Cum am ajuns să văd lumea de la 4858 m

TIPĂREȘTE

Următorul review este, probabil, diferit de ceea ce se public de obicei pe acest site. Sper totuși să aducă ceva nou, să fac cunoscute locuri mai greu accesibile dar foarte frumoase.

Au trecut deja două săptămâni de când am urcat prima dată un patrumiar, pe varful Tetnuldi de 4858 m, cel mai inalt vârf pe care am ajuns prin forțe proprii. Incă nu imi revin, incă sunt acolo, pe ghețar, in tabăra de bază, cu ochii spre un vârf inzăpezit, un triunghi ce părea, pentru mine, imposibil de urcat.

Aventura mea pe varful Tetnuldi din Caucaz a inceput anul trecut, când mi-am propus să particip la expediția organizată de MA de la RMG, alpinist, ghid și instructor montan de peste 25 de ani.

Am inceput pregătirea fizică, antrenamente cardio, alergare și, nu in ultimul rând, ture pe munte. Am căutat să merg cât mai mult iarna pe munte, să exersez mersul cu colțari, piolet, urcușul pe pante abrupte și inghețate.

In primăvară au fost puse la punct detaliile plecării. Urma să ajungem in Georgia, la Kutaisi de unde plecam spre Mestia. Din păcate, din București nu este zbor direct către Kutaisi, și orice combinație am fi făcut ar fi insemnat să ajungem seara in Kutaisi. Dar noi mai aveam de mers aproximativ cinci ore cu mașina până in Mestia, pe un drum de munte pe care nu prea vrei să mergi noaptea. Așa că am ales varianta avionului din Budapesta, care are legătură directă cu Kutaisi. Am zburat cu Wizz, cu bagaj de cală de 32 kg și inca un bagaj de cabină.

Până la Budapesta am mers cu trenul, noaptea, la vagon de dormit, foarte odihnitor.

Detaliile transportului fiind puse la punct, m-am concentrat asupra bagajului. Pe Tetnuldi, pana in tabăra de bază, rucsacul cu cortul, sacul de dormit, izoprenul, mancarea, primusul și celelalte obiecte necesare le duci in spate, singur. Nu există porteri, catâri sau alte ajutoare. Trebuie să duci in spate aproximativ 20 Kg. Pentru asta mi-a trebuit un rucscac mai mare, cu o capacitate de 75 litri. In afara acestui rucsac mare, am mai avut unul mult mai mic, de 23 litri, pentru ziua vârfului. Toate acestea, impreună cu echipament, bocanci, piolet, bețe, colțari, mâncare și ceva lucruri pentru zona de oraș, le-am inghesuit intr-o geantă de expediție, numită Duffel Bag, cu o capacitate de 80 litri. Aveam un bagaj imens, această geantă, teoretic poți să o duci in spate, practic este foarte greu să mergi cu aproape 30 kg in spate prea mult timp.

Mi-am cumpărat plicuri cu mâncare liofilizată, nu prea mă impac eu cu această mâncare dar este ușoară și conține tot ce este necesar pentru acest tip de activități. Mi-am mai luat câteva supe și pentru dimineața niște plicuri cu cereale amestecate cu ciocolată sau fructe, peste care am pus lapte praf și apă și au fost foarte gustoase. Pe lângă toate acestea am mai avut batoane de ciocolată, ceva semințe, energizante.

Mi-am făcut o asigurare pentru alpinism, la Alpenverein, care includea și extragerea cu elicopterul in caz de nevoie. Pentru zona urbană, mi-am făcut o asigurare normală.

După ce totul a fost pregătit și impachetat, am așteptat ziua plecării. Mai bine spus seara, pentru că am plecat cu trenul, așa cum am spus, noaptea, la vagon de dormit până in Budapesta. Nu am mai fost cu vagonul de dormit de peste 20 de ani, mi-a făcut plăcere să merg din nou. Am călătorit bine, in compartiment de două locuri in care am stat singură, cu cabină de toaletă in compartiment, dotată cu vas de toaletă, lavoar și un duș, care nu știu sigur dacă funcționa, pentru că nu l-am folosit.

La Budapesta am avut cazare o noapte la un hotel aflat in apropiere de gară. Avionul pleca a doua zi la 5.10 dimineața, așa că am avut câteva ore de somn după o zi foarte călduroasă petrecută in Budapesta.

A doua zi, puțin după ora 3 dimineața, eram la aeroport. Formalitățile de imbarcare au decurs foarte bine, nu au fost probleme. Zborul a fost foarte plăcut, am zburat deasupra României, a Brașovului și a Bucureștiului, puțin deasupra Bulgariei apoi de-a lunmgul coastei Turciei de la Marea Neagră, am traversat marea și am ajuns la Kutaisi la ora locală 10.10. Practic, zborul a durat trei ore, nu am avut intarzieri nici la plecare nici la sosire.

După ce am recuperate bagajele, primul lucru pe care l-am făcut a fost să imi achiziționez o cartelă de telefon, valabilă 7 zile, cu internet și minute de convorbire internațională. Sunt mai multe rețele de telefonie in Georgia, dar, din câte mi s-a spus, cea mai bună, cu cea mai mare acoperire, este Magti.

La aeroport ne-a asteptat un microbuz, in care am incăput toți patru cu toate bagajele imense, și am pornit spre Mestia, din regiunea Svaneti. Pe drum am oprit in Imereti, un mic oraș la aproximativ o oră de aeroport, unde am schimbat bani și ne-am luat câte o plăcintă tradițională georgiană.

La Mestia am ajuns puțin după ora 16.00, după un drum lung dar deosebit de frumos, pe o șosea ce străbateo vale mărginită de piscuri inalte. Șoseaua șerpuiește la inălțime, deaspra unui lac mare de acumulare, apoi de-a lungul unor râuri involburate. Sunt câteva sate mici, inșiruite undeva in vale, la care accesul, din câte am observat, era destul de dificil. Oricum, nu știu cum se circulă iarna pe această șosea, dar nu prea mi-aș dori să aflu.

Am ajuns la Pensiunea Irina, aflată chiar in centrul Mestiei, cam amețiți de drum. Ne-am cazat, am făcut câte un duș, ne-am odihnit puțin și la ora șapte am plecat să mâncăm la un restaurant din oraș. Tot aici ne-am intâlnit cu ghidul georgian care avea să ne insoțească pe vârf, Archil, un tânăr și foarte bun alpinist, câștigător al Pioletului de Aur 2022, pentru o ascensiune in premieră undeva in Pakistan.

Mestia este un mic oraș aflat la 1500 m alt, capitala regiunii Svaneti. Orașul este un punct de plecare spre vârfurile Shkhara, Ushba, Tetnuldi și Laila dar și spre frumoasele sate din regiunea Svaneti. Este și un domeniu schiabil in apropiere, pe care aveam să urcăm a doua zi, in drumul spre vârf. Spre uimirea mea, orașul esra plin de turiști, foarte mulți din țările vest europene. Restaurantul Laila nu făcea excepție, era și el plin chiar daca era intr-o zi de marți. Am reușit totuși să găsim o masă și astfel am luat cunoștință cu mâncarea georgiană. Foarte bună, poate voi detalia intr-un alt review.

După ce am mâncat, am pus la punct ultimele detalii ale plecării de a doua zi și am plecat să ne odihinm in camerele noastre. Urmau cinci zile grele, pe munte.

A doua zi, la ora opt eram la micul dejun oferit de pensiune. Tot in stil georgian, foarte bun și consistent. La ora 9.00 a venit mașina. O parte din bagaje, cele care nu ne erau de folos pe munte, le-am lăsat la pensiune. Ne-am luat doar rucscaurile cu cele necesare, le-am incărcat in mașină și am pornit la drum.

Așa cum am spus, Mestia are un domeniu schiabil, cu două telegondole și un telescaun. Cel mai inalt punct al dpomeniului este undeva pe la 3000 m. Accesul pe șosea, până la prima telegondolă, de unde incepe urcușul, este destul de dificil, drumul fiind foarte deteriorat. Noi am urcat pe pârtie, un fel de Drumul Roșu din Poiana Brașov, care urcă și urcă, destul de abrupt și expus in unele locuri, până aproape de 3000 m. NU se poate urca decât cu o mașină cu tracțiune integrală, și cu garda la sol inaltă.

Am ajuns la capăt și in același timp inceput de drum, pe la 3000 m, de unde incepea ascensiunea noastră. Ne-am luat rucsacurile in spate, am făcut fotografia de start, și am plecat in aventură.

Drumul nu era chiar ușor. Trebuia să mă obișnuiesc cu cele 20 kg din spate. In loc să urcăm, a trebuit să coborâm ca să ocolim o porțiune cu zăpadă periculoasă. Apoi iar am urcat și am ajuns la morene, despre care citisem dar pe care mi le imaginasem altfel. Am aflat că morenele sunt o ingrămădire mare de pietre, de toate formele și dimensiunile, aflate la baza ghețarului sau chiar pe ghețar. E dificil să treci peste aceste pietre, se mișcă, alunecă, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu te accidentezi. Ușor am trecut de bariera de 3000 m. De aici, de la această altitudine, se poate instala răul de altitudine. Am inceput să simt primele simptome după ce am trecut de 3100 m. Practic, dintr-o dată, am simțit că nu mai pot să merg, să urc și respiram greu. Nu numai eu mă simțeam rău, nici Ruxi (partenera mea de cort) nu era tocmai bine. După o scurtă ședință, am luat decizia să ne oprim la 3200 m, și să innoptăm acolo, inainte de a incepe urcușul pe o vale inzăpezită.

Pentru mine a fost o decizie excelentă. Nu cred ca aș mai fi putut urca. Abia respiram și incepuse să mă doară capul. Am mai făcut totuși o plimbare până la un izvor, pentru aclimatizatre rapidă fiind recomandată mișcarea. Am profitat de vremea frumoasă și ne-am intins pe iarbă, in fața cortului. Ne-am făcut ceai și supă, am incercat să mănânc cât mai mult. Seara, inainte culcare, MA ne-a măsurat saturația de oxigen. Aveam puțin mai mult de 60%, deci nu era de mirare că mă simțeam foarte rău. Am continuat să beau multă apă, chiar și in timpul nopții. Am dormit, iar dimineața mă simțeam ceva mai bine, saturația de oxigen crescând la peste 70%. Nu aveam incotro, trebuia să continui drumul. Am mai făcut un inventar al rucsacului și am mai renunțat la câteva lucruri. Le-am pus intr-o pungă și le-am ascuns sub o piatră mare ca să le recuperez la intoarcere.

După ce am mâncat, am strâns corturile și am plecat la drum. De acum incepea adevăratul urcuș. Ne-am pus colțarii, am luat pioletul, și ne-am legat in coardă. Ruxi cu Archil, care mergeau mai repede și eu cu Dorian și MA. Eu mergeam mai incet, nu puteam să depășesc un anumit ritm fără să simt că nu mai am suflu.

Am urcat până la 3500 m pe această vale abruptă, asemănătoare cu Albișoara Gemenelor din Bucegi. Din acest moment am intrat pe ghețarul Nageba. Trebuia să urcăm cu atenție, pe ghețar pot oricând să apară surprize. De fapt am inceput cu o coborâre după care am urcat continuu, până in tabăra de bază, aflată la 3700 m. A fost greu, respiram greu, mă opream la câțiva pași să imi trag sufletul, capul imi vâjâia, abia mergeam. Totuși am ajuns, la aproximativ 30 min. după Ruxi și Archil. Cortul era déjà instalat, nu a trebuit decât să imi aranjez și eu lucrurile in el.

Tabăra de bază este la poalele vârfului Tetnuldi, amplasată intr-o zonă ferită de eventuale avalanșe sau căderi de pietre. Pot fi instalate mai multe corturi, din câte am ințeles, aproximativ 15.

Când am ajuns noi mai era un cort al unor băieți din Austria, chiar lângă noi. Urmau să plece pe vârf in acea noapte.

Nu există apă in tabăra de bază, ca de altfel nicăieri la peste 3200 m. Există insă zăpadă care trebuie topită și apa rezultată purificată cu tablete speciale sau cu bixtonim. Nu puteam să o fierbem pentru că aveam doar o butelie mica la două persoane, și, chiar așa, cu o seara inainte ni s-a terminat butelia (mie și lui Ruxi). Am apelat la prieteni.

A urmat o perioadă de aclimatizare. Dupa amaiaza ne-am plimbat in zonă, și am descoperit locul unde aveam semnal și de unde puteam comunica cu familia. Incă o dată am constatat cât de important a devenit in viața noastră telefonul mobil. Am mai citit cate ceva, și am incercat să mănânc. Nu prea aveam poftă, incă simțeam rău de altutidine, chiar daca eram mai bine.

Următoarea zi a fost zi de aclimatizare. Eu cu Ruxi ne-am trezit foarte de dimineață. Vecinii noștri de cort, tinerii din Austria, au incercat să urce pe vârf. Au plecat pe la trei noaptea dar s-au intors puțin după șase. Ne-au spus că au dat peste o placă de vânt care părea că pleacă cu ei la vale și au făcut cale intoarsă. Am stat cu ei cât au strâns cortul, ne-au dat câte un ou fiert (aveau cu ei un carton cu 10 ouă fierte), am băut un ceai și apoi m-am băgat din nou in cort și am mai dormit puțin. După prânz am urcat până la 3900 m, unde am stat aproximativ o oră, parte a programului de aclimatizare. MA ne măsura permanent saturația de oxigen. Ajunsesem la 80% ceea ce era bine.

Ne pregăteam pentru vârf, pe care urma să urcăm in acea nopate. Eram incă nehotărâtă dacă să urc sau nu. Ceilalți parteneri urcau mai repede și nu aș fi vrut să le ingreunez traseul. Incepusem să imi spun că oricum am depășit ceea ce făcusem până atunci, așa că poate e mai bines să rămân la cort. I-am spus asta și lui MA. El insă a venit cu o propunere, să urc cu el in coardă și va merge in ritmul meu. Era de acord să se intoarcă cu mine dacă simțeam că nu mai pot. Doar pentru vârf ai venit- mi-a spus el. Cum să renunți acum!

Am acceptat imediat propunerea, aveam un backup de siguranță in cazul in care aș fi simțit că nu mai pot.

S-a stabilit să plecăm la ora trei dimineața. Eram noi, cei patru români și cu Archil, o echipă de trei din Ungaria și una de patru din Georgia. Toate echipele am plecat la aceeași oră.

Rucsacul pentru vârf l-am pregătit inainte de culcare. Am incercat să iau cât mai puține lucruri, să fie cât mai ușor. Apă in care am pus pastille de rehidratare. Nu am putut să iau ceai cald pentru că a căzut o piatră mare pe termos și mi l-a indoit, L-aș fi luat degeaba, nu mai ținea cald. Două trei batoane de ciocolată, trei geluri energizante, magneziu, nurofen, incă o pereche de mănuși, baterii de schimb pntru frontală.

Ne-am echipat cu colțari, piolet și un băț de trekking, frontale, ne-am legat in coardă, eu cu Marian și Ruxi cu Dorian și Archil, și am plecat la drum.

Eu cu Marian eram ultimii, după echipa din Georgia. Primii erau Ruxi cu Dorian și Archil, urmați de echipa din Ungaria.

La inceput traseul pornește pe o curbă de nivel, unde se merge ușor, după care incepe un urcuș foarte accentuat. Zăpada era inghețată, motiv pentru care s-a format coadă la urcarea pe această porțiune. După un urcuș accentuat de vreo 100 m, a urmat un urcuș mai domol. Mergeam după georgieni care insă urcau foarte incet. MA mi-a zis să incercăm să ii depășim, numai că pentru asta a trebuit să măresc mult ritmul. După ce i-am depășit a trebuit să ne oprim, să imi reglez respirația. Ne-au luat-o iar ianinte, dar mergeau mult mai incet decât noi. Până la urmă s-au oprit și i-am depășit, lăsându-i mult in urmă. Mergeam pe ghețar, așa că au apărut crevasele. Am trecut peste una mare, care mi-a dat emoții. Când eram pe la 4100 m a inceput să se ivească zorile. Am depășit și echipa din Ungaria și i-am ajuns din urmă pe prietenii noștri. De acum eram convinsă că voi ajunge pe varf. Era greu, mă mai opream, respiram cu greutate, dar mergeam totuși bine, in ritm cu ceilalți.

Am ajuns intr-o șa, la 4200 m. Urma o cățărare pe o porțiune stâncoasă, cu pietre instabile și sfărâmicioase. Dar peisajul era de vis. Soarele răsărise, eram deasupra unui ocean de nori. Varful Elbrus, Ushba și alte culmi inzăpezite ale Caucazului se ridicau in soare. E greu de spus in cuvinte ce am simțit atunci, cât de frumos era totul. Din păcate nu puteam să stăm prea mult, opririle erau scurte, nu trebuia să ne ia frigul sau să ne ieșim din ritm. Aveam noroc, vremea era excelentă.

Am reușit să trec de acea parte de cățărare, după care a urmat o porțiune de urcuș cu zăpadă inghețată. Il vedeam inainte pe Archil cum săpa cu pioletul trepte in gheață, și așa știam ce mă așteaptă. Sincer, nici nu am realizat când am urcat și pe acolo, Doar m-am oprit să imi trag sufletul, in momentul in care am intalnit un loc mai plat. Urma o porțiune de creastă foarte ingustă și expusă, Erau porțiuni late cam de 15 cm, cu hău adânc de o parte și de alta. De obicei, când traversez astfel de porțiuni mă uit doar unde pun piciorul, nu privesc nici in stanga nici in dreapta, nu vreau să știu cât de mult e până jos. Acum insă, am realizat cât de ingustă e creasta și ce expusă este abia la intoarcere. Eram prea concentrată, cu adrenalina la maxim, totul era prea frumos, așa că am mers fără emoții pe această porțiune. Vârful era din ce in ce mai aproape, eram la 4700 m. Hai ca mai aveam puțin. Totul era să mai am putere și pentru intoarcere. Știam că la coborâre era mult mai greu.

Continuam să urc, mă mai opream să imi umplu sufletul cu frumusețea din jur și să imi mai reglez respirația. Eram acum impreună, toți cei patru români și cu Archil. Vârful era tot mai aproape, 50,30,20m hai, incă 10 m. Atunci colegii de drum mi-au făcut o surpriză. Mi-au spus să calc eu prima pe vârf. Știau cât mi-am dorit să ajung pe vârf și că pentru mine, la vârsta mea, era o mare realizare. A fost momentul in care mi-au dat lacrimile. Am parcurs cu greu ultimii metri, iar cand am ajuns pe varf am izbucnit in plans. De fapt, era un amestec de plans și ras, eram fericită și parcă nu imi venea să cred. MA a filmat acele moment. Nu aveam cuvinte, parcă era un vis. E greu de spus ce am simțit atunci. Parcă uitasem de toată greutatea urcușului, de toată oboseala. Ne-am felicitat, am făcut poza de grup pe varf și am mai făcut câteva fotografii. Bătea vântul destul de tare pe vârf, nu puteam zăbovi prea mult, deși era greu să ne desprindem. Mai aveam totuși un drum lung de făcut, poate mai greu decât cel de la urcare. Acum eram și obosiți, coborârea e grea, trebuie sa fii foarte atent unde și cum pui picioarele.

Cu greu ne-am desprins de vârf și am luat cale intoarsă. Coboram acum pe o zăpadă dezghețată, mai grea decât cea de la urcare. La intoarcere ne-am intalnit cu echipele din Ungaria și Georgia care incă nu ajunsesera pe varf. Urmau să atingă și ei varful. Coborârea a fost extenuantă pentru mine. Ultima parte abruptă abia am reușit să cobor. Până la urma m-am lăsat in alunecare controlată in coardă, asigurată de MA. Picioarele nu mă mai ascultau, pur și simplu mă clătinam. Am ajuns pe la ora 15.00 la cort, după 12 ore de mers. Mi-am scos colțarii, am lăsat rucscacul și am adormit imediat ce am intrat in cort. După vreo două ore mi-am revenit și am fost in stare să merg la locul cu semnal și să anunț familia și prietenii că am reușit.

Eram foarte fericită, obosită dar in al noualea cer.

A doua zi dimineața am strâns corturile și am plecat spre locul de unde urma să ne ia mașina. Vremea nu mai ținea cu noi, a plouat in prima parte a zilei. Dar, cand am ajuns pe la 3200 m, acolo unde am dormit in prima noapte, a ieșit soarele. Abia așteptam să ajungem la pensiune, să ne spălăm și pe urmă să sărbătorim reușita.

A fost din nou grea coborarea, și asta pentru că eram foarte obosită. Nu imi revenisem și, ceea ce era și mai rău, nu mâncasem. Nu puteam să mănânc, din cauza oboselii și a altitudinii. Doar supă puteam, dar nu mai aveam. M-am intors aproape cu toată mancarea inapoi.

Totuși, am ajuns la locul de intalnire cu mașina, la capătul domeniului schiabil. Reușisem! Ne-am făcut o fotografie de sfârșit, ne-am urcat in mașină și am pornit la drum spre pensiune.

Seara am sărbătorit cum se cuvine, cu cha cha (un fel de palincă georgiană), mult vin și mâncare bună.

Următoarea zi am plecat spre Kutaisi, unde am stat o noapte după care am luat avionul și ne-am intors la Budapesta.

A fost o expediție frumoasă și grea, aventura vieții pentru mine. Am invățat multe, despre munte și despre mine. Am reușit să mă autodepășesc, să mă mobilizez in momentele grele. Dar nu aș fi reușit singură. Am fost permanent incurajată de partenerii de expediție, care mi-au insuflat incredere in mine. Pe munte, echipa și prietenii contează!

Fotografiile atasate sunt făcute de toți participanții. Atașez și două filmulețe cu mine pe varf și pe traseu deși fotografiile nu pot reda in intregime frumusețea și povestea acelor zile.

Cred că am scris un review prea lung, sper să aveți răbdarea de a-l citi până la capăt.

Intreaga zonă este foarte frumoasă. Georgia merită vizitată. Are munți frumoși, cu păduri dese și verzi dar și cu ghețari deasupra acestor păduri. Răuri multe, vegetație diversificată pănă la 3000 m. De vizitat sunt satele vechi, cu turnuri asemănătoare celor din San Gimignano, sate aparținând Patrimoniului Unesco.

Distracția pentru mine a insemnat urcarea vârfului și sărbătorirea reușitei cu mancare și vin bun.

---

VIZUALIZĂRI: 1514 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI