilă cărămizie. În cele mai multe dintre case se intră direct din stradă, foarte puține sunt împrejmuite cu gărduțuri, mai mici sau mai înalte. Și peste tot sunt flori, sute de flori – în ghivece și jardiniere, sau plantate direct în pământ, unele înălțându-se în adevărate pergole, sau îmbrăcând câte-un umăr de zid alb sau câte-o portiță... A, și mi-a mai plăcut ceva: lângă intrarea în locuință, de obicei se află o plăcuță cu numărul casei și încă una cu numele proprietarilor, gen „Antonio i Carmen” ! Cum ar veni, aici stau Antonio și Carmen; să se știe!

Ne foim și pozăm cu încântare și în liniște, nimeni nu ne deranjează, nici cei puțini localnici ce ne privesc de la ferestre, nici turiștii (care încep să apară abia când noi ne pregătim de plecare). Printre locuințe întâlnim și 2-3 bodegi, încă dormitează (din pricină de sezon sau de oră matinală?!), nici măcar brutăria nu-i deschisă, deși la intrare scrie mare că „we sell bread and cookies” ; nu-i bai, n-avem foame decât de frumos deocamdată și Fataga ne-a astâmpărat-o cum nu se poate mai bine! Unde mai pui că ne-a păsuit și ploaia, ne-a stropit la un moment dat cu 2-3 picături fine, apoi s-a răzgândit, iar norii de-acum încep să se destrame ușor-ușor peste crestele munților...

Ne continuăm drumul, tot pe GC-60 în sus. Cumva ratăm Fataga Outlook, un punct marcat pe hartă ce probabil că ne-ar fi prilejuit o vedere frumoasă, nu ne mai întoarcem. La scurtă distanță se află Monumento Molino de Aqua, o veche moară de apă destul de bine întreținută, din câte am înțeles, care poate fi vizitată gratuit. Se poate coborî direct din șosea (doar că nu prea ai unde lăsa mașina, e o zonă cu multe curbe) sau, și mai bine, poți înainta 2-300 m și intra în incinta complexului El Molino de Aqua Fataga, așa cum procedăm și noi. Complexul cuprinde locuri de cazare, un restaurant și o piscină, toate într-o mare de vegetație luxuriantă, foarte bine întreținută. De aici se face o cărare ce coboară printre palmieri până la vechea moară; noi ne mulțumim însă s-o pozăm de sus, cu zoom și ne continuăm drumul.

Urcăm și tot urcăm, încep serpentinele, unele destul de strânse, și vegetația se modifică, încep să apară pinii și... migdalii înfloriți! Ne oprim o dată sau de două ori, pur și simplu ca să adulmecăm parfumurile amestecate și să ascultăm foșnetul vântului printre frunze și flori... Munții semeți ne înconjoară din toate părțile, cerul zâmbește aproape senin, semnalul telefonului se mai pierde ici-colo...

Intrăm în San Bartolome de Tirajanas, dar numai cât să poposim câteva minute la Mirador de Tirajanas. Și da, se dovedește un motiv suficient de bun, peisajul este absolut copleșitor! Sub noi – valea dramatică, în mai multe trepte largi, parțial înverzită, prin care se cuibăresc sate albe... În plan îndepărtat, norii albicioși coafând creste semețe, golașe...

De-acum schimbăm șoseaua, GC-65 o cheamă pe-asta mică, ea ne conduce lin și în siguranță spre sate cu nume de fete frumoase, Rosiana și Santa Lucia de Tirajana; în dreapta, rămâne mereu valea largă, acoperită (acolo unde se poate) de mici parcele cultivate. În Santa Lucia, ne face cu ochiul Ristorante El Mirador; s-a făcut vremea de cafeluță! ???? Precum îi spune numele, priveliștea de la micuța terasă te lasă cu gura căscată, așa că mă grăbesc să ocup una din mesele scăldate în soare, cât mai aproape de marginea „balconului” , în timp ce Tati se duce înăuntru să comande una-alta. Cafeluța pică numa’ bine, la fel sucul proaspăt stors de portocale, chiar și mica prăjitură-cadou!

În curând, GC-65 ne anunță că ne părăsește, ea va coborî printr-un barranco către ocean; noi sărim pe GC-550, doritori a rămâne încă printre munți și văi. Așa că urmăm serpentine una după alta, admirăm crestele stâncoase și vegetația pitică, ne bucurăm de aerul curat și de vântul călduț ce intră pe geamul întredeschis al mașinii. Din Temisas s-ar face ceva trasee de drumeție, cel puțin așa susține harta (și parcă am văzut, în trecere, câteva indicatoare turistice). Noi nu ne abatem, trebuie să fim selectivi, remember? Altfel, dacă-ți pui mintea, la fiecare pas te așteaptă câte ceva, pe-aici, prin Canare...

Ratăm Cuevas de La Audencia, ar trebui să arate ca un versant găurit precum un șvaițer și, după poziționarea pe hartă, am crezut că-l vom vedea din mașină. Nu-i deloc așa, nu vedem nimic; intrigată, la întoarcerea acasă am mai studiat un pic. Se pare că trebuie să oprești fix lângă borna de 9 km, de-acolo s-ar face o cărare în trepte spre satul La Inmaculada (este indicator); pentru referințe optime, povestește pe GoogleMaps un tip pe nume Till Vennemann, are și câteva poze lămuritoare. În fine; data viitoare...

Mai înaintăm câțiva kilometri pe șoseaua cea șerpuitoare, cu grijă, căci nu vreau defel să ratăm și următorul obiectiv! Despre care am citit că – la fel – nu-i semnalizat în niciun fel, ceva indicii poți avea doar după mașinile parcate pe unde-au apucat, prin mici alvelole și după oamenii care umblă pe șosea, căutând locul cu pricina. Pe GoogleMaps îl găsiți sub numele de Barranco de Las Vacas și dacă în avans o să dați click pe cele câteva fotografii, o să înțelegeți de ce trebuie să fie un must al vacanței voastre grad-canareze, indiferent cât de scurtă ar fi aceasta!

În sfârșit, ginim locul, singura problemă e să găsim un loc de parcare. Precum v-am zis, nu-i nimic amenajat, fiecare se descurcă cum poate. Avem noroc și găsim ceva mai în față, după vreo 2 curbe și juma’ de kilometru.

Barranco de Las Vacas este o vale îngustă care separă două foste creste de lavă, intre timp devenite versanți muntoși. Rezultă că din punctul în care ne aflăm, valea asta urcă spre inima insulei și coboară în direcția oceanului; dar numai aici, pe o porțiune de doar câteva zeci de metri, ia aspectul unui canion îngust, mărginit de stânci multicolore (alb-gri-roz-cărămiziu), modelate de vânturi și ploi în forme ciudate, unduitoare. Mulți îl aseamănă cu Marele Canion – desigur, dimensiunile sunt altele, dar spectacolul cică ar fi asemănător. Rămâne să vedem!

Identificăm și „locul de pornire pe traseu” – mult spus, pentru că nu-i marcat în niciun fel, te prinzi doar dacă vezi alți turiști în vale; altfel, după cărăruia ce coboară dincolo de parapetul șoselei, pe care trebuie să-l sari cu grație. Ah, am uitat, dar e foarte important: aveți grijă cu ce vă încălțați, pentru că poteca e acoperită cu praf grosier și cu pietricele și coboară destul de accentuat, iar pericolul de accidentare este destul de mare! Dealtfel, imediat după ce sărim pârleazul, dăm de un grup de 4-5 persoane, dintre care una (o doamnă) zace pe jos, cu glezna umflată urât; probabil așteaptă ajutorul solicitat. Chestia asta mă face să înghit în sec conștientizând pericolul, dar Tati mă ajută și reușim să ajungem jos cu picioarele întregi.

Dincolo de arcul ce susține șoseaua, o luăm în dreapta, în amonte, cum ar veni, urmând gașca. Ne strecurăm printre pâlcuri de vegetație, cărarea încă e destul de largă, versanții se apropie însă mintenaș, devin din ce în ce mai înalți și se contorsionează în forme pe care cu greu le-ai bănui! Locul e cu adevărat fabulos! Aduce cu Avakas Gorge (Cipru, zona Paphos; pentru cine a fost), doar că aici n-avem râu deloc; sau cred că avem, dar imediat după ce plouă, în rest valea e seacă. Greu de descris în cuvinte, nu mă mai chinui, voi lăsa pozele să vorbească, așa cum e și firesc! A, să nu uit: revenită acasă, am mai foit harta și-am descoperit în barranco, în sens invers, în aval, ruinele vechiului pod de piatră; poate voi, dacă noi n-am fost suficient de vigilenți... Sau da, aveți dreptate: data viitoare...

Revenind spre locul unde ne-am lăsat mașina, „descoperim” o sumedenie de mici peșteri prin versantul de dincolo de șosea și multe cărărui ce duc la ele. Ba, un grup vesel ce include și un cățel tocmai ce-a coborât să le exploreze! Noi am vrut doar o mică-micuță excursie în natură și asta am și avut; ideea e că dacă vreți una mai mare, zona se pretează din plin.

... De-acum munții se contractă, valea se lărgește, permițând sclipirilor de oțel ale oceanului să-și facă loc până la noi, din mare depărtare... Puțini kilometri și intrăm în Aguimes, cel de-al doilea sat „de vizitat” de pe agenda zilei. În primul giratoriu ne oprim, chitiți să profităm de parcarea imensă, gratuită, din apropiere. Dacă vreți să ne călcați pe urme ????, giratoriul ăla n-aveți cum să-l ratați, îl recunoașteți după rondoul din mijloc în care „paște” o turmă de capre (de bronz) printre cactuși și copaci-dragon.

Traversăm în direcția orașului vechi, pe care îl accesăm după ce străbatem o alee pietonală largă, flancată de clădiri oficiale și de copăcei diverși (între care un lămâi în care coexistă fructe și flori; am mai văzut așa ceva în Creta, de mult); a, și de pisici planturoase. În curând primim și confirmarea faptului că drumul e corect, căci apar indicatoarele turistice. Și statuile; precum cele din rondou – de bronz. Prima care ne întâmpină e o cămilă odihnindu-se pe o alee, cu fața spre orașul vechi, dar vom întâlni multe altele, reprezentări de animale sau oameni în diverse ipostaze. (Se pare că e o modă locală cu statuile astea din bronz, aveam să dăm de ele și prin alte orășele).

Străduțele (cu trafic redus) centrului vechi din Aguimes sunt lărguțe și îngrijit pietruite, iar clădirile perfect reabilitate; precum în Fataga, o combinație artistică de piatră și zidărie, de data asta văruită nu doar în alb, ci și într-o sumedenie de culori pastelate. Nimerim într-un mic muzeu al agriculturii, în același timp magazin de prezentare pentru micii producători de pe insulă, citim explicațiile, admirăm exponatele; noroc că nu vrem să cumpărăm nimic, căci vânzătoarea pare să fi fugit în lume. Știați că în Gran Canaria se află cea mai nordică plantație de cafea?! Nici noi n-am știut! Și se poate vizita; acum știm... Data viitoare...

Am mai rătăci noi în sus și-n jos prin orășelul ăsta fermecător, dar 2 chestii se întâmplă, cam deodată: ni se face brusc foame, iar norii se adună din nou pe cer într-o formație destul de amenințătoare. Ambele ne fac să grăbim pașii și să ne adăpostim într-o mâncătorie – din întâmplare, chiar în umbra celui mai important edificiu religios, Iglesia de San Sebastian. Despre mâncătorie – altădată; despre edificiu – („mai m-am gândit” ) deloc; adică aș putea să vă zic una-alta, era un mic panou explicativ, dar oare chiar aș putea să vă suscit interesul cu aceste informații aride?! O biserică, acolo, și ea... Oricum, am prins-o la siesta, ne mulțumim s-o admirăm doar pe dinafară. Mai ales că, în timp ce-am mâncat, ploaia s-a răzgândit din nou și vremea e iarăși perfectă pentru plimbare.

Aguimes nu-i doar orașul cu statui de bronz, ci – se pare – și orașul poeziei, judecând după zecile de strofe scrise pe plăci de azulejos și expuse pe zidurile exterioare ale clădirilor. Se pare că au avut și un poet celebru, Joaquin Artiles, care a dedicat micului oraș natal o romanță, etalată la loc de cinste. Ne foim un pic prin parcul central, apoi pe aleile alăturate, facem poze în neștire și – cam gata și cu Aguimes! Înapoi spre mașină.

Ingenio se află la doar 3-4 km, aproape lipit de Aquimes, vin cumva la pachet. Doar că aici ne orientăm un pic mai greu, dar până la urmă tot reușim să parcăm în apropierea centrului, pe o străduță vântoasă și în pantă. Găsim însă Plaza de la Candelaria scăldată în soare și aproape pustie, încă toropită de lenea postprandială. O inspectăm un pic: pe o latură, Casas Consistoriales (vechea primărie, datând de pe la 1816), deținătoare a unui superb balcon canarez, având alături noua Primărie, o clădire modestă și modernă; pe latura opusă, o superbă terasă-fântână în trepte; pe altă latură, Iglesia Nuestra Signora de la Candelaria; iar pe ultima... nimic interesant, doar niște străduțe cu case obișnuite.

Inspectăm locul, desigur. Deasupra terasei-fântână găsim o piață uriașă parțial ocupată de o cafenea, iar biserica se poate vizita, dar numai peste vreo juma’ de oră. Între biserică și vechea primărie se face o străduță ce coboară în centrul vechi al orașului. Tati se declară toropit (ca piața, hi-hi), dar e dispus să mă aștepte pe o băncuță, la soare. Așa că mă duc singură.

Locul se dovedește a fi un adevărat labirint (cred că mult mai extins decât am apucat eu să văd), plin de străduțe pietruite, vechi construcții în stil colonial, între care câteva foste mori de apă și câteva bisericuțe. A propos de mori de apă – aici chiar întâlnesc un firicel de apă peste care s-au construit impresionant de falnice podețe! Îmi permit o scurtă plimbare prin parcul Nestor Alamo, apoi mă întorc, să nu-l las pe Tati să mă aștepte prea mult. Mai ales că s-a făcut ora la care biserica se va fi deschis deja!... Și da, aș putea să vă încrețesc neuronii cu date istorice (1560) despre frumosul edificiu, sper că apreciați că n-o fac. Pun o poză pentru cei interesați, promit.

Excursia noastră se apropie de final, punem pe GPS adresa de „acasă” și în câteva minute ieșim deja pe autostradă, în direcția Playa del Ingles. Nu înainte de a ne delecta, în Carizal, așteptând să se facă verde la semafor, cu o adevărată expoziție de artă murală...

---

VIZUALIZĂRI: 1724 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI