Două zile în Delta Mekongului

TIPĂREȘTE

La cât de mare este Saigonul, te-ai aștepta atunci când citești un ghid turistic, să ai o multitudine de locuri de văzut. Nu poți spune că-s puține, dar oricum nu sunt nici de speriat. Culmea este că locurile încadrate la musai de văzut dacă ajungi în Saigon sunt situate în afara orașului, iar agențiile de turism locale, sau celebrele agenții de turism online organizează excursii de o zi, două sau chiar trei zile pentru a putea vizita ceea ce este de vizitat.  

După ce m-am documentat eu cât m-am documentat înaintea plecării în Vietnam, am ajuns la concluzia că trei zile ne sunt de ajuns pentru a putea spune c-am văzut câte ceva din top 10 recomandat de ghidurile turistice cunoscute. Și am zis inițial că o zi în Saigon este suficient, iar celelalte două zile să ieșim din oraș și să vizităm celebra Deltă a Mekongului și tunelurile de la Cu Chi, acolo unde vietnamezii au săpat kilometri de tunele pentru a se apăra de americani în timpul războiului dintre cele două nații. Aprofundând apoi și” săpând” mai adânc pe diverse pagini de internet, am schimbat macazul. Am ajuns la concluzia că tunelurile de la Cu Chi nu-s de mine. Nu-s claustrofob de fel, dar pe cântar fac cât doi vietnamezi... obezi. Lasă că mă pot bloca prin tunelurile alea, dar cât ar fi factura dacă vin ăia cu excavatoare să sape ca să mă scoată de-acolo, la o adică. Așa c-am mutat ziua de la tunelurile Cu Chi la ziua de vizitat Delta fluviului Mekong și a ieșit o excursie de două zile acolo. Despre excursia asta aș vrea să povestesc câteva vorbe în prezentul articol.  

La câțiva pași de hotel sunt străzile comerciale, turistice, ale Saigonului. Printre multe magazine și restaurante se află la fel de multe agenții de turism locale. Oferta în acest sens e foarte bogată. Imediat după ce ne-am cazat, ne-am dus glonț la Joyous Travel, o agenție despre care citisem de-acasă că e una serioasă, recomandările clienților lor dându-ne ghes să cumpărăm excursia dorită de la ei. Programul excursiei e bătut în cuie ca să zic așa, n-ai ce să ceri în plus sau în minus, n-ai ce negocia. Singurul lucru pe care îl poți alege este hotelul la care să te cazezi în noaptea dintre cele două zile ale excursiei. Au trei variante. Două stele, trei stele sau patru stele. Am mers pe mâna domnișoarei de-acolo care ne-a recomandat, evident, hotelul de patru stele. De altfel diferențele de preț erau de cinci dolari în plus de persoană la fiecare stea adăugată la confortul hotelului. Prețul inițial era de 99 de dolari de persoană și pentru că n-a fost cazul de pick-up și drop off la hotel, noi stând la trei minute de biroul agenției, prețul final pe care l-am plătit a fost de 89 de dolari de persoană. Ce-am primit de acești bani? Transport cu microbuz cu aer condiționat, ghid vorbitor de limba engleză, intrare la toate obiectivele din program, transferuri cu bărci cu motor și fără motor prin Deltă, cazare la Hotel Holiday One din Can Tho cu mic dejun inclus, două prânzuri în timpul celor două zile ale excursiei și o cină pe vapor cu plimbare de o oră și jumătate pe fluviul Mekong.  

Ce urma să vedem în această excursie? Urma să vedem o mică parte din Delta fluviului Mekong. Un fluviu cu o lungime de vreo 4,900 de kilometri, care izvorăște din Munții Tibetului și se varsă în Marea Chinei de Sud după ce străbate șase țări: China, Myanmar, Laos, Cambodgia, Thailanda și Vietnam. Aproape de vărsare, în partea de sud a Vietnamului, Mekongul formează o deltă cu o suprafață de vreo 40,000 de kilometri pătrați, unde trăiește aproximativ o cincime din populația Vietnamului, cam 18 milioane de locuitori. Viața e grea în această zonă, așa că estimările sunt că pe viitor ponderea populației care va trăi în Delta Mekongului va scădea, raportat la populația totală a Vietnamului. Și e cumva normal. La ce să te chinui să faci agricultură, când poți merge la oraș, să trăiești mult mai ușor și mai bine, asta în condițțile în care Vietnamul se dezvoltă și se industrializează într-un ritm foarte rapid. Terenul fertil din Delta Mekongului face ca aici să fie produsă cam jumătate din producția de orez a țării și mai mult de jumătate din producția de legume și fructe. Și tot la loc de frunte este și producția de pește atât proaspăt cât și sub toate formele prelucrate: conserve, uscat, afumat, pictat, sculptat sau cum o mai putea fi prelucrat el 😊.

Totuși, hai să plec odată în excursia asta, că m-am cam lungit cu introducerea. Marți, pe 28 februarie, chiar puțin înainte de 07.30, microbuzul ne-a preluat de la agenția de turism Joyous Travel. Am fost 12 turiști în microbuz plus ghida și șoferul. Noi doi, doi polonezi tineri soț și soție, un tip sărit de 60 și două doamne tot pe-acolo din Canada, trei vietnamezi mai tineri și încă doi, tot vietnamezi, trăiți aproape 40 de ani la Londra, reveniți acum în Vietnam, proaspăt pensionari și am impresia că erau și puțin” căsătoriți” (între ei, vreau să zic). Însă foarte, foarte de treabă. Pentru noi, ei au fost adevărații ghizi în această excursie de două zile.  

Cei 75 de kilometri de la Saigon până la My Tho, primul popas din acea zi, i-am făcut în două ore. E un trafic infernal pe drumul care leagă Saigonul de Delta Mekongului. Pe lângă mii de scutere pe care se deplasează câteodată chiar și patru persoane sau pe care se cară ce nu-ți trece prin cap, sunt alte sute de camioane cu marfă dinspre zona deltei către Saigon sau vice-versa. Camioane care unele sunt de pe vremea când s-a inventat roata și care se deplasează cu viteza luminii stinse. Depășește-le dacă poți, cînd poți, pe unde poți. Să zic totuși c-au fost oarecum interesante aceste două ore. Ghida ne-a povestit una-alta despre ce-o să vedem în această excursie, ne-am împrietenit cu cei doi vietnamezi reveniți în țara lor după aproape o viață petrecută la Londra, a trecut repede timpul.  

Ajunși în My Tho, oraș riveran pe principalul braț pe care-l face Mekongul în delta lui, prima oprire a fost la Pagoda Vinh Trang. Pagoda asta are o istorie interesantă. A fost construită inițial, pe la începutul anilor 1800 de către o familie bogată din zonă, ca un loc de retragere pentru meditație sau pentru petrecere a timpului liber. Apoi, în secolul al XX-lea, în plină dominație franceză, a fost extinsă și construcțiile ce-au fost făcute aici au, arhitectural vorbind, o mare influență din stilurile europene. Chiar și o parte din materialele folosite au fost aduse din Europa. Sunt câteva informații pe care le-am găsit la fața locului, citind singuri câteva panouri informative. Doamna care a fost plătită pe post de ghid în această excursie a rămas la microbuz, n-a mers cu noi, invitîndu-ne să... citez din memorie, descoperim singuri farmecul locului. Poate că pe undeva a fost bine, pentru că-n cele 40-45 de minute cât am stat acolo ne-am putut plimba în voie pe aleile mărginite de arbori cu flori de hârtie, bonsai, mici lacuri artificiale cu nuferi și am putut admira cele 60 de statui ale lui Buddha, culminând cu cele două imense, una în poziția lotus și cealaltă culcat. Aici am aflat de ce în multe statui îl putem vedea pe Buddha nu zâmbind, ci râzând cu gura până la urechi. Vechii călugări budiști au observat că pelerinii se simțeau mult mai relaxați în preajma unei statui în care Buddha era reprezentat în această ipostază. Cu acea figură bonomă, rotund la față și zîmbind, chiar râzând de-a binelea. Ce pot spune? Un început frumos de excursie. E plăcut să descoperi ceva nou, chiar să înveți ceva nou. N-a fost prima pagodă vizitată de noi, dar a fost primul loc în care am descoperit și informații noi despre budism. Iar cadrul natural în care se află aceatsă pagodă ne-a tăiat respirația.  

Următoarele ore le-am petrecut în Delta Mekongului. Nu seamănă cu Delta noastră. Nici pe departe. Pot spune cu mâna pe inimă că atât cât am văzut eu din Delta Dunării e mult, mult mai frumos față de ce-am văzut acolo. Dar a fost o experiență. La 10 minute de Pagoda Vinh Trang, microbuzul ne-a lăsat în portul My Tho sau My Tho Marina, cum scria pe somptuoasa clădire. Am trecut cu o barcă motorizată pe malul celălalt al Mekongului, iar de-aici am folosit doar minicare electrice, barcă cu vâsle sau mers pe jos. Ne-am plimbat cu o barcă pe un canal, barcă mânuită la vâsle de oamenii locului, oameni cu palmele bătătorite de tras la rame sau de munca în agricultură. Au viață grea. Se bucură pentru orice bănuț pe care-l primesc și mulțumesc în toate limbile pământului. Ne-au arătat cocosul de apă, au oprit barca ca să-l putem fotografia mai bine, ne-au arătat fel de fel de păsări care cuibăreau pe-acolo. Ne-au dat pălăriile lor ca să ne fotografiem între noi sau ne-au făcut chiar ei fotografiile. Și nu știu cum să zic, dar nu trebuie să faci prea mult efort ca să-nțelegi că n-o fac doar pentru banii pe care poate că-i dai la sfârșit, poate că nu. O fac din bunătatea omului simplu, a omului care are o viață grea și care în naivitatea lui a înțeles că poate trăi puțin mai bine dacă îl primește pe turist în” casa” lui. Sau poate că eu sunt cel naiv, dar așa am perceput eu cele câteva ore petrecute acolo.  

Am mers apoi la o degustare de fructe unde am văzut și un mic spectacol susținut de câțiva localnici la niște instrumente despre care nu știu absolut nimic. N-am văzut niciodată așa ceva, n-am auzit niciodată sunetele alea. Nici măcar nu le pot asemui cu ceva cunoscut. Totul ar fi fost poate mai frumos și mai interesant dacă ghida n-ar fi fost tot timpul în spinarea noastră cu deja clișeul” let’s help local people” . Și aici și mai apoi când am vizitat o făbricuță mică unde se produceau dulciuri din nucă de cocos. Simplu și interesant procesul de fabricație. Totul manual, nimic industrializat, ca să zic așa. E adevărat și prețurile sunt pe măsură. La gust, pe mine nu m-au dat pe spate. Sunt extrem de dulci bomboanele alea și trebuie să bei o grămadă de apă după aceea.  

Sau poți bea vin de orez brun 😊. E ceea ce-am încercat imediat după dulcegăriile de cocos. Se cheamă vin, dar are vreo 25 de grade, cam cât o țuică mai” botezată” de pe la noi. E aspru la gust și se păstrează în recipiente de sticlă în care se mai află... un șarpe. N-am înțeles care-i” șanfrenajul” cu șarpele ăla, dar cel puțin la nivel vizual a avut un efect puternic, iar pentru mine a fost prilej să-ncerc mai multe păhărele, pentru că jumătate din grup n-a vrut nici măcar să miroasă.

După trei ore de hălăduială pe-acolo am fost să mâncăm la un restaurant de pe o insulă. Cred că e locul unde mănâncă toți turiștii care fac această excursie, pentru că locul e imens. Mâncarea a fost bună, vietnameză fără niciun pic de accente europene. Din punctul meu de vedere poate c-ar fi mers mai mult pește, pentru că ne aflam în patria lui, nu-i așa? Dar tot ce a fost pe masă a fost bun. Băutura neinclusă în preț, nici măcar apă îmbuteliată. Era o carafă cu apă pe masă, dar n-am avut curaj 😊. Și-apoi după vinul ăla de orez brun, o bere a fost exact ce-a trebuit. Canadianul cu care mă cinstisem la vin, învățase de-acum treaba cu” hai noroc” , cu un pic de accent, e adevărat, dar după hai noroc la două beri a dormit lemn în microbuz până la Can Tho, destinația finală a acelei zile.  

De la My Tho la Can Tho am petrecut în microbuz două ore și jumătate pentru a parcurge cei 110 kilometri în același trafic infernal. Așa c-am ajuns când soarele se pregătea să meargă la culcare. Am primit camera la hotelul Holiday One și-am mai avut vreo 30 de minute la dispoziție până să reîntâlnim cu grupul pentru a merge să luăm cina. Așa c-am urcat repede pe acoperișul hotelului unde era o piscină tare, tare” apetisantă” , am apucat să facem câteva poze acolo cu un apus de soare minunat și apoi am plecat în portul din Can Tho unde ne-am îmbarcat pe un vapor cu care ne-am plimbat pe râul Hau. N-am înțeles eu bine de ce se numește Hau și nu e un braț al Mekongului. Cei doi ghizi de ocazie pe care i-am avut ne-au explicat că deși la un moment dat, în amonte, acest râu se intersectează cumva cu Mekongul, s-a păstrat numele râului așa cum vine el de la izvoarele lui. În fine, detalii geografice locale, eu știu c-am fost în Delta Mekongului. Cât a durat plimbarea cu vaporul, pe cele două punți s-a servit cina pentru vreo 500-600 de turiști câți eram pe vas și pe fiecare punte câțiva dizeuzi produceau ceva muzică locală. Greu să te-nțelegi om cu persoană la volumul la care se oficiau cântările, așa că după ce-am mâncat, am preferat să stăm pe punte și să ne bucurăm de priveliște. Orașul Can Tho este luminat mirific pe timp de noapte și a fost din nou motiv să ne mirăm de cât de ieftină este energia electrică în Vietnam 😊. Odată coborâți de pe vas, doamna ghid a început să-și dea în petic. Ne-a” poruncit” pe un ton mai de doamna profesoară care era cu elevii de grădiniță să așteptăm la microbuz 30-40 de minute până merge ea cu familia vietnameză la nu știu ce farmacie, să ia nu știu ce medicamente, bla, bla. Până la hotel distanța era de un kilometru și jumătate, așa că microbuzul ne putea duce și să se întoarcă după ei fără nicio problemă. A refuzat această variantă, așa că am luat-o pe jos într-o plimbare prin orașul frumos luminat.  

La hotel am picat lați de oboseală și după un somn de vreo șapte ore, la șase dimineața eram la micul dejun, pentru că urma ca la șapte și jumătate să ne întâlnim tot grupul în fața hotelului. Din nou în port, unde ne-am îmbarcat pe un sampan și am mers să vedem Piața Plutitoare de la Can Tho. Vestita Piață Plutitoare, așa cum o prezintă ghidurile turistice. A fost dezamăgitor. Câteva bărci cu ananas, altele cu pepeni, plus bărci mai mici care vin în buza sampanelor cu turiști pentru a vinde fructe, cafea sau răcoritoare. Văzusem în fotografii că acolo veneau zeci de bărci cu tot felul de produse agricole, mai ales cu legume și fructe. Se practică trocul după niște reguli stabilite de autoritățile locale, în funcție de cum a fost producția la fiecare legumă sau fruct în acel an. Se stabilesc niște cote de schimb, iar proprietarii mărfurilor le schimbă cu ceea ce doresc să primească în schimb, în funcție de acele cote. Aveam să aflăm de la prietenii vietnamezi, cei doi, că ideal este să vii acolo în aprilie-mai, atunci când majoritatea fructelor și legumelor sunt în perioada culegerii. Am” vizitat” și un ponton în mijlocul gârlei, pe care era amenajat un magazin de prezentare a produselor din pește. Eram mânați din spate cu obișnuitul” let’s help local people” să cumpărăm produse, interesante de altfel, dar la prețuri de New York sau Londra.  

Ajunși din nou pe mal, urma să vizităm o fabrică unde se produce hârtie din orez. Ghida ne-a spus că nu mai mergem acolo, ci într-o piață de unde familia celor trei vietnamezi tineri trebuia să cumpere... o bicicletă 😊. Inițial am întrebat-o de sănătate mai mulți din grup, însă ne-a răspuns destul de obraznic și ne-a spus să citim în contract unde scrie că programul excursiei poate fi schimbat de ghid fără o notificare prealabilă. Nu știu cum s-a făcut și cum s-a nimerit, dar până la urmă am petrecut o oră și jumătate foarte, foarte plăcută în acea piață. Am mâncat cele mai bune fructe considerate la noi exotice. Am fost cu canadianul în piață, o piață tradițională, cu marfă expusă și pe tarabe și pe jos și cu câțiva dolari am cumpărat fructe din care am mâncat împreună cu ceilalți colegi de excursie pînă ne-au crăpat burțile. Până la urmă tot răul a fost spre bine, dar obrăznicia ghidei ne-a lăsat tuturor un gust amar. Dar așa cum spune românul în înțelepciunea lui, fiecare pasăre pe limba ei piere. Gestul ăsta a costat vreo 45 de dolari. Chiar vorbisem între noi ca la sfârșitul excursiei să punem câte cinci dolari de persoană și să-i dăm ghidei ca să-i împartă cu șoferul. Șoferul, ce să zic, victimă colaterală.  

A urmat ultimul obiectiv al zilei și al excursiei. Mănăstirea budistă Truc Lam Phuong. Este un complex monahal construit recent, anume în anul 2013 și a fost gândit să fie, pe lîngă un loc de rugăciune pentru localnicii din Can Tho și pentru turiștii de religie budistă care ajung acolo și ca un loc unde cei care vor să învețe despre budism să poată să o facă. Construcțiile fiind recente, totul arată foarte bine, au aspect de nou și se vede cu ochiul liber că s-au folosit materiale de calitate. Cele două pagode de acolo sunt susținute pe piloni de ironwood, așa citeam pe panourile informative. Ce-i aia ironwood? Traduceam mot-a-mot și nu-nțelegeam ce-ar putea fi lemnul de oțel. De-abia în microbuz, la plecare am căutat pe internet și-am aflat că acest ironwood este de fapt orice esență de lemn care are densitatea mai mare decât a apei. Este un lemn dur, foarte rezistent în timp și dacă este supus unor tratamente prin care să se scoată umiditatea din el, poate deveni la fel de dur ca betonul. Cel folosit aici a fost adus din Africa de Sud și scria acolo c-au adus undeva la o sută de mii de metri cubi. Atracțiile principale ale acestei mănăstiri sunt o statuie a lui Buddha turnată din bronz și care are o greutate de 3,500 de kilograme și clopotul, turnat de asemenea din bronz, cu o greutate de 1,500 de kilograme. Dar chiar și simpla plimbare prin curtea acestei mănăstiri este plăcută. N-a fost primul loc unde am văzut alei îngrijite cu statui din piatră reprezentându-l pe Buddha în diverse ipostaze, arbuști și în general toate plantele de un colorit mirific și excelent întreținute.  

Ora petrecută aici a fost așa... ceva ce ne-a pregătit sufletește pentru drumul înapoi către Saigon. Pentru că de-aici am plecat la un restaurant local unde am servit ultimul prânz din această excursie și apoi microbuzul a” croșetat” vreo patru ore și jumătate prin traficul vietnamez până la Saigon. E adevărat, cu o pauză pe repede înainte, undeva la jumătatea drumului, dar per total drumul de întoarcere ne-a cam ieșit pe nas. Am ajuns la Saigon seara, pe la ora 18,00, cam obosiți și așa cum facem de obicei, întrebându-ne dac-am mai face a doua oară această excursie. De obicei, combatem, așa... de dragul conversației. Acum am agreat amândoi, foarte clar și foarte scurt. NU. Și nu pentru că nu ne-a plăcut ce-am văzut. Dar cele aproape nouă ore pe care le-am petrecut în microbuz în cele două zile au atârnat greu la concluzia la care am ajuns. Îmbătrânim, asta e și se pare că începem să preferăm oarece confort. Pe de altă parte nu pot spune că n-a fost o experiență. Clar aș fi regretat dacă n-aș fi făcut această excursie, odată ajuns acolo. Aș fi rămas cu sentimentul că am pierdut ceva interesant și n-aș fi fost prea departe de adevăr. Așa că această excursie rămâne la capitolul odată-n viață e suficient.

Aș vrea să-i rog pe cei care au ajuns până aici cu cititul să mă ierte pentru logoreea pe care am avut-o în acest articol. Am scris mult, am încercat să dau cât mai multe amănunte și știu că asta poate plictisi la un moment dat. Nu știu dacă urarea mea de sfârșit de articol compensează cu ceva, dar insist. Vă doresc vacanțe cu zile liniștite și nopți cât mai romantice 😊.

---

VIZUALIZĂRI: 133 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI