In vizita la Amarelli Liquirizia (sau... de unde vine Calmotusinul)

TIPĂREȘTE

Dupa 3 zile petrecute in orasul Palmi, zile in care am vizitat diverse locuri deosebit de frumoase (despre unele am scris impresii aici), am decis sa pornim la drum si sa ajungem in orasul Villa Piana.

Acolo ne-am cazat la o familie de profesori pensionari care aveau in proprietate o ditamai cladirea, un adevarat bloc cu 4 etaje. Noi am luat un apartament la ultimul etaj de unde aveam o priveliste superba atit spre mare cit si spre ruinele unui castel din apropiere, camerele fiind situate pe ambele parti ale blocului.

Nu povestesc aici despre conditiile de cazare, despre felurile de mincare inedite pe care ni le-au oferit gazdele ci am sa va vorbesc despre locurile minunate in care ne-au ghidat acesti batrinei foarte simpatici care, de fiecare data ma intrebau despre istorie si uneori ma puneau in incurcatura pentru ca nu am fost chiar o pasionata a acestei materii :)

Intr-o dimineata, dupa ce nu s-a servit micul dejun, domnul profesor de matematica ne-a intrebat daca avem vreun plan de vizitare si am zis ca nu, ne orientam la fata locului. In regula, o sa vin cu voi sa va duc intr-un loc unde nu prea se inghesuie lumea. Nu ne-a dat nici un amanunt, ne-a asigurat ca o sa ne placa.

Si am pornit la drum, iar dupa vreo 40 de minute peisajul incintator incepea sa devina minunat! Un deal, un castel in virful lui. Ajungem la un indicator rutier si vad ca scrie Rossano. Fac repede o poza sa nu uit, iar dupa colt ne cere sa oprim in parcare. Hm... ce-o fi aici? Nu e castelul! "Nu, nu e castelul dar e ceva deosebit. citeste panoul! ". Atunci ma luminez. Fabrica Amarelli Liquiritia.

Intram in curte si vedem o intrare care zice ca putem vizita cu ghid. Numai ca am ajuns la citeva minute dupa ce chiar niste turisti germani incepusera turul. Ne-a intrebat daca dorim ca ghidul sa fie in limba engleza si am zis ca nu ne deranjeaza asa ca ne-a bagat si pe noi in turul ala.

Ni s-a spus ca o sa vizitam fabrica si dupa aceea muzeul, si ca in muzeu este total interzisa fotografiere. (ups, asta nu mi-a conveit deloc). Dar nu am comentat. De fapt nici in fabrica nu am avut voie sa acem poze.Doar in curte.

De retinut ca vizitele se programeaza din timp. Noi am fost norocosi.

Dupa instructajul initial si dupa ce am platit biletele (cred ca 5 euro, nu mai retin exact -stiu ca pensionarii si copiiiau reducere) am pornit prin curte. Am admirat mijloacele de transport cu care, pe timpuri, culegatorii de Liquiritia aduceau cantitati din ce in ce mai industriale spre a fi procesate in acea fabrica ce a fost infiintata in anul 1500 de Baronul Amarelli.

Ni se spune si ni se arata ca liquiritia este o planta salbatica ce creste in Italia, dar si in alte tari dintre care am retinut Mongolia. (am notat pe un carnetel diverse informatii, insa la momentul de fata nu il mai gasesc asa ca apelez la memorie si la poze). Pentru licoarea respectiva se folosesc radacinile plantei care, pe timpuri se transportau cu caruta, mai tirziu cu trenul sau chiar cu vaporul. Radacinile plantelor se taie in fisii si se baga intr-un fel de malaxor, se extrage seva, aceasta trece printr-un proces de fabricatie si devine groasa ca un serbet, trece printr-un dispoitiv unde e prelucrata sub forma de "sarpe" si acest sarpe trece printr-un portionator unde se taie in piese mici (bombonele) care, mai departe, se separa si se acopera cu diverse glazuri : de ciocolata, fondant, etc.

In momentul in care am trecut pe linga presele din care curgeau serpisori, un muncitor a venit si mi-a intins unul. Era cald, de consistenta caramelei si am gustat o "bombonica" in stare pura... ah!!! Mi-am adus aminte de un moment din copilarie, cind bolnava fiind, mama imi dadea sirop Calmotusin. Un gust oribil, ce mi-a ramas imprimat toata viata. Ei, cred ca siropul continea seva acestei plante.

Dupa ce am terminat cu fabrica (doar la intrare am avut acces) am continuat cu vizitarea muzeului. Aici, doamna a zis ca se va preface ca se uita in alta parte si ca eu, in acest timp pot sa fac o poza. A fost foarte draguta si am abuzat putin de bunavointa ei astfel ca am facut doua sau trei poze.

Ni s-au aratat plante presate, istoria acestor radacini, si ne-a spus ca cea mai buna Liquiritia creste in Calabria. De aceea fabrica cu cel mai mare renume mondial se afla acolo.

Am vazut diverse masini si unelte pentru prelucrarea plantelor, cu vechime de secole, am vazut si un muzeu din zilele noastre unde am aflat ca Liquiritia se foloseste nu numai in industria alimentara si medicala ci si in cea cosmetica.

Desi turul a durat aproximativ o ora, nu am simtit nici un moment plictiseala, din contra, ghida a reusit sa ne captiveze atentia pe la fiecare vitrina pe linga care trecea si ne explica isoria acelor obiecte.

Dupa terminarea turului, am fost invitati sa trecem pe la shop si bar unde ne puteam racori cu o bautura sau o inghetata cu aroma de ce credeti? De Calmotusin, desigur! :)). Dar inhgetata era buna. 3 euro un con mic, cam piperatel pretul.

Si acum povestea hazlie a acestei vizite. In shopul respectiv erau tot felul de suveniruri, de la paste (or fi fost tot cu Calmotusin), bauturi, parfumuri, sapunuri, bomboane si ciocolata si alte diverse chestii, eu am ales sa cumpar atit pentru copii cit si pentru cele citeva prietene pe care le am, cite o cutiuta cu bomboane. Am ales ca fata babei, m-am uitat la cele mai frumoase cutioare metalice, fara sa ma interesez despre ce fel de bomboane sint inauntru.

Am uitat sa preciez ca erau niste boluri cu diverse bomboane din care puteai gusta fratis. Am gustat unele care aveau un aspect de piatra, atit ca forma si culoare cit si ca duritate... de era sa imi sara dintii in borcanele alora... :)).

Preturile nu erau afisate la toate cutiutele, astfel ca unele de marimea unui pachet cu tigari costau 3 euro, am luat citeva din alea si inca vreo 5 mai micute, cam cit un chibrit, crezind ca sint vreun euro... banuiam ca pretul scade direct proportional cu marimea. Cind adun eu vreo 6 sau 7 cutiute, domnul de la casa mi le pune intr-o sacosa "de firma" si imi bate bonul. 31 de euro! Ma uit in spate... crezind ca poate altul a comandat alte produse. Nu era nimeni la rind. Aoleu, 31 de euro pe niste cutii de chibrituri? De rusine le-am platit si ma gindeam cite trufe de ciocolata de 2 euro ditamai cutia nu luam eu de pe la noi, sau cite rafaello... sau alte bomboane delicioase... si cum am dat eu banutii pe ale de mi se facea gura punga.

Am ajuns cu bomboanele la domiciliu si tin sa va spun ca atunci cind am ceva dulce in casa, cei 3 copii ai mei reusesc sa il faca sa dispara in timp destul de scurt, insa aceste bomboane au rezistat luni bune ca nimeni nu s-a atins de ele. Cind prietenele mele au venit in vizita, le-am dat sa aleaga ce cutie doreste fiecare si una intre ele m-a sunat si m-a intrebat daca poate sa vina sa schimbe cutiuta cu alta ca a gustat una si nu ii mai trebuie. I-am dat una cu aroma de ciocolata care parea cea mai comestibila dintre toate. Si tot una cu aroma de ciocolata am pus-o la Tombola AFA, iar cistigatoarea (Alina Morar) mi-a zis ca au fost niste bomboane deosebite. :D. Sper ca nu le va folosi sub forma de leac contra tusei.

Recomand acest muzeu daca sinteti in zona. Merita

---

VIZUALIZĂRI: 2678 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI