1 Mai la cazanele Dunării

TIPĂREȘTE

Atât de multe citisem şi auzisem despre această zonă a țării, plus că fusesem odată, acum mai bine de 10 ani, în trecere, încât mi-am propus cu ardoare să reușim să facem un sejur la cazanele Dunării. Am fost și în Deltă cu ani în urmă, ocazie cu care m-am atașat oarecum de apa noastră dragă, așa că mă atrăgea o dată în plus ideea întâlnirii din nou cu Dunărea, pe care am iubit-o și la Viena...

Ne-am programat să facem ieșirea pe 1 Mai, cu prilejul mini-vacanței. Am căutat cazare pe net la cele 2 pensiuni despre care citisem că se află pe marginea apei. Cum la Damiro nu am mai găsit, am rezervat la Oliver, care se află la câteva sute metri de prima.

Principalele atracții pe care le căutam erau mănăstirea sfânta Ana, ctitorită de celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, despre care știam că în perioada comunismului fusese transformată în han, și mult-așteptata croazieră la cazane, ocazie cu care aveam să vedem şi statuia lui Decebal, încrustrată în piatră, dar şi alte lucruri interesante.

După vreo 7 ore de mers din Bucureşti, pe traseul Bucuresti - Alexandria - Craiova - Drobeta T. Severin - Orşova (ocazie cu care ne-am minunat de palatele de la Buzescu), am ajuns la pensiune. După cazare, primul gând a fost să bem o bere, o cafea, că eram după drum... Dar, deşi terasa era aproape goală, servirea a fost extrem de înceată. Cred că am aşteptat vreo trei sferturi de oră până ne-am putut răcori. Fata care ne-a servit ne-a explicat că ea e singură şi face tot, de aceea durează aşa mult. Dincolo de cuvintele ei, am înţeles că exista şi o tensiune între ea şi patroană, care nu angajase personal suficient. În fine, diseară vom mânca în altă parte.

Experiența mănăstirii a fost una interesantă. M-a surprins că nu exista atmosfera aceea, apăsătoare, specifică unui loc de cult, deși era liniște. Am încercat să "ghicesc", să intuiesc timpurile în care aici se făceau chiolhanuri, să-mi imaginez o clipă cum ar fi ca în aceste locuri să fie adăpost de distracție... Mi-a plăcut faptul că totul era din lemn, respirai lemn pe terasa aceea care avea o privelişte superbă spre Dunăre, undeva în perspectiva imediată. Am citit şi despre povestea lui Pamfil Şeicaru, dar cel mai bine ar fi ca fiecare să o descopere venind aici.

Croaziera pe Dunăre a fost punctul maxim al sejurului. Ne-am strâns la debarcader vreo 7-8 persoane şi ne-am suit într-o îmbarcațiune de mici dimensiuni, condusă de un tânăr, ce nu cred că avea mai mult de 22-23 ani, dar sigur pe el. Tipul ne-a povestit tot felul de chestii, despre istoria locului, lucruri interesante care ne-au făcut plăcere.

Am demarat în trombă, barca zbura pe valurile Dunării la propriu, iar noi a trebuit să ne ținem zdravăn ca să nu ne trezim azvârliți în apă... Ne-am luat porția de adrenalină, pentru ca apoi să ne minunăm de statuia lui Decebal. Am realizat atunci, aflat în legănarea cazanelor Dunării că avem o țară incredibil de frumoasă!

Un cuvânt şi despre masă: de mâncat, se mănâncă bine în zonă, nimic de zis, dar în afară de promptitudinea servirii, mai este o problemă: stai acolo, la terasă, pe gura apei, şi vezi mizeria din apă. Plus că şi miroase urât... Chiar nu curăță nimeni apa acolo, mai ales în dreptul clădirilor unde se face turism? ne-am întrebat. Chiar şi aşa, peisajul face toţi banii.

La întoarcere am venit pe valea Cernei, până la Herculane, apoi spre Târgu Jiu (drum prost). În continuare, Râmnicu Vâlcea - Piteşti - Bucureşti şi am închis bucla.

Una peste alta, un sejur reușit.

---

VIZUALIZĂRI: 2387 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI