Coasta Ligurică cu Cinque Terre sau Coasta Amalfitană? Amândouă (II)

TIPĂREȘTE

Cele 3 sate din Cinque Terre care ne mai rămăseseră de văzut erau mai mici și am convenit să le facem pe toate 3 în aceeași zi. Cum celebra Via Del’Amore pe care ne doream să mergem era închisă și nu eram siguri că vom găsi alte poteci deschise, am convenit că de data asta cardul de transport se justifică. În card este inclus și un autobuz care merge din gara de la Corniglia până în sat, foarte bun pentru cei care nu vor/pot să urce 361 de scări ca să ajungă acolo, deci n-am mai stat pe gânduri în cazul ăsta, dar, repet, fiți atenți când vă faceți socotelile cu cardul de transport.

A fost să fie a 4-a zi când am decis să facem și restul satelor. Prognoza nu era prea bună și când ne-am suit în tren nori negri se adunau în jurul satelor noastre. Dar în zare, spre Levanto, se vedea senin. Brusc, acolo în tren, am hotărât să mergem după soare și să vedem și Levanto, care nu era deloc în plan, sperând ca între timp norii să se ducă. A fost o alegere inspirată pentru că, într-adevăr, am văzut Levanto pe o vreme amestecată de nori cu soare, dar măcar nu ne-a plouat și la fel am văzut celelalte sate.

Levanto este capăt de linie venind cu trenul de la La Spezia dar distanța este mică, nu faci mai mult de o jumătate de oră. La Levanto am ieșit din gară, am traversat un canal și am intrat pe o stradă pietonală care ne-a scos în port. Cred că aici este cea mai mare plajă, cu pietricele mai negricioase și nisip, dar parcă ușor mai neîngrijită decât celelalte plaje pe care le mai văzusem.

În port la Levanto ne-am întâlnit cu o româncă care plimba o bătrână localnică și lucra de 7 ani acolo. Când am întrebat-o ce avem de văzut în Levanto ne-a spus că în afară de strada pietonală, cu magazine și terase, port și Promenada din zona Vilei La Pietra nu prea avem ce. Pe strada pietonală am venit de la gară și am ajuns până la port și plajă. Promenada La Pietra se vedea deasupra orașului dar nu ne-am dus acolo pentru că ar fi însemnat cel puțin 2 ore și nu le aveam. Așa, din port, am văzut la nivel vizual mai multe biserici și ruinele unui castel și aici, dar n-am ajuns la ele. Tot ce vreau să mai zic este că aici am mâncat niște clementine și tabaco de Sicilia și am ajuns la concluzia că nu știu ce mâncăm în România în materie de citrice dar nimic nu seamănă cu ce am mâncat acolo.

Corniglia a fost prima oprire după ce am plecat de la Levanto. Este al 3-lea sat, situat chiar în mijlocul zonei Cinque Terre și este singurul care nu are ieșire la mare, ci este cocoțat pe o stâncă, iar ca să ajungi la el trebuie să urci 361 de scări, plus-minus câteva, după alte surse, un traseu numit Lardarina, sausă iei un autobuz care este inclus în cardul de transport. Nu știm de ce, dar autobuzul nu a mers în ziua aia, spre disperarea unora dintre noi care voiau să-l ia și să ne întâlnim sus.

Dar tot răul a fost spre bine pentru că scările acelea sunt largi, cu balustrade, în zig-zag, faci mai mulți pași și nu este atât de greu pe cât ne-am așteptat. Nu mai spun că pe tot traseul te poți opri pentru a admira priveliștea spre gară, mare și tunelurile din stânci și sunt câteva băncuțe din loc în loc pentru cei care vor să se oprească pentru un popas. Nu a fost greu deloc, până la urmă, pentru nimeni și toată lumea a fost mulțumită că a avut și această experiență.

La Corniglia punctul info este tot în gară. Am luat o hartă trasă la xerox pe care nu vedeai nimic dar ni s-a spus că nu avem ce să urmărim pe ea. De-acuma ajunsesem să anticipăm ce urma să ni se spună: centrul istoric, biserică, port și gata.

După ce am urcat cele 361 de scări, 365 sau 382 după alții, nu cred că asta este important, am urmărit drumul principal, Via Fieschi și am ajuns la cea mai importantă biserică a satului, Biserica Sfîntul Petru, lângă care era o terasă foarte frumoasă la care ne-am oprit și noi pentru hidratare. Cea mai bună înghețată artigianală pe care am mâncat-o a fost la Corniglia, cea cu lămâie.

Apoi am intrat în centrul istoric cu străduțe înguste, la Corniglia, chiar cele mai înguste din toate satele, am ajuns la un Torre (turn) , apoi la Terasa panoramică Santa Maria de unde am avut cele mai bune priveliști cu marea și stâncile din jur și fără să ne întoarcem pe unde am venit, am făcut un circuit care ne-a scos tot la scări.

Manarola a fost următorul sat la care am ajuns în 2 minute după ce am luat trenul din nou. Accesul spre sat se face printr-un tunel lung, simplu și urâțel, desenat cu grafitti în unele locuri și cu câteva tablouri cu îndeletniciri ale oamenilor din zonă. Cred că Manarola este cel mai mic dintre cele 5, dar mie el mi-a plăcut cel mai mult. Toate satele sunt frumoase, însă click-ul în cazul meu s-a făcut la Manarola.

După ce am ieșit din tunel chiar în strada principală a satului, care în stânga te scoate direct în port iar în dreapta urci până în capăt, la Ciessa San Lorenzo, cu un turn înalt, noi am luat-o în dreapta pe strada în pantă cu terase și magazine să vedeam partea aceea, ca apoi să zăbovim mai mult în port, pentru că așa cum spuneam porturile sunt atracția principală la satele astea.

Citind pe piatra de temelie a bisericii San Lorenzo am înțeles că Manarola ar fi fost primul dintre cele 5 sate apărute în această zonă. Și la Manarola sunt poteci prin terasele cu vii și vedeam oameni plimbându-se pe acolo, care urcau sus, tot mai sus, pentru vederi din ce în ce mai frumoase. Când ne-am întors către port am văzut accesul spre Sentiero 506 pe care făceai 25 de minute, doar pe sus, pe dealul terasat, sau către satul Volastra pe care făceai o oră.

Se întâmplă să mai imi iau liber de la grup și să fac singură ceva, după care să îmi dau întâlnire cu ei într-un loc. Am lăsat grupul care nu era dispus să urce și ne-am dat întâlnire în port. Poate că plimbarea aceea pe care am făcut-o singură a făcut diferența și Manarola a devenit number one pentru mine. De acolo de sus ai o vedere extraordinară asupra portului, a mării și a satului cu case colorate. Cam o oră a durat plimbarea mea prin terasele acelea și vă recomand să nu o ratați când ajungeți la Manarola.

M-am întors și eu în port care mi s-a părut cel mai drăguț, cu stânci și poteci pe care te poți plimba și într-o parte și alta și a fost locul unde am zăbovit cel mai mult.

Cea mai bună masă din excursia asta am avut-o la Manarola, în port, la terasa din dreapta cum te uiți spre mare și cred că se numește Paradise, sper să nu greșesc. Eu am mâncat o specialitate Portovenere cu doradă și cartofi la 17,50 EUR, iar soțul gnochi cu langustini la 12 EUR, bere Moretti 3,50 EUR, coperta 2,5 EUR/persoană. A fost o masă care a mers la căsuța sufletului.

Ne-am întors din port spre tunel și gară pe străduța plină de case colorate și bărci parcate la fiecare ușă. Înainte de tunel am trecut din nou prin Piazza Capellini, o piață nouă, cu decorațiuni din spărturi de ceramică, care probabil a fost gândită pentru socializarea localnicilor dar și pentru distracția turiștilor.

Până la ultimul sat, Riomaggiore am luat din nou trenul, iarăși 2-3 minute și în gara mică am admirat picturile cu oameni care lucrează în vie, una din ocupațiile principale ale zonei. Imediat cum am ieșit din gară ne-am uitat lung la scările și panourile care anunțau că de acolo începe Via dell’Amore, drum care era închis temporar. Ne-am pozat și noi care mai de care cu Drumul Iubirii și poate va exista vreodată ocazia să și mergem pe el. La fel ca în celelalte sate, în gară este punctul info care avea tot hartă trasă la xerox pe care nu am mai luat-o. Practic în nici un sat nu ai nevoie de hartă pentru că te duce drumul.

Via dell’Amore este o faimoasă stradă pietonală, suspendată deasupra mării, care leagă Riomaggiore de Manarola și este locul cel mai căutat din Parcul Național Cinque Terre. Drumul a apărut din necesitatea de a moderniza căile ferate și a putea transporta materialele de construcții între cele două sate. Ulterior a devenit o faimoasă promenadă, lungă de 1 km, care merge paralel cu marea între cele 2 sate. Unui ziarist i s-a părut atât de romantic drumul și atât de spectaculoasă panorama încât a propus această denumire pentru cel mai faimos și romantic drum al iubirii. De-a lungul vremii, din cauza eroziunii apei și a alunecărilor de teren drumul a fost închis dar a fost renovat cu fonduri de la Uniunea Europeană și s-a redeschis publicului. Traseul poate fi parcurs indiferent de anotimp, dar nu știu ce se tot întâmplă pentru că am citit multe articole în care turiștii l-au găsit închis și așa a fost și în cazul nostru. Drumul se vede însă din mai multe puncte ale satului Riomaggiore. Există și o legendă care spune că cine merge pe acest drum împreună cu persoana iubită va rămâne veșnic îndrăgostit.

Accesul spre sat se face la fel ca și la Manarola, printr-un tunel lung, aici decorat frumos, însă doar pe partea dreaptă, cu desene și spărturi de ceramică pe unele porțiuni. În capătul tunelului din nou am luat-o în dreapta până am ajuns la Il Santuario, o biserică micuță, situată aproape în vârful dealului și apoi am făcut cale întoarsă, dar nu pe unde am venit, ci am urcat pe niște scări și la fel am făcut un circuit ca să ajungem în port.

În drumul nostru am ajuns la Chiesa di San Giovanni Battista din sec 14 și apoi la Castello, unul care era închis la ora aceea, dar era vorba tot despre niște ruine. Ne-am uitat printre zăbrele la curțile castelului și am zăbovit puțin în zona aceea pentru că sunt niște puncte de belvedere și ne-am tot învârtit în jur. După cum am citit pe panoul informativ, castelul a fost construit în sec 13 și a avut rol de fortăreață.

Mai departe am trecut pe lângă Primărie, o clădire foarte frumoasă și am coborât la un moment dat pe niște scări, Scalinata, care ne-au scos în strada principală, aproape de port.

Mi-a plăcut mult la satele astea încrengătura de străduțe și scări pe care poți să o iei liniștit pentru că toate duc în strada principală. Dar până ieși acolo treci printre casele și micile grădini ale localnicilor și cu toate că nu ne imaginam trăind acolo, am făcut tot felul de supoziții despre cum s-or duce oamenii ăia în fiecare zi unde aveau treabă, urcând și coborând atâtea scări. Ne întrebam care o fi media de vârstă pe acolo, dar n-am mai scotocit. Abia acum, când scriu mi-am adus aminte că ne-a frământat tare problema asta.

Portul din Riomaggiore este mai micuț dar la fel de drăguț. Undeva, în dreapta lui, este Spiaggia Beach, o plajă din pietricele dar sunt mulți turiști care se așezau pe stîncile de la țărm și cred că acelea sunt locuri îndrăgite de plajă în sezon.

Cea mai importantă stradă din Riomaggiore este Via Colombo, care ne-a adus aminte de excelentul cozonac mâncat la La Spezia în Vinerea Mare. Aici am fi vrut să intrăm la Muzeul Memoriei unde am fi aflat cu ajutorul calculatoarelor despre tradițiile din Cinque Terre și tot ce ține de turism în această zonă, dar este deschis doar 2 ore în week-end. Este inclus în cardul de transport.

Din Riomaggiore sunt 5 trasee tematice, de lungime și grade de dificultate diferite, printre terasele cultivate sau pe străduțele înguste. Ele te ajută să cunoști istoria locurilor și cum au trăit oamenii în aceste ținuturi. Sunt trasee numerotate în același mod, Sentiero 501,531..., așa cum am văzut peste tot în sate. Pe acestea puteai merge către Manarola și normal, puteai veni și invers, dar noi nu mai aveam timp de nimic. Deja ne prinsese seara în Riomaggiore.

Ce am mâncat/băut în zilele în care am vizitat satele? La Vernazza am mâncat o pizza bună, la 8,5 EUR iar soțul niște bruschete în port (la Bruschettae), la 3 EUR/buc și a zis că au fost cele mai bune din viața lui. Peste tot ne-am hidratat cu cafea/bere Moretti/suc (cafeaua 1,5-2,5 EUR în funcție de cafea, eu am băut numai cafea americană) și am mâncat la Manarola, cea mai bună masă din acest sejur, după cum am spus. Înghețată cât cuprinde și multe prostioare de la pasticerii. Citisem că zona are un delicios vin dulce, făcut din struguri uscați, Sciacchetra, produs la Riomaggiore și l-am căutat în magazinele de acolo, dar ne-a trecut să-l mai încercăm pentru că cea mai ieftină sticlă am găsit-o la 60 de EUR. Este adevărat că l-am căutat la unul din magazinele din port, poate pe străduțele lăturalnice o fi fost mai ieftin, dar orișicât, nu cu mult, cred.

Eu am rămas cu regretul că nu am mers mai mult pe jos, pe poteci, de la un sat la altul. În fiecare sat am găsit indicatoare care te trimiteau la unul sau la altul dar pe baza informațiilor primite de la punctul info că potecile ar fi închise n-am îndrăznit să ne aventurăm și să ne trezim cu o barieră pe undeva. Ne-am mulțumit totuși cu traseul pe care l-am făcut între Monterosso și Vernazza și bucăți de Sentiero, pentru priveliști, prin celelalte.

Dacă ar fi să trag câteva concluzii legate de vizita în spectaculoasele sate Cinque Terre, aflate în Parcul Național cu același nume, acum, după ce știu mai bine unele lucruri, acelea ar fi:

-Cred că cele mai potrivite perioade pentru o vizită în Cinque Terre sunt primăvara devreme sau toamna mai târziu, pentru a evita aglomerația și căldura. Noi am avut parte de trenuri goale și nu am stat la o coadă pentru bilete mai mare de 5-6 persoane, dar pe 1 aprilie când ne transferam la Pisa coada pentru bilete spre Cinque Terre ieșise din gară și ocupase jumătate din șosea. Este la fel de adevărat că în martie vremea poate fi capricioasă, în sensul de ploi, nu de grade și peisajele sunt mai cenușii, dar nu le putem avea pe toate, așa că fiecare alege în funcție de ce suportă mai ușor;

-Satele sunt spectaculoase și ușor de vizitat. Fiecare sat are o stradă principală cu restaurante și magazine, port, plajă, ruinele unui castel, cel puțin o biserică, case colorate și priveliști minunate, iar porturile sunt punctele principale de atracție. Ca să le vizitezi faci un circuit de la gară la port și înapoi la gară și nu un drum dus-întors, ceea ce nouă ne-a plăcut foarte mult;

-Cazarea în sate este foarte scumpă. Dacă vreți să aveți o experiență într-o zonă extrem de tradițională încercați să o faceți cu mult timp înainte. Dar eu vă recomand cu încredere La Spezia. Este un oraș foarte frumos și se ajunge foarte repede cu trenul în sate, iar trenurile sunt dese. 10-11 km este distanța de la La Spezia, până la ultimul sat;

-Dacă vă place să mergeți pe jos și alegeți potecile dintre sate trebuie să știți că se merge prin soare și dacă nouă la 16-18 grade ne-a fost cald urcând și coborând, nu știu cum o fi în plină vară;

-Legat de poteci, informați-vă bine. Este un traseu oficial, Traseul nr. 2, Sentiero Azzurro sau Blue Trail (traseul albastru), care leagă toate satele, dar mai sunt o mulțime de Sentiero (aprox 30 în Parcul Național Cinque Terre), pe care puteți merge. Traseul oficial costă 7,5 EUR/persoană sau este inclus în cardul de transport Cinque Terre, iar celelalte Sentiero sunt mai lungi, poate puțin mai dificile, dar la fel de spectaculoase și sunt gratuite;

-Dacă alegeți Sentiero asigurați-vă că aveți apă pentru că noi nu am găsit nici un izvor, iar între Monterosso și Vernazza am mers vreo 14 km;

-Am petrecut 2 zile pline în sate. De dimineața devreme până seara târziu, cred că 11-12 ore am stat în fiecare zi. Dar dacă le-aș vizita acum le-aș dedica 3 zile pentru a savura din plin frumusețea locurilor;

-Nu plecați din satele astea fără să încercați bunătățile din pește și fructe de mare gătite de ei. Și nici gelateria artigianale, cea mai bună la Corniglia, d. p. m. d. v., pasticeriile sau cozonacul umplut cu înghețată de ciocolată.

Pentru că am citit despre comparațiile între Coasta Ligurică și Coasta Amalfitană pe care eu o văzusem cu un an în urmă, am grăbit excursia în Cinque Terre ca să fac și eu o comparație. Așa cum am concluzionat încă din titlu amândouă merită văzute, fără nici o îndoială, dar cred că starea noastră de spirit dintr-un loc sau altul, emoțiile și trăirile ne fac, în cele mai multe cazuri, să le percepem diferit.

---

VIZUALIZĂRI: 7026 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI