Infinit... -ivele Cazanelor Dunării

TIPĂREȘTE

Frumoasă ţară avem, păcat că-i locuită... de unii

Îmi place să mă plimb în alte ţări, îmi place să văd altceva, îmi place să interacţionez cu străinii, îmi place să aflu obiceiurile locuitorilor altor meleaguri, daaaarrrr... cel mai mult îmi place să mă întorc ACASĂ. Sunt multe locuri acasă pe care nu le-am văzut deşi am ales să plec în vizită şi pe tărâmuri străine. Aşa că am decis să alternez: mă uit când în ograda vecinului, când în ungherele casei... Cred că e cea mai bună soluţie.

Încă din generală mi-a atras atenţia în manualul de istorie imaginea chipului lui Decebal, redat de pe Columna lui Traian, care trona într-una din pagini. Eram însă prea mică, şi prea fascinată de chipul colegului „de la G” (clasa, nu punctul lui Alex_Macedo…) ca să conteze atât de mult cel al regelui dac. Aşa că am folosit ora dedicată Dacilor și Regelui Decebal pentru a desena zeci de inimioare pe un bileţel adresat colegului cu pricina, bilet care, bineînţeles, nu a ajuns niciodată în mâinile destinatarului. Ani mai târziu, când chipul responsabil pentru neatenţia acordată de mine orelor de isto’ s-a estompat, locul lui fiind luat pentru totdeauna în sufletul meu de chipul lui le_maitre (pfoai, de unde am scos-o şi p’asta?!?!?!), am început săpăturile pentru a petrece câteva zile în preajma unei sculpturi a lui Decebal, mai exact a chipului său, faţă de care mă simţeam puţin prost amintindu-mi de ignoranţa cu care-l tratasem pe vremea când eram elevă.

Am ajuns în zonă undeva la sfârşitul lui august decişi să petrecem trei zile pline într-una din cele mai frumoase zone din ţara noastră. Şi de aici încep infinit... -ivele din titlu...

A ajunge... la Cazanele Dunării

Am plecat din Bucureşti pe data de 29 august la ora 10.00 cu copii, bagaje, mâncare, băutură nealcoolică şi muuuultă bună dispoziţie. La ora 16.00 aproximativ intram în curtea Pensiunii Ogradena din Eşelniţa despre care am scris pe larg aici, locul nostru de cazare pentru următoarele trei nopţi. Traseul ales a fost Bucureşti – Piteşti – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Orşova – Eşelniţa, în total vreo 390 de km parcurşi în aproximativ şase ore. Mai mult decât rezonabil, zic eu. Calitatea drumului este foarte bună, excepţie făcând zonele unde trebuie să treci prin oraş, ca de exemplu Slatina, unde era să ne rupem maşina încercând să evităm un crater dând, bineînţeles în ta-su... Despre edilii oraşelor noastre însă... numai de bine! Au fost însă atât de mici porţiunile de drum cu probleme încât nici nu merită amintite. Poate doar ultimii kilometri dintre Orşova şi Eşelniţa unde săracul drum a suferit grave avarii constând în denivelări de zici că a trecut tancul pe acolo în timp ce asfaltul era încă moale. Însă nu sunt suficient de mulţi pentru a strica euforia pricinuită de începutul unui concediu care se anunţa cel puţin interesant. În zilele următoare am făcut de mai multe ori acest drum în sus şi-n jos şi cel mai tare moment a fost acela în care a trebuit să ne oprim pentru că pe mijlocul drumului mergeau agale patru cai şi un mânz. Pitorescul locului la fiecare pas...

A vedea... Cazanele Dunării

Încă de când ajungi în Orşova te poţi opri pentru o scurtă vizită la Mânăstirea Sfânta Ana situată pe culmea Dealului Moşului. Aceasta a fost ctitorită de ziaristul Pamfil Şeicaru şi a fost construită în jurul anului 1938. Aş putea să vă spun multe despre acest lăcaş de cult şi despre ctitorul ei deoarece am citit înainte de pleca de acasă, dar noi nu ne-am oprit s-o vizităm, aşa că n-ar fi corect.

Ne-am oprit însă la Chipul lui Decebal. Şi parcă mă certa că atunci, cu ani în urmă, acordasem mai multă atenţie unui alt chip. Da’, deh, cred că s-a prins şi el într-un final că nu prea ai ce-i cere unei puştoaice cu fluturaşi în stomac şi gărgăuni în creier. Sculptura, ridicată cu sprijinul financiar al lui Constantin Drăgan, se înalţă maiestuoasă din apele Dunării în dreptul golfului Mraconia. Ştiu că părerile sunt împărţite cu privire la acestă statuie şi la cel ce a finanţat-o însă, eu una am admirat-o în toată splendoarea ei şi m-am simţit mândră că ea aparţine poporului român. Nu l-aş vedea pe niciunul din milionarii din ziua de azi dând bani pentru a fi ridicată orice construcţie care să devină obiectiv turistic. Noi nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce avem. Am citit că această statuie, sub acţiunea intemperiilor vremii este în pericol. Astfel, nasul lui Decebal stă să cadă şi, dealtfel, întreaga sculptură necesită lucrări majore de consolidare. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în curând se va alege praful şi pulberea şi de acest obiectiv turistic.

La poalele statuii, parcate cuminţi, se află nenumărate ambarcaţiuni care mai de care mai sinistre şi mai ruginite, care îşi aşteaptă eventualii muşterii. Le-am privit şi mi s-a făcut pielea de găină. Sus, luntraşii încercau să te agaţe pentru o “plimbare cu barca pe Cazane”. “Doar douăşcinci de lei, doamna. Copiii gratis! ”. Zău? În ce viaţă crezi tu că mi-aş urca juniorii în chestia aia plutitoare (deşi nu eram sută la sută sigură că ar mai fi plutit dacă s-ar fi urcat cineva în ea) ? Ne-am îndepărtat grăbiţi de barcagii şi ne-am apropiat de tarabele cu suveniruri. Bineînţeles că ne-am achiziţionat doi magneţei de frigider, unul cu Chipul lui Decebal şi unul cu Tabula Traiana. Preţurile pleacă de la 3 lei bucata, incredibil de mici pentru foamea românilor, aş spune eu... Am pozat impunătoarea statuie din toate unghiurile şi cu toţi membrii clanului în faţă şi am plecat mai departe.

Mânăstirea Mraconia a fost următorul obiectiv în dreptul căruia ne-am oprit. Este de-a dreptul captivantă imaginea acesteia cum se ridică eterică din ape. Iniţial a fost ridicată aici o biserică în secolul XVI dar din ea nu a mai rămas nimic. Istoria acesteia o puteţi afla cu un simplu Google, aşa că nu voi intra în detalii. Actuala construcţie este extrem de recentă, aş spune eu, adică piatra sa de temelie a fost pusă undeva prin... 1993. Deşi frumoasă, am avut o reţinere în a intra. Poate şi pentru că eu sunt atrasă de lucrurile vechi, în general. Vorba maestrului: “dacă nu-s cataroaie, ariciu’ nu intră... ”. În plus, Mermelică al nostru manifestă o aversiune totală în ceea ce priveşte intrarea în orice biserică. Nu vreau să mă gândesc la ce haos aş fi putut dezlănţui dacă aş fi încercat să-l fac să-i treacă pragul. Aşa că ne-am mulţumit să o admirăm pe dinafară şi de pe drum, şi, unii dintre noi, şi de pe apă… Să vă spun însă un secret: cea mai frumoasă imagine a lăcaşului de cult, am surprins-o de pe malul vecin, adică cel al sârbilor (menţiunea este specială şi se adresează colegului @makuy în speranţa că îşi va lua totuşi inima-n dinţi şi va trece şi graniţa româno-sârbă odată şi-odată).

Tabula Traiana, sau acea inscripţie aflată pe malul sârbesc vizibilă de pe cel autohton, atât de căutată de cei care ajung în zona Cazanelor Dunării, poate fi văzută şi de pe uscat, nu numai de pe apă... De unde? De pe pontonul din dreptul Pensiunii Septembrie, care este ultima pensiune înainte de sfârşitul localităţii Eşelniţa. Cum? Cu un binoclu sau cu un aparat de fotografia cu super zoom... :)) Este recomandat totuşi să încercaţi o croazieră la Cazane. Pe lângă senzaţiile călătoriei, apropierea de Tabulă este net superioară faţă de ce îţi oferă pontonul Septembriei. Oricum ar fi, Chipul lui Decebal, Tabula Traiana şi Mânăstrirea Mraconia domină zona din punct de vedere al obiectivelor turistice. Indiferent că alegi să le vezi de pe apă sau de pe uscat, imaginea lor va rămâne întipărită pe retină multă vreme.

A te plimba... cu barca la Cazane… sau nu…

Într-o dimineaţă, lenevind în hamacele din curtea pensiunii unde eram cazaţi şi plângându-ne de dubioasele ambarcaţiuni de la Chipul lui Decebal, proprietarul pensiunii se oferi să ne ajute, adică să ne găsească locuri într-o barcă serioasă, la un preţ decent, pentru a ne bucura pe deplin de vizita în Clisura Dunării. Zis şi făcut. După un telefon scurt ne anunţă că aveam rezervate locuri pentru doi adulţi şi doi copii într-un tur care începea într-o oră jumate, cu o barcă nouă, sigură, condusă de un tip cunoscut de el pentru care garanta atât din punct de vedere al calmului cât şi din cel al cunoştinţelor locurilor pe care urma să le vizităm. Plecarea se făcea de pe pontonul Pensiunii Septembrie şi aveam la dispoziţie cam o oră şi un sfert să ajungem acolo. Având în vedere că distanţa între Ogradena şi Septembrie era cam de 7-10 minute, am avut suficient la dispoziţie să ne terminăm cafelele şi să echipăm pişcoţii. În timp ce ne pregăteam, a sunat cel cu care urma să facem croaziera să ne transmită să îmbrăcăm copiii gros, să le luăm căciuli şi ceva de vânt pentru că în cazane era curent. Am uitat să vă spun că preţul cerut a fost de 30 de lei de adult, 15 lei copilul mare şi gratis cel mic.

Bun, la ora stabilită ne-am prezentat pe ponton, la locul cu pricina. Dar… socoteala de acasă… hmmmm. Dacă plecasem cu “Ura! Mergem cu barcaaaaa!!! ”, la atingerea pontonului cu piciorul, piticul nostru s-a răzgândit brusc. “Nu, mama! Nu bapa (barca – n. r.) ! Caaaaad, mama! Nuuuuuuu! Hai acacaaaaaa (acasă – n. r.) !!! ”. În zadar au fost explicaţiile şi insistenţele noastre şi ale domnului care conducea barca. Zadarnice şi asigurările că nu se întâmplă nimic, că îl lasă la volanul bărcii, că îi dă cea mai mare vestă de salvare, degeaba. Piticul nu voia să pună piciorul în barcă şi pace. Drept pentru care plănuita şi mult aşteptata croazieră de familie s-a transformat în croazieră pentru jumătate din familie, domnişoara plecând cu tatăl ei, iar eu rămânând cu juniorul pe mal, făcându-le cu mâna, iar amărâta de mine privind cu jind cum ambarcaţiunea făcea lin cotul pentru a intra în zona cazanelor propriu-zisă. Şi pe mal am rămas două ore cât a durat plimbarea lor. De aia vă spuneam mai devreme cum se poate vedea Tabula Traiana de pe pontonul de la Septembrie. Eu ştiu, eu AmFostAcolo... timp de două ore!!! :))

Când s-au întors mi-au povestit despre ceea ce au văzut, în mare parte ce văzusem cu toţii de pe drum. În plus, au trecut pe lângă Peştera Veterani şi au intrat puţin cu barca în Peştera Ponicova. Barcagiul nu s-a aventurat mai mult deoarece, aşa cum li s-a spus, exista riscul unor prăbuşiri şi nu avea niciun sens să rişte. Părerea mea este că exista o panică la momentul respectiv deoarece foarte recent se întâmplase accidentul nefericit al mamei Monicăi Gabor. Din această cauză mulţi au refuzat în acea perioadă intrări în peşteri. Deşi mi s-a povestit cu lux de amănunte despre ce au văzut, ce li s-a spus, cum se vede totul de acolo, de jos, nu o să vă povestesc pentru că nu ne jucăm telefonul fără fir, adică “hai să-ţi zic ce-am auzit…”. N-am fost acolo, deci n-am ce povesti.

Ajunşi la maşină, le_maitre, înduioşat probabil de privirea mea de căţel plouat, mi-a zis “Hai să-ţi arăt ceva! ”. Şi ne-am dus cu maşina dincolo de Mânăstirea Mraconia, dincolo de Chipul lui Decebal, până în apropiere de Dubova, unde încep Cazanele Mari. Acolo a oprit şi mi-a arătat pe malul sârbesc două construcţii care păreau ridicate în stâncă la ceva distanţă una de alta şi arătau ca două case care aveau în faţa lor câte un ciocan-bilă imens. Acestea făceau parte din vechiul sistem de semnalizare pentru ambarcaţiuni. Deoarece în zona cazanelor lăţimea fluviului este foarte mică astfel încât nu încap două vapoare unul pe lângă altul, prezenţa unui vapor în zonă era semnalizată prin coborârea acestui ciocan-bilă. Dacă un alt vapor se pregătea să intre în defileu şi vedea acest semnal, trebuia să aştepte până când drumul se elibera. Acest sistem, logic, nu mai este folosit în zilele noastre. Totuşi, deşi ai noştri au dărâmat respectivele construcţii, ale sârbilor stau încă în picioare şi se lasă fotografiate de zeci de turişti. Cu botul vizibil redus că văzusem totuşi ceva nou pe ziua respectivă, m-am urcat iar în maşină şi ne-am îndreptat spre locul nostru de cazare unde aveam să petrecem ultima seară în Clisura Dunării. A doua zi urma să păşim pentru prima dată pe pământ sârbesc.

A pleca... din Cazanele Dunării

… sau Cazanele Dunării de pe mal străin

Chiar dacă ne-am obişnuit cu ideea că această zonă este a noastră, ea aparţine în aceeaşi măsură şi vecinilor noştri sârbi, vecini care, din câte am observat, o exploatează mult mai puţin decât noi. Venind de pe partea noastră unde am dat la tot pasul de pensiuni şi restaurante deşi infrastructura lasă mult de dorit, ne-am trezit într-o dimineaţă senină de 1 septembrie pe malul sârbesc al Cazanelor într-o zonă aproape sălbatică. Ce zic eu aici? Deşi trebuia să mă aştept la asta deoarece de pe malul nostru nu prea zărisem construcţii pe partea lor, am fost de-a dreptul şocată să văd că zona este aproape pustie. Acuma stând strâmb şi judecând drept, nici malul lor nu se compară cu al nostru. Adică, dacă malul nostru permite amplasarea unor construcţii cu ieşire la Dunăre, este lin şi fără înălţimi ameţitoare, la ei lucrurile stau puţin altfel...

Stâncile se ridică direct din Dunăre, sunt abrupte şi nu permit construirea într-un mod cât de cât sigur al niciunei case asemănătoare cu cele de la noi. Pur şi simplu la ei nu ai unde. Au în schimb drumurile de o frumuseţe năucitoare. Viraje nu prea strânse, peisaje incredibile, tuneluri superbe săpate în stâncă. Nu insist mai mult. Detalii legate de drum am mai dat aici . La un moment dat, după un cot, ne-a luat graiul imaginea Mraconiei care se întrezărea printre doi copaci. Din acel loc pur si simplu aveai impresia că stă pe apă. Ne-am oprit s-o fotografiem şi am pormit iar la drum. Nu pentru mult însă. La câteva sute de metri am oprit iar. Chipul lui Decebal în depărtare ne arăta că privim spre pământ românesc. Nici nu se poate descrie sentimentul pe care l-am avut la vederea acestei statui aproape de care fusesem cu doar două zile înainte. De la sârbi văzută, imaginea regelui dac pare parcă mai mare şi mai impunătoare. E pur si simplu ca un sigiliu aplicat unei ţări atât de iubite şi de hulite totodată. Nici nu e nevoie să scrie “România”, imaginea lui Decebalus Rex e cea mai clară dovadă cui aparţin acele pământuri…

Cetatea Golubac este ultimul obiectiv turistic din zonă. Din păcate am trecut prea repede pe lângă ea. Exprimarea corectă ar fi: “am trecut pe sub ea”… Da, drumul trece exact prin zidurile vechii cetăţi. Este foarte mare şi mi-aş fi dorit foarte mult s-o vizităm. Din păcate însă, pe lângă faptul că poliţiştii sârbi ne-au stricat tot cheful, am mai observat şi că zidurile cetăţii nu erau asigurate, în special cele care dau înspre Dunăre. Ni s-a părut destul de periculos pentru copii, dar, şi dacă nu ar fi existat acest pericol, tot nu cred că am fi intrat s-o vedem aşa cum trebuie. Data viitoare însă, cine ştie? Aşa avem un motiv să ne întoarcem...

Mă gândesc însă, făcând haz de necaz, că dacă am vrea să mergem până la sârbi să vizităm cetatea Golubac şi apoi să ne întoarcem în aceeaşi zi, am fi căutaţi la graniţă şi în... aham... ţeava de eşapament... ca să nu zic altceva...

A simţi... Cazanele Dunării

A simţi este, după părerea mea, verbul care stă la baza unei excursii în această regiune.

Cazanele Dunării merită vizitate în tihnă. Deşi majoritatea obiectivelor turistice se pot face cu lejeritate într-o zi, zona trebuie în primul rând simţită. Şi când zic “simţită” mă refer la tot ce poate ea oferi. De exemplu, eu nu am nici în clini nici în mânecă de a face cu pescuitul. Mi-am dorit însă, atunci când am păşit pe pontonul de la Ogradena, să am un băţ să dau cu el în baltă. Mă uitam cu invidie la ocupanţii celorlalte pontoane cum stăteau pe băncuţe având lansetele în apă şi din când în când se mai ridicau să le mai mişte... Între timp unii râdeau şi povesteau cum “acu’ două zile, urla un turist că a prins o imensitate, că-i trage de nu poate s-o ţină şi când a reuşit să scoată lanseta la suprafaţă era doar o fâţă cât degetul încurcată într-o tonă de alge... Ha, ha, ha, ce s-a supărat săracul! ”

O altă chestie la mine e că mi-e foarte frică de apă. Mi-am dat însă cu pumnii-n cap că din anumite motive (descrise pe larg mai sus) a trebuit să renunţ la croaziera pe Dunăre...

În ultima seară ne-am întins la poveşti cu proprietarul de la Ogradena şi soţia lui. Am auzit o grămadă de istorisiri despre încercările de dinainte de ’89 de a trece fraudulos graniţa la sârbi. Au urmat apoi poveşti mai recente despre traficul de ţigări, despre traficul de carburant, despre cum au încercat unii la un moment dat să treacă un autovehicul (dacă îmi aduc bine aminte) pus cu roţile pe două bărci care mai aveau puţin şi se scufundau. Ce să mai… toate aceste istorisiri spuse la ceas de seară după o zi petrecută în mijlocul acelui peisaj de basm, au un farmec aparte. Parcă şi vedeam cu ochii minţii oamenii ascunşi în peşteri aşteptând momentul prielnic pentru a traversa Dunărea spre libertate. Vedeam tot aşa amărâţii de traficanţi care se chinuiau să potrivescă roţile autovehiculului pe ambarcaţiuni şi să echilibreze încărcătura pentru a nu scufunda tot.

De asemenea, gustul peştelui… Nu-s fan, dar am simţit că mor la un moment dat. Mă apucase o poftă de peşte adevărat încât am decretat că dacă nu mănânc o bucăţică de peşte, o sa înnebunesc pe loc. Maestrul, ce să facă săracul, să se pună cu nebuna? Am purces deci la un restaurant în zonă unde auzisem că se mănâncă bine peşte. Ghinion de neşansă însă! Nu aveau în ziua respectivă decât somn şi preţul era undeva la 35 lei/100 g. Eh, oricât de poftă îmi era, nu m-am îndurat să dau atâţia bani pe o chestie care nu mi-ar fi ajuns nici pe o măsea. Norocul a făcut (sau poate cineva acolo sus mă iubeşte…) ca în seara respectivă oamenii care erau cazaţi cu noi la pensiune să prăjească nişte peşte (nu ştiu de care şi nici nu m-a interesat) pe care îl cumpăraseră în ziua respectivă proaspăt de la un pescar de acolo. Văzând că avem copii şi gândindu-se ca cei mici să nu poftească din cauza mirosului, ne-au adus pe o farfurie câteva bucăţele. Inutil să vă spun că nu am făcut o tragedie din cauza faptului că maestrul şi al său fecior au refuzat să guste deliciul oferit. Eu cu fiică-mea însă, am împărţit frăţeşte bucăţile din farfurie şi ne-am pus pe mâncat de se băteau calicii la gura noastră. Vă spun, în viaţa mea nu am mâncat peşte mai bun ca ăla, iar eu… hmmm… nu mănânc peşte decât rareori. Nu credeam să ajung să poftesc la peşte vreodată, dar iată că aici s-a întâmplat şi asta…

Deja am în plan o revenire în Clisura Dunării undeva prin mai-iunie vreo trei-patru zile. Vreau să pescuiesc, să mănânc peşte, să admir iar Dunărea şi să ascult poveştile gazdelor. Da, am simţit Cazanele Dunării şi vreau să le simt din nou… şi asta cât mai repede, că eu nu-s o fiinţă prea răbdătoare…

---

VIZUALIZĂRI: 5890 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI