După dumnezei, mirese şi bătrânei prin Cordoba

TIPĂREȘTE

Deşi începută de @le_maitre în forţă cu surle şi trâmbiţe, nararea periplului nostru andaluz s-a sfârşit înainte de a... continua. Iată că venirea zăpezii a reuşit să-i facă inspiraţia domnului meu să-i moară la intrare, sau mai bine zis, imediat după intrare... Zilele trecute, cu ochii pe geam, treceam în revistă mental toate escapadele nostre de anul trecut. Şi iată că așa mi-am dat seama că “aventura Spania” a început să se estompeze încet-încet. Pffffff, păi şi pe AFA ce-am mai scris? Iată că... ia-o pe toată de unde nu-i. M-am lăsat pe mâna lui şi sigur rămâneam şi cu asta nebifată... Aşa că mi-am luat pana la purtător şi călimara din dotare şi am început să le pun la treabă. Nu de alta, da’ acuş se face timpul să mai plecăm şi nici măcar pe asta n-am finalizat-o...

Domnul meu a început cu drumul cu maşina prin sudul Spaniei, apoi a continuat cu cazarea friguroasă din Malaga. Parcă i-aş lăsa lui Granada şi m-aş apuca eu de Cordoba. Aşa, ca să împărţim frăţeşte... două la primărie, două la...comandamenul de iarnă... :)

Bun... am ajuns în Cordoba într-o seară de sfârşit de noiembrie şi ne-am oprit direct la hotelul unde antamasem cazarea. Fiind foarte târziu, ne-am făcut planul pentru vizitarea oraşului în care tocmai ajunsesem şi ne-am retras în glorie. A doua zi urma un alt tur de forţă, de data asta în citadela vestită pentru ceramica sa.

Principalul obiectiv al vizitei în Cordoba a fost celebra Mezquita, pe care doream neapărat s-o vedem. Restul, ce mai venea pe lângă, era bonus de bună purtare, sau mai bine zis, de bună organizare... Zis şi făcut. A doua zi dimineaţă după micul dejun am pornit la pas spre celebra moschee. Hotelul era la o aruncătură de băţ de intrarea în Mezquita, aşa că maşina a stat cuminte în parcarea hotelului iar noi “ne-am luat picioarele la spinare” cătinel. Vai, şi acum îmi aduc aminte vântul acela rece şi înţepător care îmi tăia respiraţia pe măsură ce ne apropiam de malul Guadalquivir-ului. Cel puţin când treceam prin zonele umbroase, era de-a dreptul crivăţ, nouă aşa ni se părea.

Mezquita - sau unde se vede cel mai bine că există un singur Dumnezeu

“Ai grijă la ghiozdan! ”, mă atenţionă jumătatea-mi încă de când am ajuns în apropierea zidurilor moscheii. Deşi era o zi rece de noiembrie, turişti erau destul de mulţi. Şi precum vorba dragului Garcea: “…şi unde e lume multă, înseamnă că e o victimă…”, a trebuit să facem tot posibilul să nu ajungem noi înşine victimele din poveste. Aşa că am scos cu eleganţă actele, banii şi cardurile din portofele şi le-am introdus cu aceeaşi eleganţă în buzunarul din faţă al blugilor. Fiind astfel rezolvată problema siguranţei am purces curajoşi la drum.

Cum ajungi în dreptul Mezquitei pe partea cu Guadalquivir-ul privirea îţi fuge involuntar către Podul Roman care se întinde peste apele râului. Este incredibil câtă forţă degajă această construcţie. “Ăsta e regele tuturor podurilor şi podeţelor”, concluzionă maestrul emerit şi cred că nimic nu putea explica mai bine senzaţia pe care ţi-o trezeşte imaginea Podului Roman. Bine, gugălind veţi afla că Podul a fost construit în timpul împăratului Augustus, a fost ulterior extins, are o lungime de 250 de metri, şi alte asemenea date. Undeva pe la mijlocul lui se află statuia lui San Rafael, protectorul Cordobei. Pe malul celălalt faţă de Mezquita, în capătul podului, se află Turnul Arab care la început străjuia intrarea în Cordoba. Acum el adăposteşte un muzeu… Detalii, detalii… dar moscheea o vedem şi noi azi? Că doar d’asta am ajuns aici...

Ne-am îndreptat înspre moschee trecând prin Poarta Podului – în traducere liberă - sau Puerta del Puente, sau Bridge Gate (cum o aveam denumită pe harta de la purtător). Aceasta arată de fapt un Arc de Triumf în miniatură :), sau cel puţin pe mine la asta m-a dus cu gândul. Maestrul a făcut un pic pe ghidul şi a explicat micului auditoriu că această construcţie, de sfârşit de secol XVI, este în stil renascentist şi se află pe vechea locaţie a porţilor romane, respectiv maure ce legau arhitectural pe vremuri centrul oraşului de Podul Roman. Mulţumim, mulţumim!

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Cordoba a fost că o grămadă din obiectivele turistice importante erau în preajma Mezquitei, aşa că am putut vedea destule într-un timp foarte scurt, nepierzând vremea cu transportul. Dar să revenim…

Odată întraţi în curtea moscheii, ne-am oprit pentru câteva cadre. Ştiam din cele citite că este impunătoare, dar primul impact al grădinii nu pot spune că m-a dat pe spate. Era frumos, dar nu ceva... nemaivăzut! Am luat repede biletele de acces pentru care am plătit 8 euro/persoană şi ne-am îndreptat spre intrare. Fac o paranteză aici pentru a dezvălui celor care intenţionează o vizită în viitorul apropiat că pe site-ul catedralei era specificat că zilnic între orele 8.30 şi 9.30 accesul poate fi gratuit dar vizita trebuie să fie individuală şi să se desfăşoare în linişte deplină. Dar să ne întoarcem la Mezquita...

Am intrat urmându-mi jumătatea care deja nu mai avea răbdare aflându-se atât de aproape de a-şi realiza un al doilea vis din copilărie (primul fusese cu o zi în urmă la Alhambra). Păşind înăuntru în primul moment nu am avut curajul să privesc în stânga unde se întindea interiorul moscheii. Îmi era frică de dezamăgire. Uitându-mă însă în ochii domnului meu şi văzând toată acea uimire amestecată cu bucurie, satisfacţie şi admiraţie, am întors şi eu capul pentru a vedea de fapt ce este Mezquita. Ştiţi imaginea aceea din filme când timpul se opreşte în loc pentru a da răgaz personajului principal să cuprindă întregul cu privirea? Cam aşa m-am simţit eu când am dat cu ochii de coloanele moscheii. Cele peste 1000 de arcade alcătuiesc ceva ce cu greu poate fi descris în cuvinte. Nu există epitete care să poată caracteriza deplinătatea acelui loc. Poate doar grandios, dar nu, nici acesta nu e suficient. Nu ştiu cum să explic mai bine, este o grandoare lipsită de opulenţă, te simţi mic şi totuşi mare, te simţi singur şi totuşi apărat, te simţi musulman şi totuşi creştin şi parcă îţi surâde puţin şi păgânismul. Nu ştiu, e un amestec acolo pe care nu l-am mai văzut şi nu l-am trăit nicăieri…

Şi mai e ceva… La un moment dat, poate şi datorită faptului că erau destul de puţini turişti, am avut impresia că sunt într-un labirint al oglinzilor. Am avut exact senzaţia aceea că dacă arunc o minge în faţa mea, am să-i văd reflexia în oglindă, mingea o să se lovescă şi o să se întoarcă la mine… Şi totuşi, nu s-ar fi întors. Aş fi pierdut-o cu siguranţă...

Istoria lăcaşului se întinde mult în urmă când pe ruinele unui lăcaş de cult vizigot s-a ridicat o moschee care a tot fost modificată şi extinsă, ca apoi în 1236 a fost resfinţită ca loc creştin. Aceasta este sinteza sintezei. Nu dau mai multe detalii. Tot aşa nu dau detalii nici despre împărţirea Mezquitei, mihrab, capele… Au făcut-o înaintea mea @amero ( aici ) şi @Costi ( aici ). Aceste review-uri le-am folosit în documentarea noastră şi pentru ele le mulţumim din suflet. Ideea de bază este că acolo, pe acel pământ, este cu adevărat ceva sfânt. Acolo Dumnezeu îmbracă orice formă dar rămâne tot Dumnezeu indiferent că eşti musulman sau creştin. Cum altfel, ce altceva să simţi într-o moschee în mijlocul căreia se ridică o catedrală? Cum se pot îmbina atât de armonic cele două religii “rivale” dând naştere sublimului din interiorul Mezquitei? Este pur şi simplu covârşitor!

Am ieşit din nou în grădina cu portocali care nu mă impresionase la prima vedere. Acum mi se părea mult mai frumoasă şi mult mai luminoasă. Zărind un paznic, ne-am îndreptat grăbiţi spre el pentru a-l întreba cum putem face să vizităm şi noi turnul pe care îl ochisem încă de la sosire. Nicio şansă… Turnul era închis vizitelor publicului. Am plecat cu regretul că nu am putut vizita şi Turnul şi că mai aveam doar puţine ore de petrecut în acst oraş.

Odată ieşiţi din grădina cu portocali ne-am oprit într-un magazinaş de albume şi mici obiecte de piele lucrate manual. Nu ştiu de ce, ni s-a mai întâmplat de multe ori chestia asta, probabil avem noi feţe simpatice sau… pierdute… sau, cine ştie. Cert este că acel magazinaş era tocmai al bătrânelului care vindea şi care tocmai atunci mai confecţiona un breloc. Deşi i-am spus că nu căutăm decât un mic album pe care îl şi alesesem, s-a oprit din lucru şi a început să stea de vorbă cu noi. A scos nişte fotografii vechi cu ruinele Medina Azahara şi ne-a arătat similarităţile între coloanele acestui palat şi coloanele Mezquitei. Apoi ne-a atras atenţia la diferenţele dintre cele două, cele din Medina fiind simple, pe când cele din Mezquita, duble. Ne-a luat albumul din mână şi l-a deschis exact la pagina cu Medina Azahara, arătându-ne că putem aprofunda cele aflate de la el. Ne-a povestit apoi lucruri cunoscute, despre Fernando şi Isabela de Castilia şi despre istoria Cordobei. Trebuie să recunosc, cu toate că ştiam, nu am avut nici inimă şi nici chef să-l întrerupem. Povestea atât de frumos acest bunicuţ trecut bine de 70 de ani, se citea în privirea lui atâta plăcere în timp ce ne istorisea, încât l-am lăsat să vorbească într-o engleză stâlcită cred că mai bine de 15 minute. A fost cu adevărat deosebit. La sfârşit i-a strâns mâna domnului meu şi i-a spus că a făcut o alegere foarte bună cu acel album. Era unul dintre cele mai complete pe care le avea în magazin, la un preţ rezonabil.

Ne-am recuperat pe drum tovarăşii de călătorie şi ne-am îndreptat toţi patru spre următorul obiectiv din plan. Ne mişcasem cu talent, aşa că aveam suficient timp pentru a savura…

…Hărţuirea mireselor în Alcazar de los Reyes Cristianos

Dacă la Mezquita, stabilisem deja că şi-a ridicat Dumnezeu casa, la Alcazar, în mod sigur şi-a făcut grădina… Aşa, aproape, ca să nu piardă mult timp pe drum…

“Măăăăăăiii, ăsta-i bonus! ”, ne-o trânti maestrul în goana mare de se ridicase colbul în urma adidaşilor lui. “Aloooo, domnu’, unde atâta grabă? Se închide la non-stop? ”. Nimic, dus fu şi pace. Abia la intrare l-am mai prins…

Parcă 4,50 euro/persoană am plătit intrarea, oricum, a meritat din plin... Poate în sine, palatul nu impresionează, deşi e încărcat de istorie. Aici au avut reşedinţa o perioadă Fernando şi Isabela de Castilia, aici s-a pus la cale cucerirea Granadei, aici a avut sediul mai târziu Inchiziţia, apoi a fost închisoare. Chiar am citit că băile arabe au fost transformate în celule. Cu toate astea... parcă îi lipseşte ceva. Ştiu că am rămas cu gândul de sala în care erau expuse o serie de mozaicuri romane descoperite în urma unor săpături arheologice. Cred că am stat câteva minute bune în faţa celui care îi reprezenta pe Eros şi Psiheea şi mă gândeam ce imagine diferită aveam eu faţă de ce mi se înfăţişa înaintea ochilor. Eu mi-l imaginam pe Eros... aheam... Eros, adică, vă rog, înţelegeţi... un fel de le_maitre, am vrut să zic, la ce vă aşteptaţi? Eheheheeee. Aici era doar un copilaș care îmbrățișa o fetiță. Pfffff! Şoc, şoc şi iar şoc!

Şi cam atât. Ah, nu, mi-au mai rămas în minte băile arabe de jos şi... cu asta chiar gata.

Eeeee, dragii mei, dar ajungem şi la punctul forte al acestui palat: grădinile. Când am spus că Dumnezeu şi-a făcut grădina aici, nu am exagerat cu nimic.

Închipuiţi-vă o oază de verdeaţă presărată din loc în loc cu fântâni arteziene care mai de care sculptate în fel şi chip. Bazine artificiale micuţe sunt adăpost pentru peşti cu un colorit superb. Lămâii şi portocalii te îmbie parcă să întinzi mâna şi să le culegi rodul. Simţi efectiv parfumul fructelor atunci când stai în apropierea lor. Tuturor acestora se adaugă culorile tufelor de leandru.

Nu e de mirare deci, că un astfel de cadru natural este preferatul mireselor andaluze. Era o zi de sâmbătă când am ajuns. Grădinile Alcazarului erau pline de mirese... care mai de care mai golaşă şi mai cu ce i-a dat ‘Ăl de Sus la vedere. Toate urmărite de paparazzi amatori disperaţi să surprindă cadrul perfect “neregizat”. Caznele supreme erau însă pe bietele fete. Nu erau mai mult de patru grade afară, iar ele… of Doamne… cu rochiţe unele fără mâneci, altele fără spate, altele doar corset, cu umerii goi. Nu vreau să mă gândesc la urmările acelei zile pentru ele… Am văzut la un moment dat una care cred că găsise în ultimul moment niște mâneci din dantelă pe care și le atașase rochiei. Cred că îi țineau tare cald! Dacă n-a urmărit-o cumnată-miu să-i facă poze, mamă-mamă. Adevărul e că era o adevărată rara avis printre toate acele turturele năpăstuite…

Dar să ne întoarcem la grădini… Pe timp de vară, în mod sigur sunt un refugiu de răcoare, o evadare din căldura toridă. Noi le-am văzut însă pe o vreme când căutam orice rază de soare pentru a ne încălzi. Frumuseţea lor este desăvârşită. Acelaşi stil l-am întâlnit şi în grădinile Alcazarului din Sevilla, dar la o scară mai mare. Totuşi, cele din Cordoba mi-au plăcut mai mult. Poate tocmai din acest motiv, mi s-au părut mult mai intime. Bazinele cu peşti sunt mai micuţe, iar peştii sunt mici şi frumos coloraţi. Dacă te apleci şi întinzi mâna deasupra apei se strâng în dreptul reflexiei mâinii şi aşteaptă.

Ceramica de Cordoba şi other stuff

Pentru ce este renumită Cordoba în afară de faptul că adăposteşte cea de-a doua moschee din lume? Pentru ceramică, of course… Oriunde te uiţi, stânga – dreapta, la scump, la ieftin, la magazine sau la hoteluri, totul este plin de ceramică. Ceea ce sare în ochi imediat este albastrul. Acel albastru închis care poartă titulatura neoficială de “albastru de Cordoba”. Curţile interioare ale caselor andaluze au obligatoriu agăţate pe pereţi vase din această ceramică. Desigur, nu se poate să ajungi în Cordoba şi să pleci cu traista goală. Poate pentru că vezi peste tot, îţi doreşti imediat să achiziţionezi măcar o ulcică, sau… ceva, orice, numai să ştii că e de acolo şi că e din ceramică de Cordoba. Şi totuşi, precum ouşoarele albe de la Marble Beach din Thassos… şi “albastrul de Cordoba” îşi pierde parcă intensitatea şi strălucirea odată ce l-ai scos din mediul lui. Dar e frumos chiar şi aşa. Şi pe ăsta nu intenţionez defel să-l duc înapoi...

Auzisem încă dinainte de a ajunge acolo de Cartierul evreiesc Juderia. Din păcate însă, timpul foarte scurt nu ne-a permis să tragem o raită şi printre casele sale medievale. Acesta este poate marele regret al excursiei noastre în Cordoba. Faptul că nu am ajuns să păşim pe acele străduţe înguste este aşa, parcă să ne învăţăm minte să nu mai fim tot timpul pe fast-forward.

O altă mare pierdere a fost Medina Azahara. Deşi bătrânelul de la magazinul de pielărie ne-a făcut o poftă cumplită să ne repezim până la ruinele palatului, calculele ne-au dat cu virgulă şi a trebuit să renunţăm şi la asta. Pentru cine ajunge în zonă şi are ceva mai mult timp la dispoziţie, poate da o fugă până acolo, nu este departe. Ruinele Medinei Azahara se află la 13 km vest de Cordoba, la poalele munţilor Sierra Morena. Interesant este că acest palat a fost ridicat, după spusele bătrânelului, în vecinătatea unui apeduct roman din sec I. Acum înţelegeţi de ce regretăm atât de mult că nu am ajuns acolo? Aştept cu interes să citesc părerile celor care vor ajunge. Până atunci... deja l-am trecut pe lista de “de făcut când ne întoarcem”. Când va fi asta? Rămâne de văzut...

Cordoba este o destinaţie care merită în sine, nu numai ca parte a unui circuit, după părerea mea. Atmosfera generală a oraşului pe mine m-a încântat mai mult decât cea din Granada şi chiar cea din Sevilla. Este mult mai liniştit, mult mai puţin populat. Şi ştiţi ce mi-aş mai dori atunci când mă voi întoarce în acest oraş, în afară de cele enumerate mai sus? Mi-aş dori un... apus de soare în Cordoba...

---

VIZUALIZĂRI: 3438 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI