Un oraș fermecător

TIPĂREȘTE

În Gdansk am ajuns pe calea ferată. Trenurile dinspre Varșovia circulă la fiecare oră și acoperă cei 328 de kilometri în două ore și patruzeci de minute. Nicio legătură cu CFR-ul nostru în ce privește viteza și confortul. Prețul este un pic mai mare, e drept (150 de zloți la clasa a doua, 1 zlot înseamnă cam 1,06 lei). Dacă vorbim de confort, ni s-a întâmplat o chestie până la urmă amuzantă. La întoarcerea spre Varșovia, n-am găsit bilete pentru următoarele trei trenuri decât la clasa 1. Cum nu voiam să ajungem prea târziu, ne-am încumetat și am dat cei 230 de zloți pentru fiecare bilet. Ce să zic, a meritat. Dincolo de confort și de curățenie, am avut experiența unui fel de mâncare a la carte inclus în preț, însoțit de o cafea și o băutură răcoritoare – mi-am amintit de trenurile românești, unde te rugai să vină vreun nenișor să-ți vândă la suprapreț o sticlă de apă, să nu mori de sete.

Dar să lăsăm trenul deoparte, și să vă zic despre oraș. Gdansk (Danzig) este un oraș burghez (a atins nivelul maxim de prosperitate între secolele 15-18, ca membru al Ligii Hanseatice, apoi ca port liber), nu unul construit de regi sau principi. Asta îi dă un aer foarte prietenos. Clădiri monumentale sunt destule, dar nu au aerul maiestuos al acelora din Paris, Viena sau Florența, de exemplu. Cum să spun? Uite, Biserica Sfânta Maria e imensă – zice-se între primele șase din Europa ca mărime, poate adăposti 25000 de credincioși. Dar spațiul din jurul ei e extrem de mic, aproape că n-ai de unde să-i faci o poză. Nu vezi zonele libere care lasă Notre Dame sau Domul din Florența, să zicem, să respire. Pentru că tot ce s-a construit s-a făcut cu banii unor negustori sau nobili nu neapărat de înalt rang, și nu prin voința unui autocrat, care putea să dărâme tot ce obtura vederea asupra ctitoriei lui. Sigur, în felul acesta orașul o sa pară mai puțin organizat (și foarte puțin fotogenic, de altfel, e greu în Gdansk să obții perspective din care să pozezi), dar mie cu atât mai prietenos mi s-a părut și cu atât mai mult l-am îndrăgit.

Trei lucruri m-au interesat în mod deosebit în Gdansk: orașul istoric, zona șantierului naval, cu amintirile Solidarității și accesul către Marea Baltică.

Centrul istoric oferă foarte multe privirii. Dluga (Strada Lungă, în traducere) mi s-a părut zona cea mai frumoasă. Poarta de Aur, Primăria, vechea bursă, statuia lui Neptun, Poarta Verde, dar si toate clădirile divers colorate și ornamentate din perimetru arată într-un mare fel. Apoi, e foarte interesantă Mariacka, strada pe care burghezii înstăriți și-au construit faimoasele case cu mici terase în față, si care continuă cu frumoasa Biserică Sf. Maria despre care v-am povestit, și pe care vă recomand s-o vizitați și în interior, mai ales că prețul e ridicol de mic – doi zloți. Ne-a plăcut și Stare Miasto (în special Moara Mare), și zona portului/falezei – unde iar aș recomanda o vizită în interior, la Muzeul Macaralei. E vorba de o macara construită în secolul 15 și care putea ridica două tone – în fapt, un sistem de scripeți, susținut de două roți gigantice. Și instalația e interesantă, și muzeul e foarte simpatic. Ca și Varșovia, Gdansk e un oraș reconstruit în proporție covârșitoare - cu diferența că în război Varșovia a fost distrusă de nemți, ca fiind oraș polonez, iar Gdansk-ul l-au ras rușii, în calitate de oraș german.

Aici fac o paranteză la paranteză. Gunter Grass, unul dintre scriitorii mei preferați, născut/crescut în Danzig, spunea că locuitorii nu se consideră nici polonezi, nici nemți, ci cașubi. El nu numea Danzigul capitală a Pomeraniei, ci a Cașubiei. În fine. Ce voiam, înainte de aceste digresiuni, era să remarc felul extraordinar în care polonezii au reușit să refacă orașul. Dacă n-ai ști toată povestea, ai putea jura că ai în față clădirile originale. Un efort fantastic, și n-au terminat. Încă în Gdansk e plin de șantiere, de construcții la care se lucrează.

Șantierul. Merită să vizitați Monumentul Muncitorilor din Șantierele Navale, de la Poarta 2. A fost ridicat în memoria primilor protestatari împușcați în oraș, în 1970, și e situat foarte aproape de centru. Și, ajunși aici, puteți să mai explorați un pic de-a lungul canalelor, ca să vă puteți face o idee asupra dimensiunilor.

Dar cel mai bine puteți vedea șantierele de-a lungul coastei. Noi am luat o excursie de două ore (pe sens) cu catamaranul până la Hel, o stațiune aflată la capătul limbului care separă Golful Gdansk de Marea Baltică – e amuzant să ceri two tickets to Hel, nu? Despre stațiune n-am ce să vă zic, n-am stat deloc acolo, dar priveliștea faimoaselor macarale, pe lânga care treci timp de 30 de minute pe canalul care dă în Baltică, e impresionantă. Ai imaginea unei prosperități reale și a unei economii care duduie cu adevărat, nu ca aia a lui Tăriceanu. Sunt zeci de nave de toate națiile care așteaptă cuminți la reparat – o uzină imensă în care se lucrează zdravăn.

Altfel, despre zona din Baltică pe care am parcurs-o nu e mare lucru de spus. Nu e peisajul din Croația, de exemplu, cu toate insulițele muntoase care condimentează peisajul. Mare și-atât, dar eu mi-am dorit s-o văd și m-am bucurat de ea.

Hai să vă zic și despre mâncare. Nedocumentându-ne dinainte și fiind mari amatori de pește și de creaturi marine de toate felurile, ne gândeam că o să tragem niște ospețe în Gdansk. Și le-am tras. Dar... nu cu pește. Pescuitul în zona aceea a Balticii e foarte limitat, pentru că pe fundul mării înca mai zac o mulțime de bombe ruseșri rămase din 44 – 45, iar specialiștii au detectat tot felul de chimicale suspecte. Așa încât în sezonul de vară se mănâncă mai mult pește de râu, șalău și păstrăv, iar iarna – hering și somon, dar aduse de mai departe. Am mâncat pește totuși de două ori. O dată excelent, la Bazar, un restaurant gourmet cu cotă foarte bună pe Tripadvisor – somon tartar și hering cu un sos excelent, ambele porții completate cu atât de multe icre roșii și negre încât ni le-ar fi putut pune lejer separat pe notă, fără să ne supărăm. A doua oară – să zicem doar bine – la Zafishowani, pe partea cealaltă a Motlawei. Un biban pe grătar, corect făcut și suficient de sărat (amatorii de pește știu ce-nseamnă un grătar nesărat) și halibut – un pește pe care-l găsești peste tot, de asemenea, pe meniuri în Gdansk. Noi l-am comandat pentru că e faimosul pește din Arizona Dream (țineți minte – fish don’t think, fish knows everything). Destul de bun, dar nu ca filmul .

Dar adevăratul ospăț de care vă vorbeam ni l-a oferit street food-ul lor. Care consta în principal din ciolan de porc afumat, varză cu carne și niste frigărui imense, tot dintr-o carne ușor afumata și cu multe legume. Toate vândute la tarabe, de pe niște plite pe care ciolanul și varza fierbeau mocnit. Ce să vă zic? Efectiv îți mutau nasul, iar gustul – trebuie să-l simțiți . Ca preț un ciolan și o porție de varză costă în jur de 35 de zloți, și sunt suficiente pentru două persoane. Altă delicatesă locală era pâinea cu untură, în diverse variante – cu castraveți murați, ceapă, jumări. 6 zloți. Am luat de amuzament câte o felie – evident că n-am reușit să le terminăm. Și uite-așa, pregătiți pentru rafinamente culinare marine, am ajuns de fapt să halim - și cu ce poftă! – varză cu ciolan și untură.

Pentru că am vorbit despre tarabele cu mâncare, să vă zic și de – cred – singurul lucru un pic supărător in oraș. Este abundența de tarabe. De toate felurile, pe toate străzile și străduțele. Iar jumătate dintre ele vând chihlimbar, o “marcă înregistrată” a zonei. Mariacka, o stradă altminteri foarte cocheta, am putut-o admira doar seara, după ce tarabele fusesera strânse. Asta se-ntâmplă în primul rând pentru că Gdansk este un loc extrem de apreciat de turiști. Fiind foarte puțin cunoscut/promovat la noi, nu ne putusem face o idee. Dar la fața locului era uimitor să vezi mările de oameni, care te duceau imediat cu gândul la Praga sau la Florența în plin sezon. Foarte mulți nemți, dar și englezi, americani, asiatici, francezi, spanioli. Și chiar e de înțeles – un oraș atât de ofertant, la prețuri poloneze, trebuie să fie raiul pentru ei.

Câteva lucruri despre cazare. Dacă în Varșovia am găsit în buricul târgului cu 200 de lei, în Gdansk n-a mers așa ușor. Până la urmă am rezervat la Villa Angela, la 40 de minute de mers pe jos de centru, cu 230 de zloți. Evident, cu balconul nostru pentru fumători inclus. A fost o decizie excelentă, mai ales ca, atunci când am fost leneși (adică mai tot timpul), am luat taxiul – cel mai accesibil (sau singurul accesibil) dintre toate țările vizitate de noi. Tarife de Cluj, să zicem (2,4 zloți pe kilometru, 3 și ceva după 10 seara). Curat, civilizat, fără țepe. Altfel, despre hotel n-o să fie relevant ce am de zis. De ce? A fost chiar excelent, dar cred că mai degrabă din noroc. Unu că inițial ne dăduseră cameră fără balcon (deși asta fusese singura noastră cerință imperativă) și, cum eram evident pus pe scandal, au dres-o oferindu-ne un apartament. Cu balcon, cu un fel de living – excelent, ce să zic. Și doi, am avut gratis un mic dejun foarte bun – deși nu l-am cerut și nu era specificat în ofertă – dar fix în ziua în care am plecat am văzut un anunț că restaurantul se închide pe termen nelimitat, și asta sigur n-a fost grozav deloc pentru cei care s-au cazat după noi, pentru că zona e oarecum izolată și cred că ai ceva de umblat ca să capeți o cafea dimineața.

Nu vreau să închei, deși m-am lungit ceva, fără să vă zic despre berea locală. Ei, trai pe vătrai pentru cei ca mine, mari amatori. Muuuult craft, aproape fiecare bar avea berea proprie. Cele mai întâlnite erau produse de o firmă locală mai mare, Amber nu-știu-cum, niște lager-uri excelente, un pic dulci, și o marcă pe care, după o discuție amuzantă cu un chelner puști foarte isteț, am tradus-o drept bere prințească. Din asta am încercat (încercat mai mult, recunosc) varianta roșie, și a fost bună de tot. Prețuri – între 8 și 12 zloți sticla de jumătate, poate un pic mai mari în locurile cu ștaif și foarte turistice.

Una peste alta, recomand cu mare căldură orașul. Pare mai greu de ajuns, dar nu e. Pentru Varșovia se găsesc din ce în ce mai multe oferte low-cost (noi am dat sub 50 de euro pe bilet), și se poate ajunge cu trenul și din Berlin. Iar trenul în sine, cum am zis la început, e o experiență. Ca timp total, cu tot cu transferul aeroport – gară, vorbim de cinci ore București – Gdansk, prin Varșovia. Să ne mai gândim cât durează un drum până la Iași sau Sibiu? Iar prețurile mici, la nivelul celor de la noi, chiar îți permit să te răsfeți.

---

VIZUALIZĂRI: 4477 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI