Aristocratica şi eleganta Évora

TIPĂREȘTE

În urmă cu ceva vreme am postat pe AFA un review intitulat „Poveste despre megaliţi şi oi” vezi impresii, care cuprindea experienţele trăite în excursia făcută în iunie 2011 din Lisabona spre cromlehul de la Almendres şi menhirul Monte dos Almendres, două situri din aşa-numita „Mesopotamie iberică” din regiunea Alentejo, extrem de bogată în structuri arhaice masive a căror provenienţă şi scop au rămas un mister până în zilele noastre.

Aminteam atunci că zona din jurul oraşului Évora, una eminamente agrară, punctată de sate pitoreşti şi deluşoare acoperite cu păduri de stejari de plută şi arbori de tisă, emană multă spiritualitate, aflându-se la confluenţa a trei bazine hidrografice – ale râurilor Tagus, Guadiana şi Sado – locuite încă din perioada neolitică.

Nu ştiu ce am gândit – sau mai degrabă n-am gândit :) – atunci când am scris acel review, de nu am continuat cu prezentarea oraşului Évora, aşa cum ar fi fost normal, având în vedere succesiunea reală a evenimentelor.

A fost o scăpare, pe care intenţionez să o repar acum.

Deci ce ar fi de zis despre Évora?

Că este un oraş de 57.000 de locuitori situat la 134 km est de Lisabona, de unde se poate ajunge cel mai rapid cu maşina fie ieşind din capitală pe Ponte 25 de Abril şi rulând apoi pe A2 şi A6, fie pe magnificul Ponte Vasco da Gama (A12) şi ulterior pe A6. Este capitala regiunii Alentejo şi are o vechime de peste două milenii. În legătură cu etimologia numelui său există mai multe ipoteze, cea mai vehiculată făcând referire la cuvântul celtic „ebora/ebura”, însemnând „tisă”.

Romanii au cucerit Évora în anul 57 î. Hr. şi au fortificat-o cu ziduri înalte din care s-au păstrat câteva porţiuni. Ocupaţia romană a adus prosperitate oraşului, situat la intersecţia unor importante drumuri comerciale. În 584 d. Hr. Évora a intrat sub stăpânirea vizigotă, pentru ca între 715-1165 să înflorească din nou ca centru agricol sub mauri iar după Reconquista să se afirme ca unul dintre cele mai renumite oraşe ale Regatului Portughez, loc de întâlnire a filozofilor şi oamenilor de ştiinţă umanişti, de construcţie a numeroase palate, monumente şi biserici şi de desfăşurare a multor nunţi regale. Odată cu anexarea Portugaliei de către spanioli în 1580, pentru Évora a început declinul. O puternică lovitură a primit oraşul în bătălia din 1808 contra trupelor lui Napoleon, soldată cu moartea a cca. 8.000 de soldaţi din armată locală şi cu distrugeri însemnate.

Dar toate astea sunt de acum istorie. O istorie bogată şi foarte vie, căci Évora păstrează bună parte din vechile clădiri, aşa încât chiar şi cea mai scurtă plimbare pe străzile pavate, cu contururi uneori circulare surprinzătoare, îi oferă turistului şansa de a trece rapid în revistă stiluri arhitectonice diverse, de la romanic şi gotic la renascentist, manuelin, neoclasic, manierist şi baroc, motiv pentru care centrul său este inclus din 1986 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ceea ce m-a frapat pe mine a fost marea densitate de construcţii monumentale şi aerul aristocratic elegant pe care îl are oraşul.

Pentru a evita chinul găsirii unui adăpost pentru maşina închiriată pe străzile din centru, multe din ele cu sensuri unice, am ales să o parcăm în oraşul de sus, în apropiere de Colegio do Espirito Santo, adică Universitatea din Évora, instituţie de mare tradiţie, a doua ca vechime din Portugalia (după cea din Coimbra), înfiinţată în 1559 de cardinalul Infante Dom Henrique, viitorul rege portughez, şi administrată de iezuiţi. După expulzarea acestora din ţară, universitatea a fost desfiinţată în 1759 la ordinul marchizului de Pombal, prim ministrul „vinovat” de refacerea capitalei Lisabona după cutremurul din 1755, pentru a se redeschide abia în 1973.

De sus am aruncat o privire spre parcul unde arhitecţii peisagişti au realizat din flori o emblemă a oraşului, spre casele văruite în alb dar mai ales spre zidurile de apărare construite în secolul al XIV-lea pe ruinele celor romane de către regele Alfonso IV. În depărtare am zărit o parte din meterezele şi turnurile care delimitau oraşul medieval.

Ne-am îndreptat apoi către Largo do Conde de Vila Flor, o esplanadă vastă unde – dintr-un ochi – ni s-a dezvăluit practic întreaga istorie a oraşului, cu toate etapele prin care a trecut.

Cea mai impunătoare clădire din piaţă este fără îndoială Sé – Catedrala, cu cele două turnuri gemene ale sale care îi conferă un aspect de fortăreaţă. Construcţia acesteia a început în 1204 şi a durat până la jumătatea secolului al XIV-lea, de unde şi combinaţia de stiluri romanic şi gotic. Portalul principal este flancat de sculpturi superbe înfăţişându-i pe cei 12 apostoli (câte 6 de o parte şi de alta a uşii). Exteriorul sobru contrastează cu interiorul bogat în care coexistă elementele baroce ale altarului cu cele manueline ale unora dintre capele şi cu cele renascentiste din zona corului şi orgăi. Încântătoare este galeria cu arcade (claustrul) din curtea interioară, în timp ce Muzeul de artă sacră etalează o colecţie impresionantă de statui, picturi şi obiecte religioase din aur şi argint.

Vizavi de catedrală am admirat Templo Romano din secolul I d. Hr., considerat cel mai bine păstrat vestigiu roman din Portugalia, cu coloane corintiene şi capiteluri aflate într-o stare extrem de bună, mulţumită ultimei restaurări, efectuată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se crede că ar fi fost dedicat împăratului Augustus, fiind ridicat pe porţiunea cea mai înaltă a oraşului de sus, şi că la origini ar fi semănat cu Maison Carrée din Nîmes, Franţa, un alt templu roman excepţional conservat. De-a lungul timpului, edificiul evorez a traversat momente faste şi mai puţin faste: distrus de triburile germanice în secolul al V-lea, a fost refăcut în veacul al XIV-lea, fiind incorporat în zidurile defensive ale oraşului, pentru ca ulterior să servească (până în 1836) drept... măcelărie, fapt care – în chip ironic – l-a salvat de la demolare. Mai este cunoscut şi ca „Templul Dianei” sau „Templul lui Jupiter”, însă fără vreo fundamentare ştiinţifică: din câte se pare, aceste denumiri ar fi rodul unor legende puse în circulaţie în secolul al XVII-lea de un călugăr.

În acelaşi perimetru am descoperit şi alte comori arhitectonice. Prima din ele este Convento dos Lólos, o fostă mănăstire de la finele secolului al XV-lea transformată în 1965 în pousada – hotel de lux amenajat într-o clădire istorică. Am pătruns prin portalul în stil manuelin şi am aruncat o privire în curtea cu arcade, după care am vizitat (numai la exterior, din păcate) biserica, pe care am găsit-o închisă, astfel încât nu am putut vedea azulejos – plăcile de ceramică pictate despre care citisem că acoperă pereţii interiori.

În imediata apropiere a mănăstirii se găseşte Palácio dos Duques de Cadaval, o clădire impunătoare din secolul al XVII-lea care se remarcă în primul rând prin turnul pentagonal de inspiraţie maură şi manuelină, poreclit „Turnul celor cinci scuturi”. Palatul a fost construit pe ruinele unui vechi castel distrus de foc în 1384 şi a servit drept reşedinţă a guvernatorului provinciei Alentejo şi ocazional a familiei regale. Se află în proprietatea privată a descendenţilor familiei Cadaval, care au amenajat în interior un muzeu.

Fostul palat episcopal găzduieşte în prezent Museu de Évora şi Biblioteca Publică, unde la acel moment era organizat un eveniment iar în faţa clădirii, în spaţiul liber de dimensiuni enorme, tronau nişte statui moderne haioase de... porci. :D Dacă vă amintiţi, şi în Bucureşti au fost „plantate” în centru, în aceeaşi perioadă, sculpturi de vaci, dar presupun că la Évora a fost preferat porcul pentru că el constituie hrana de bază a localnicilor, bucătăria din Alentejo fiind renumită pentru mâncărurile grele, de tip tocană. Dar ce ştiu eu... ? :-??

După vizita prelungită în Largo do Conde de Vila Flor am coborât în oraşul de jos şi am făcut un mic ocol pentru a ajunge la Igreja de São Francisco, construită în stil gotic şi manuelin la finele secolului al XV-lea şi începutul veacului următor, celebră mai ales datorită osuarului – Capela dos Ossos, unde călugării franciscani au adunat osemintele a circa 5.000 de oameni pentru a-i îndemna pe credincioşi la meditaţie. Prea macabru locul pentru gustul meu, aşa că am „sărit” peste şi m-am mulţumit să dau ocol bisericii – era după prânz şi am găsit-o închisă.

Centrul oraşului de jos şi în fapt al întregii Évore este Praça do Giraldo, un scuar imens ce poartă numele lui Geraldo Sem-Pavor („Neînfricatul”), „Cidul Portugaliei”, legendarul războinic local care a eliberat oraşul de mauri în anul 1165. În această piaţă aveau loc execuţiile publice ale ereticilor (nu mai puţin de 22.000 în decursul a două veacuri) şi autodafeurile ordonate de temuta Inchiziţie. În centrul său se află Henriquina, o fântână datând din 1570, cu opt jeturi de apă, simbol al celor opt străzi ce pornesc radial din piaţă. Apa era adusă aici din Cano da Água da Prata – „Apeductul apei de argint”, atât de limpede încât a fost menţionată de poetul naţional Luís de Camões în poemul epic „Os Lusíadas”. Apeductul, datând din 1530, a fost proiectat de arhitectul militar Francisco de Arruda, mai cunoscut ca autor al Turnului Belém din Lisabona, şi poate fi văzut în partea de nord a oraşului. Tot în piaţă se găseşte şi Igreja de Santo Antão din secolul al XVI-lea.

Praça do Giraldo este locul preferat de întâlnire şi socializare al locuitorilor Évorei. Şi nu e de mirare: este mărginită de restaurante şi cafenele cu terase, o parte din ele aparţinând unor hoteluri, ca şi de multe magazine. Tot aici se află şi biroul de informaţii turistice, în timp ce pe Rua 5 de Outubro, una din străzile ce se desprind din piaţă, amatorii de shopping vor descoperi o ofertă bogată de suvenire, de la obiecte din alamă la altele sculptate din plută. Preţurile mi s-au părut rezonabile, nu numai în buticuri ci şi la terasa unde am poposit şi noi pentru o gustare şi refrişare absolut necesare într-o zi de iunie extrem de călduroasă.

După incursiunea în istoria neolitico-megalitică a zonei, vizita noastră în Évora nu a durat decât vreo 2-3 ore, prea puţin pentru a-i cerceta în detaliu comorile, însă acest scurt răstimp a fost suficient pentru a ne face o idee cu privire la capitala provinciei Alentejo. Am descoperit un oraş interesant, care a reuşit poate mai mult decât alte aşezări portugheze să îşi conserve trecutul în cele mai bune condiţii şi totodată să se înfăţişeze privitorilor drept o urbe elegantă, tânără şi dinamică, în pas cu vremurile moderne.

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=Y6rg_7BnCnI

---

VIZUALIZĂRI: 1764 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI