Ghost rider... pe meleaguri lusitane (II)

TIPĂREȘTE

Din Piața Saldanha se ajunge ușor la gara Cais do Sodre, deoarece metrourile circulă regulat în capitala lusitană. Bine, aici nu mai merge ironia, deoarece metrourile circulă regulat cam peste tot. Avantajul subteranului, deh... Deși, cred, există cu siguranță șoferi dâmbovițeni care își bagă unghia în gât că nu pot coborî pe linia metropolitană, ca să își pună avariile la gipanul staționat...

(Na, că tot merge ironia!)

Revenind...

De la Cais do Sodre se poate ajunge, de fapt, pe coasta Lisabonei Mari. Fie cu trenul, fie cu tramvaiul, ai, ca destinație, Torre de Belem, Monumento aos Descobrimentos sau Mosteiro dos Jeronimos. Și chiar o oprire la piciorul celebrului Ponte 25 de Abril... Pentru că istoria Lisabonei și a regiunii este fascinantă. Cu reverberații în Galicia nordului, alt tărâm de vis...

De data aceasta, am ajuns la Cais do Sodre – căreia i-am zis, în acel august 2013, doar Piersic de Sodă, că era să gafăm din prima zi, când am întrebat dacă trebuie să schimbăm linia de metrou ca să ajungem la stație – pentru a lua trenul de coastă, spre Cascais. Orașul regal portughez, la capăt de linie și primul după Estoril-ul capetelor încoronate debarcate de la putere (poate Elena Lupescu, în jurnalul său, să zică ce-o zice, al doilea Carol al României rămâne cu păcatele sale, care, din păcate, își au ecoul până azi)...

Trenul, curat și cochet, cum, de altfel, ne obișnuisem deunăzi, în periplul spre Sintra, ne-a purtat pe coastă, mai întâi pe malul estuarului lui Rio Tejo (mă gândeam, în acele clipe, la Jacques Cousteau, un alt idol al copilăriei mele și la fiul său pierit într-un accident de avion de-a lungul acestui râu), apoi prin sate de o frumusețe rară (am reținut numele de Carcavelos, pentru că rezona cu Caravelă), cu plaje aurii și oameni fericiți. Ca o scurtă divagație, se spune că Portugalia a fost puternic lovită de criza anilor 2009 – 2010, dar, sincer, nu am găsit nicăieri, în preumblările mele, oameni mai joviali (ca să nu spun fericiți) decât acei portughezi și un sentiment mai mare de siguranță, decât acolo. Cu toate că, într-adevăr, dacă vreun neam – din cele cu sânge imperial roman – seamănă mai bine cu noi, carpatinii, atunci aceia sunt, cu siguranță, lusitanii... Atunci, de unde diferența de percepție asupra lumii? Poate, pentru că ei au fost descoperitori de lumi? Iertată-mi, fie, divagația... non-turistică (deși, cred eu, tocmai înțelegerea sintalității unui popor dă nota afinității turistice cu acel popor)...

Am aterizat la Cascais pe o căldură de puteai prăji un ou pe asfalt. De reținut, deși, în rucsacele din spinare căram, pe lângă sticla de apă și haine de munte! Demn de reținut, de asemenea, din tren, alături de mulți, a coborât și o tânără familie de ruși, compusă din el, posibil beizadea, o soacră (nu știu a cui), un cărucior cu un plod și ea, îmbrăcată într-o rochiță de vară, puțin spus provocatoare...

I-am lăsat pe aceia, deoarece aveam ca țel stația de autobuze, despre care știam că este lângă gară. De fapt, chiar este, doar că, după ce ieși din gară, trebuie să te învârtești în sens orar, pe străzi... Altminteri, vei ocoli clădirea gării, ca să ajungi, după un oarece ocol, în aceeași stație de autobuze. Nimic rău în asta, doar că pierzi un autobuz și trebuie să mai aștepți o jumătate de oră pentru următorul. Deoarece numai așa se poate ajunge la capătul continental al Europei, Cabo da Roca. Cum vizitasem Fisterra galiciană și Land’s End-ul englezesc, era imposibil să ratăm adevăratul capăt al lumii... Iar stația de autobuze se afla într-un bloc, la parter. Am așteptat și ne-am urcat în autobuzul de Sintra, care oprea și la Cabo da Roca. Ca să regăsim, în autobuz, familia de ruși, cu ea, îmbrăcată în rochița provocatoare de vară. Până la urmă, aici, la Cascais, puteai să prăjești un ou pe asfalt. Adevărul e că, după ce am survolat, pe un drum din ce în ce mai îngust și mai la înălțime, Praia do Guincho, mulțumind că nu suntem în mașina personală, am început să scotocim în rucsac după hainele groase, de munte.

Cum? De ce?

Păi, deja se vedea o ceață suspectă în față, care cobora dinspre dealurile împădurite ale Sintrei. Acum, faptul că, doar cu o zi în urmă, de pe zidurile Castelului Maurilor, zărisem acei stranii vapori saturanți sau că geograful arab Al-Bacr, din perioada Al-Andalus (doar cu un mileniu înaintea scrierii acestor rânduri), descria regiunea ca fiind „permanent scufundată într-o ceață care pare a nu se dispersa vreodată”, s-ar putea să nu însemne mare lucru. Dar că un bun prieten, care vizitase zona cu numai doi ani înainte și tot în luna imperială a lui Augustus, mi-a povestit că a trebuit să dea o grămadă de euro pe un pulover, doar ca să poată aștepta autobuzul de întoarcere spre Cascais, m-a pus rău pe gânduri. Și ne-am luat măsurile de precauție necesare...

Ceea ce s-a dovedit a fi de folos. Căci, după ce autobuzul a cotit-o la stânga, spre coastă, am pătruns într-un nor atât de dens, încât am avut impresia că suntem la Bâlea Lac, la intrarea în tunel (avem o astfel de amintire, tot dintr-un august, al altui an). Iar când am coborât din autobuz, la destinație, temperaturile erau de mijloc de iarnă! Nu-i bai, ne-am zis, încotoșmănându-ne cu hainele de montaniarzi. Și nu eram singurii... Doar ea, rusoaica în rochia provocatoare, de vară, părea a avea unele probleme. Care probleme păreau a se sparge în capul tânărului soț, ce împingea, docil, căruciorul.

Acum, în casa de la stația de autobuz, se puteau cumpăra, pe lângă celebrele pulovere, umbrele, dar și diploma care atesta prezența ta acolo, la capătul Europei.

Bun așa.

Drumul de coastă coboară, pe lângă stația meteorologică (să nu uităm că, la Cascais, regele Carlos I a deschis calea cercetării științifice, oceanografice, înainte de a fi asasinat) și se oprește în dreptul monumentului ce îți spune că aici se termină continentul. Nu poți să îi faci poză, deoarece nu există nici măcar o secundă liberă, fără turiștii dornici de a-și imortaliza clipa de fericire (chiar și rusoaica, cea cu rochița, știți, nu? , cu un rictus ce se dorea a fi un zâmbet). Dar, până la urmă, nu pozele contează, căci nu trebuie să dovedești nimănui senzația unică pe care o trăiești, tu, coborâtor din Carpații estici, aici, în Vestul extrem. Poate, doar, regretul că nu vezi orizontul acelui Atlantic ale cărui valuri se sparg jos, la picioarele tale (aqui, onde a terra se acaba e o mar comeca, după cum spune poetul Camoes, cel pe care aveam să îl descopăr, cum altfel, în scrierile lui Jules Verne).

Pentru că Oceanul transcende, aristocratic, orice altă întindere acvatică...

Și, după un ceai cald luat în magazinul de sus, deoarece picioarele căpătaseră o culoare liliachie (haina groasă, de munte, te acoperea de la șold în sus, dar, totuși, erai îmbrăcat de vară, pentru că, la câțiva kilometri de tine, oamenii de fereau de dogoarea soarelui, în costume de baie, în apele aceluiași ocean), te urci cu încredere în autobuzul care venea de la Sintra, doar ca să te încălzești, curând, pe străzile din Cascais. Cum să povestești oamenilor de acolo, care se plimbau pe străzi atât de lejer îmbrăcați, despre „The Day After Tomorrow” pe care ai trăit-o la 20 de minute depărtare de lumea lor? Ba chiar și rusoaica, cu rochia ei provocatoare, se simțea ca acasă (o figură de stil, desigur).

Cascais... Dincolo de Orașul Regal, are o istorie de dincolo de istorie. Numele îi provine de la bogăția-i naturală, scoicile, pe care le-a vândut, mai întâi, orașului de care aparținea administrativ, Sintra, ca, mai apoi, să își mute piața către capitală. De la care a primit, puțin după Reconquistă, și statutul de Oraș, cu prețul a aproape o sută de kilograme de aur anual plătite Coroanei de la Lisabona. Dar, se spune, orașul era atât de bogat, încât taxa nu a fost o problemă (mie mi se pare ceva de domeniul fantasticului, dar cine știe cum se judecau bogățiile în veacul al XIV-lea).

Cert este că, azi, Cascais este o stațiune cochetă, concentrată în jurul centrului vechi și al celor două plaje, mici, dar pline de turiști (Praia do Peixe și Praia do Rainha). Portul este unul aristocratic, populat cu iahturi, iar ruinele vechiului castel încă domină țărmul; asta, dacă nu iei în considerare laboratorul oceanografic ridicat de acel Carol I. În rest, amintirea cuceririi arabe te întâmpină la tot pasul, de la clădirile umbrite de palmieri, la faianța ce acoperă edificiile centrale și, de ce nu, piațetele.

Greșeala, după frigul îndurat la Cabo da Roca, a fost să mergem la obiectivul turistic indicat, cu notă maximă, pe toate site-urile turistice, Boca do Inferno... Un mare kitsch! Adică, după galicianul As Catedrais...

Așa că, în drum spre Lisabona, am poposit pe plaja generoasă de la Carcavelos (satul acela, care rezona cu Caravela), unde ne-am delectat cu apele Atlanticului...

Pentru că Oceanul transcende, aristocratic, orice altă întindere acvatică...

---

VIZUALIZĂRI: 3869 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI