Escapadă italiană de noiembrie în Cinque Terre. Romanticul Riomaggiore și ceva sfaturi de călătorie

TIPĂREȘTE

Deși se spune că luna noiembrie nu e chiar cea mai potrivită pentru a călători pe meleaguri italiene, fiindcă ar fi cea mai ploioasă din an, noi n-am prea ținut seama de „gura lumii” și am cumpărat bilete de avion la Pisa pentru un weekend din prima decadă. După ce ne-am ales cu acestea, ne-am dat seama că n-ar fi rău să tragem o fugă și în Cinque Terre, de fapt să începem cu ele, considerând că o zi întreagă pentru Pisa ar putea fi îndeajuns la un prim contact cu orașul lui Galileo Galilei.

Așadar, am ajuns la Pisa într-o zi de vineri, în jurul prânzului și, judecând după băltoacele de pe jos, din aeroport, plouase zdravăn de curând, dar ne-am prefăcut că suntem viteji și în stare să depășim neplăcerile de genul acesta. Ne blindaserăm de acasă cu haine antiproof, pelerine, umbrele, iar pe norii prevestitori de november rain (vorba cântecului celebru al trupei Guns N’Roses) încercam să-i ignorăm.

Studiasem pe trenitalia.com (trenitalia.com) care ar fi posibilitățile optime de a ajunge cu trenul de la Pisa-Stazione Centrale la La Spezia, orașul din care se abordează cel mai bine ținutul Cinque Terre. Aveam un tren cam într-o oră, suficient de a sosi de la aeroportul din Pisa, la gara din Pisa. Cum am ajuns? Cu trenul rapid, fără conductor, PISAMOVER (pisa-mover.com/en) care pleacă la interval de 7 minute și a cărei călătorie durează în jur de 5 minute. Prețul călătoriei este de 5 €/persoană/sens (bilete cumpărate de la automatul din stație), iar programul de funcționare al vagoanelor este între orele 06,00-24,00. Ups, asta însemna că, pentru întoarcere, nu mai puteam lua trenulețul fără conductor, căci aveam avion la orele 07,00.

Odată ce am sosit în gara din Pisa (Stazione Centrale), ne-am încadrat fix la linia pe care urma să vină trenul care avea să ne ducă la La Spezia și de la unul dintre automatele de pe peron am cumpărat cu cardul biletele (11€/persoană) pe care a trebuit să le validăm într-unul dintre aparatele montate în acest scop tot la peron. Atenție la acest aspect, altfel amenzile sunt usturătoare foc, iar controlorii n-au milă!

După aproximativ o oră de călătorit cu un tren similar unuia personal de la noi doar la denumire, dar în condiții deloc asemănătoare, ci, evident, superioare, am sosit în La Spezia. Pe traseu ne-a atras atenția stația Carrara, adică locul celebrei cariere de marmură din care se exploatează și astăzi strălucitoarea marmură albă, excelent material folosit din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Imediat după ce am coborât în gara centrală-Stazione Centrale-din La Spezia, ne-am dus întinși să ne cazăm, alegând în acest scop o cazare foarte aproape de gară pentru a ne fi foarte ușor în deplasările către Cinque Terre.

Am ieșit destul de repede după ce ne-am luat camera în primire și ne-am lăsat bagajele și direcția gară, punctul info Cinque Terre, de unde citisem eu că trebuie să luăm carduri de acces pentru două zile, plus alte materiale informative și, eventual, hărți.

În gară, la punctul info am găsit o doamnă cam acră care ne-a cam „făcut din vorbe”, în sensul că, deși eu îi cerusem carduri pentru două zile consecutive în parc, ea nu a vrut să ne vândă decât fix pentru acea zi pe motiv că ploaia era amenințătoare, iar a doua zi dacă ar fi plouat, accesul ar fi fost nepermis spre sate (oare?!) și n-ar mai fi putut să ne dea banii înapoi. În condițiile acestea am cedat, fiindcă riscul de ploaie plana clar, nu puteam s-o contrazicem, și așa ne-am ales cu o mică țeapă, cel puțin pentru prima zi. Dar, odată ce ești acolo, făcutul socotelilor mărunte nu-și are rostul, fiindcă pierzi pe o parte și evident, câștigi pe alta, iar în vacanță nu stăm să contabilizăm fiecare cent, că ne-ar durea capul și nu e cazul! Am plătit 13€/persoană în prima zi și iar câte 13€/persoană pentru a doua zi, adică 52€ versus 46€ cât ar fi costat cardurile pentru două zile consecutive. Dar, mai rea decât cheltuiala mai mare a fost coada de a doua zi de dimineaţă de la punctul info pe care a trebuit să o luăm pentru a cumpăra cardurile, coadă la care am mai stat încă vreo jumătate de oră. Pe deasupra, am pierdut trenul pe care am fi vrut să-l luăm, implicit și ceva timp, foarte prețios pentru noi.

Ne-a dat odată cu abonamentele o broșurică despre parc, un orar al mersului trenurilor între La Spezia și Levanto-capetele „feroviare” ale ținutului celor cinci sate, ne-a menționat clar că acestea sunt valabile numai pentru trenurile reggio, clasa a doua, ne-a indicat să ne scriem numele pe ele și cam atât.

Mai citisem eu câte ceva și aflasem că abonamentele îți conferă și alte avantaje: wi-fi, acces la toaletele din stațiile de tren, acces pe potecile montane (traseul albatru), acces la unele muzee din areal, acces la autobuzele locale din sate (un fel de microbuze), acolo unde există. Cardurile trebuie validate în fiecare stație, altminteri amenzile pot fi o reală amenințare pentru portofel. Noi chiar am fost controlați într-una dintre stațiile de tren, în sensul că ni s-a cerut cardurile pe care controlorul s-a uitat cu atenție să vadă dacă sunr valabile și validate.

Despre Cinque Terre, cel mai mic parc natural al Italiei, inclus în patrimoniul UNESCO din anul 1997, se spune că este unul dintre locurile cel mai vizitate de turiștii din toată lumea grație frumuseții cu care l-a înzestrat divinitatea. Se compune din cinci sate (pământuri în traducere) ce se înșiră pe Coasta Ligurică agățându-se abrupt pe dealurile stâncoase spre mare: Monterosso al Mare, Vernazza, Corniglia, Manarola și Riomaggiore, de la nord la sud. Evident, parcul se întinde pe o arie de circa 4.500 ha, cuprinzând și zonele dintre sate, cu o mulțime de poteci montane aruncate pe înălțimile dealurilor, drumuri dificile, greu de parcurs. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au muncit la terasarea dealurilor accidentate, în dorința de a cultiva viță-de-vie, măslini, pomi fructiferi și ce le-ar mai putea fi de folos în decursul existenței lor, în afara îndeletnicirii lor de bază: pescuitul. Peisajele cu munte-mare la un loc îți taie efectiv răsuflarea, iar casele colorate cocoțate pe dealuri încântă privirile oricui dorește s-și încarce memoria cu imagini bucolice.

Cinque Terre sunt destul de dificil de abordat cu mașina, practic de nerecomandat, în schimb cu trenul este foarte ușor să te plimbi între sate, fiecare dintre acestea având gară, distanța dintre stațiile consecutive trenul putând-o parcurge în circa 5 minute, așa că stabilirea unui plan de vizitare nu e greu de făcut. Trenul circulă mai mult prin tuneluri, mare lucru neputându-se vedea pe geam când călătorești, deși peisajele cred că ar fi minunate, însă te bucuri de avantajul că există un orar foarte des al curselor feroviare pe această rută. Distanța aproximativă dintre satele situate la extremități este de numai 15 km, dar aceasta este numai orientativă, atunci când deplasarea se face cu trenul, acesta face cam o jumătate de oră de la primul către ultimul.

Satele sunt mici așezări cocoțate pe coamele dealurilor stâncoase, până jos la mare, având case simple, colorate strident, deliciul oricărui aparat foto. Evident că cele cinci localități pot fi abordate și dinspre mare, atunci când condițiile meteo o permit, în niciun caz în sezonul cu ploi și furtuni în care ne-am nimerit și noi pe acolo. De asemenea, Cinque Terre este raiul iubitorilor de poteci montane, parcul având o mulțime de trasee marcate, de diverse dificultăți, pe unele dintre ele, credeam noi că am fi putut să le parcurgem și noi. De altfel, se spune că dealurile terasate din Cinque Terre ar fi cele mai bune pentru hiking din toată Italia. Dar, le-am găsit închise, vremea urâtă, solul moale, îmbibat cu apa de la multele ploi căzute recent au determinat autoritățile să nu permită accesul pe potecile ce leagă satele pe la înălțime.

Pentru cine dorește să afle mai multe informații poate consulta erre.eu.com/en/http://www ... it/?id_lingue=1

Cu cardurile în buzunar, ne-am îndreptat spre peron pentru a ne bucura de puținul timp rămas până la căderea serii, știut fiind faptul că se înnopteză destul de repede în noiembrie. Am hotărât să fim eficienți și să începem cu Riomaggiore, primul sat, adică cel mai sudic, gândindu-ne că pe celelalte patru să le abordăm ziua următoare. Zis și făcut, între timp vremea se îmbunase de-a binelea, iar norii se spărseseră dând voie soarelui să mai strălucească din când în când. De la La Spezia la Riomaggiore, trenul face nici zece minute, că abia ai găsit loc și te faci comod, că trebuie să cobori.

Gara este ea însăși un punct de unde se pot surprinde imagini frumoase asupra mării, se află fix lângă capătul potecii Via dell'Amorre, din păcate închisă de câțiva ani buni, în urma unor ploi distrugătoare care s-au lăsat cu alunecări de teren, și cu șanse reale de redeschidere abia în 2021. Via dell'Amorre, celebră pentru vederile uluitoare pe care le oferă, leagă pe o distanță de circa 1,3 km Riomaggiore de Manarola, următorul sat și ar fi fost construită de muncitorii ce lucrau la tunelul de cale ferată, pe când aveau nevoie să se deplaseze între sate. În schimb, numele l-a căpătat de la un ziarist inspirat care susținea că pe această cărare îndrăgostiții din cele două sate se întâlneau să-și declare iubirea, el știe dacă și cât era de adevărat.

Apoi ne-am lansat pe străduțele satului spre inima sa.

Se apropia așa-numita de către fotografi „oră de aur” și soarele dădea semne că va fi prezent în peisaj până la apus, iar noi zburdam pe ulicioare, dând de biserica San Giovanni Battista, construită încă din 1346 în stil gotic. Clădirea Primăriei se află și ea în apropiere, apoi am tot urcat și coborât pe niște trepte care erau de fapt ulițele dintre case. Unele se numeau Scalinata Della Tagliata 33. Pe urmă am dat în Via de Gasperi, undeva sus, într-o parcare de unde am asistat la cel mai frumos asfințit, când soarele a „intrat” în mare la orizont într-o adevărată înflăcărare. Nu numai noi, ci toți turiștii prezenți la acea oră ne-am îngrămădit în acea parcare în căutarea celor mai romantice peisaje de apus de soare. Apusul acesta a fost cu atât mai prețios cu cât nu speram nici pe departe să vedem fața soarelui, prognoza fiind destul de pesimistă, dar acolo sus cineva ne iubește, clar! Ne-a părut rău că nu am mai putut ajunge în port și la plajă, adică Spiaggia di Riomaggiore, dar rămâne pe altă dată, căci ne-am promis că vom mai călca pe acolo, rămânându-ne multe de văzut și făcut.

Ne hotărâm să mai colindăm pe străduțe până la venirea definitivă a întunericului fiindcă idilicul sat pare parcă rupt din poveste. Urci, cobori și te minunezi aproape tot timpul. Când am simțit că nu prea mai vedeam mare lucru la lumina rețelei publice, îndreptându-ne spre gară, am dat de Castelul Riomaggiore ce asigură cu vederi foarte frumoase asupra mării. Alături se găsește și Oratorio di San Rocco, amândouă închise, dar bune de fotografiat din exterior.

Contrar voinței noastre, întunericul ne prinde pe Via Telemaco Signorini, noi rămânem cu regretul adânc că trebuie să ne desprindem prea repede din poveste, apoi mergem frumușel în gară să așteptăm trenul pentru a ne întoarce în La Spezia. La un prim contact cu cel mai apropiat sat din parc, am concluzionat că e musai să ne întoarcem într-o bună zi pe vreme mai prietenoasă când am putea să ne bucurăm pe îndelete de frumusețea locului care este o realitate, nu doar o legendă...

Vă rog, atașați următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6910 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI