Finistère sau disputa bretonă

TIPĂREȘTE

Cât de dulce a fost mailul primit în plină iarnă și care mă îndruma spre exoticul Tyez An Eol, de la marginea extraterestrului Keringard... Citez, aproximativ: „După Douarnenez urmărești DN către Pont Croix, apoi lași Beuzec-Cap-Sizun la dreapta și mergi spre Les Quatre Vents. Apoi nu o faci la stânga, către Camp Vert. Dacă ai ajuns la Kernevez, ai trecut... ” Suna a poezie dadaistă, în timp ce, în casă, bradul mirosea a cadouri și a vacanță.

Opt luni mai târziu, cu Oceanopolis-ul din Brest în minte, am părăsit autostrada spre Nantes, ca să o cotim la dreapta, spre Douarnenez, poarta de intrare în peninsula Cap-Sizun (de parcă Bretania însăși nu ar fi o peninsulă, dar cât de franjurat este țărmul aici, unde s-a rupt un continent). Pentru că Douarnenez însuși – atât de necunoscut nouă – poate fi o destinație de vacanță per se. Bretonul Douar An Enez, adică Țărmul Insulei, își trage seva din legendele milenare ale acestor pământuri, locuite încă din vremea străpungerii Bosforului, când cu lacul revărsat din ghețurile canadiene. De altfel, dincolo de mit, localitatea se atestă în anii de după Invazia Bastardului, când abatele de Cornuaille, dintre cei care domneau la Saint Michael’s Mount, a donat bretonilor o insulă și partea continentală aferentă. Insulă care, în vremea menestrelilor, a fost botezată după numele lui Tristan, cel cu frumoasa Isolda... Iar orașul s-a dezvoltat dincolo de Țărmul Insulei, la care se poate ajunge pe jos, la timp de reflux.

Azi, Douarnenez este o frumoasă stațiune maritimă, de-a lungul estuarului râului Pouldavid (sau fluviu, pentru că, nu-i așa, cum se numește apa care se varsă în mare?) Portul său turistic atrage iahturi cochete de pe toată coasta de vest, din Anglia vecină, până la veneticii veniți din golful Biscaya... Dar și centrul vechi, cu al său târg de joi, care umple toate parcările. Că te și întrebi de unde au apărut toți turiștii ăia, care măresc cu un ordin de mărime populația orașului – și vistieria-i, deopotrivă...

Am trecut de el, pentru ca, la Pont Croix să lăsăm drumul spre Beuzec-Cap-Sizun la dreapta, dar și să părăsim DN-ul pentru un drum județean – îngust, ca toate de aici, dar neted ca în palmă. A urmat Les Quatre Vents – culmea, ca în mail, că te și miri de ce unul, probabil cu probleme de orientare, a criticat indicațiile rutiere – apoi am evitat intrarea spre Camp Vert, ca să ne trezim cu plăcuța care anunța intrarea în Kernevez înaintea ochilor. Deci, am trecut... Cu greu am găsit un loc de întors, pentru ca, la numai 100 de metri de indicatorul cu pricina, să observăm intrarea către Tyez An Eol, Casa Vântului...

La ieșirea din șosea se deschide un drum bătătorit, care se oprește într-un luminiș, la intrarea în pădure. Umezeala, iepurele care ne privea buimac și copacii înalți, verzi, ne-au proiectat în plin relief montan, aici, la malul mării! Am lăsat mașina în acel luminiș – care s-a dovedit a fi chiar parcarea – și am pornit, la pas, către curtea care se întrezărea printre arbori...

Dar despre Marcel și a sa Casă a Vântului, în curând...

Pentru că de aici începe disputa bretonă... Beg ar Raz sau Beg Korzenn? Evident, fără putință de îndoială, Marcel a dat verdictul: Beg ar Raz! Ba chiar ne-a indicat un local, în satul Plogoff, la o celebră Crêperie din zonă, deși este la fel de clar, nu numai după indicațiile Wikipediei, dar după coordonatele geografice, că, în realitate, Beg Korzenn este cel mai vestic punct continental al Franței... Da, deoarece francezii sunt mândri cu ale lor Teritorii de peste Mări, care le face, pe acestea, cele mai occidentale tărâmuri ale Republicii.

Cum Beg ar Raz – Pointe du Raz – se găsea la doi pași de Keringard și cum orele erau înaintate, după o scurtă incursiune pe coasta mărginită de impresionista Baie des Trépassés, am dat roată spre Plogoff, cu a sa clătitărie, nu înainte de a opri pe marginea drumului, la un mic magazin cu produse bretone, unde vânzătoarea a fost măgulită de tentativa-mi strălucită de a conversa în limba lui Moliere (eu, care, în afară de Asterix, Obelix, Idefix și Je t’aime nu mai cunosc alte cuvinte)...

Iar cu Baie des Trépassés este o altă poveste, pe care am deslușit-o, două zile mai târziu, mângâiat de razele blânde ale soarelui, la reflux. Golful morții își trage numele de la bretonul Bae an Anaon, deoarece, se zicea, trupurile neînsuflețite ale marinarilor naufragiați își găseau refugiul aici. Poate ceva mai romantic, de aici plecau, spre a-și petrece veșnicia în Insula Senei, druizii celților de odinioară. Indiferent de adevăr, chiar dacă, după cum se pare, numele real îi este Bae an Avon – Golful de pe malul râului – azi, grație vânturilor puternice, zona este foarte apreciată de iubitorii de surf, pe care îi vezi, în costume suple, cu plăcile pe umeri, străbătând zecile de metri de nisip, spre valurile care vuiesc dincolo de limita refluxului.

Deoarece buletinul meteo pentru a doua zi anunța nori și ploaie până spre prânz (furtuna Berthe, bat-o vina!), am luat decizia să străbatem din nou peninsula Sizun, inapoi, prin Douarnenez, să vizităm ce a mai rămas nevizitat în Brest și, la orele amiezii, când prognoza devenea favorabilă, să urcăm în Finistere, la Beg Korzenn, Pointe de Corsen, cel mai vestic punct al Franței continentale...

De la Brest la Pointe de Corsen se ajunge repede, pe drumuri pustii și bine puse la punct. Norii se împrăștiau, pe măsură ce ne apropiam de coastă, iar la orizont, printre copaci, se contura silueta unui far. Ultima parte din drum am fost intrigat de poziția farului, departe de țărmul care se profila clar pe harta GPS-ului, dar, mi-am zis, eram deja obișnuit cu franjurarea excesivă a malurilor bretone, deci, poate, marea își făcea ea vreun rost pe acolo, spre far.

Aș! Farul din Trezien, după numele satului care îl adăpostea, este construit la câțiva kilometri de apă. Poate și pentru că, aici, se află frontiera nevăzută dintre Canalul Mânecii și Oceanul Atlantic. Ce privilegiu pentru localnici, de care, sincer, nu cred că sunt conștienți, căci ce înseamnă obișnuința asta, o a doua natură a omului!

Deși copacii care străjuiau șoseaua împiedicau vederea țărmului, numele străzii, Route du Cross Corsen, îmi spunea că nu ne-am rătăcit. Fiindcă acolo, în parcarea goală la ora aceea, alături de rulota olandezului călător (oare ce altă nație este mai doritoare de turism cu casa în spinare, precum melcii?), la baza cărării ce veghea, la înălțime, linia marină, se ridica rozeta, care, cu mândrie, preciza punctele cardinale și distanțele terestre până la cele mai apropiate țărmuri. Ca să citești cum, spre vest, lumea se termina aici... Aici, unde, pe o pășune alpină, la adăpost de coada vântului care gonea ultimii nori de pe cer, deasupra cenușiului acvatic – reflexie a pufului celest – să meditezi la ne-trecerea timpului, la vacanța perpetuă, departe, vai, de lumea dezlănțuită... Pentru ca, mai apoi, să urmezi poteca de-a lungul coastei, de la o plajă la alta, acolo, în hău.

Ce bine că puțini sunt cunoscători ai acestei geografii!

Iar a doua zi, cu norii spulberați de zeul Eol, am purces, pe îndelete, la cucerirea Capului Sizun. Și cu prima oprire, la Audierne, străvechiul port pescăresc Gwaien, de unde am sperat să găsim loc într-una din cursele spre Ile de Sein. Și nu mică mi-a fost mirarea, când, la intrarea în Pont Croix (Pontekroaz-ul breton), șoferii de pe sensul opus dădeau flash-uri... Oare, la trei mii de kilometri de malurile Dâmboviței, conducătorii auto empatizează la fel? Da... Pentru că, ascuns după un copac, udat de ploaia ivită din senin, un polițist se străduia să manevreze radarul manual, pe care îl îndrepta, ca pe o bazooka, către mașinile care îi tăiau vederea. Ce ghinion pe acela, cu ploaia și cu bouchon-ul născut, pe neașteptate, chiar în dreptul lui. Șmecher, altfel, cu radarul, în zona de restricție de 30 km/h...

Cum zeul polițiștilor rutieri veghează, probabil, neșansa aceluia s-a materializat în imposibilitatea noastră de a găsi un bilet la o oră convenabilă, pentru a naviga spre Ile de Sein... Așa că, ușor dezamăgiți – pentru că ghinionul pare a ne urma, cum nici cu doi ani în urmă nu am avut parte de Illas de Cies, de la orizontul orașului Vigo – am părăsit portul din Esquibien (ce-mi plac numele astea bretone!), pentru a ne opri pe o plajă de la intrarea în Audierne. Audierne însuși este un orășel cochet, cu locul de amarare pentru sumedenie de iahturi, cu casele de vacanță și pensiunile ce îmbiau la odihnă, cu piața plină de fructe de mare, acum culese, cu oamenii veseli și, aparent, fără griji.

Cu greu ne-am rupt de micul oraș, ca să traversăm peninsula, spre nord, către Pointe du Millier, de unde începe călătoria... Adică des sentiers de promenade... De aici, de la far, printre rugi plini de mure – da, v-am spus, relieful este montan, la nivelul mării! – până departe, la Pointe du Raz, se merge pe jos, cu priveliști halucinante... Și cu popasuri la plaje ce amintesc de Franța de dincolo de Mări. Doar vântul furtunii Berthe, bat-o vina, a împiedicat scalda în niște ape de un albastru ireal. Căci, până la Kastel Koz, am urmat linia coastei, la înălțime, parte pe jos, parte pe șosea, doar ca să ne reîntâlnim cu tânăra fotografă, care, în bun spirit galic, a străbătut tot drumul pieton, cu aparatul uriaș atârnându-i la gât. Ne-am salutat, ca doi profesioniști ai artei lui Daguerre, deși eu, unul, am trișat, la volan... Dar și soțul aceleia se pare că alesese aceeași cale, căci i-am văzut regăsindu-se, drăgăstos, la portiera unui SUV parcat alături...

Am lăsat Beuzec-Cap-Sizun pe stânga și am urmat șoseaua costieră spre Pointe du Van, nu înainte de a opri, preț de un selfie, la Moulin de Kerharo, un muzeu ad-hoc al morilor de vânt, de am crezut, pentru o clipă, că mă aflu în Kinderdijk-ul Țărilor de Jos. Bine, aici erau doar două mori și, într-o casă țărănească, expusă, în obiecte, artefacte, documente și fotografii, istoria morăritului în această peninsulă bătută de vânturi. Doar efectul, cel de lume paralelă, departe de a noastră lume dezlănțuită, amintea de mult mai selectul obiectiv olandez...

Pauza de prânz am făcut-o la Baie des Trépassés, dar despre asta am vorbit deja. Poate de goana după un loc de parcare ar mai fi de spus, dar, după îndelungi căutări – și întoarceri – am găsit și locul nostru, la un kilometru de plajă.

Pentru că am lăsat, cireașa de pe tort, periplul la Pointe du Raz, pentru ultima jumătate a ultimei zile petrecute în acest Paradis terestru. Bine, fiind o rezervație naturală, intrarea costă, dar merită! La întrebarea puștoaicei de la punctul de informare turistică, dacă am vizitat Pointe de Corsen și dacă, într-adevăr, acela este cel mai vestic punct continental, am preferat să gesticulez Asterix, Obelix și Idefix... Aveam nevoie de hartă și de indicații, dacă vroiam să ajungem teferi la punctul terminus al coastei, Semaforul. Deoarece exista o cale trivială, cu un microbuz – ceea ce orgoliul ne-a împiedicat să acceptăm – dar și o alee de promenadă, pe care majoritatea turiștilor o preferă. Să nu alegem abrupta potecă peste mare, căci este riscant, ne-a îndemnat domnișoara, în dulcea limbă a lui Voltaire. Am înțeles, am ocolit donjonul de pe hartă și am nimerit, cum altfel, pe abrupta potecă... Ei, nu puteam noi, să mergem pe acolo? Mai ales că priveliștea era de vis... Sau în vis, dacă puneai piciorul pe lângă... Oricum, aparatul de fotografiat s-a încins, dar nu numai el.

Mă rog, am ajuns la Semafor...

Deoarece curenții, aici, sunt foarte puternici (raz, în bretonă, înseamnă un curent puternic, cu origini în normanda vecină, de unde se pare că și-au tras englezii al lor race, pentru cursă), a fost construit un far, pentru îndrumarea navigatorilor de peste mare, mai ales că Ile de Sein – cea pe care am ratat-o – se află la mai puțin de zece kilometri. Farul modern este obiectiv militarizat – cum altfel? – și, de aceea, închis publicului. Dar statuia Notre-Dame des Naufragés este cea care atrage, în drumul spre stâncile care sfârșesc, abrupt, continentul și unde zeci, dacă nu sute de turiști fericiți își riscă integritatea gleznelor – dacă nu a gâturilor – în tentativa de a (se) surprinde (în) apusul păgân care umplea orizontul...

Minute bune uiți că exiști, fiindcă doar marea, care se confundă cu cerul, acolo unde soarele arde orizontul, este unica stăpână, gata să își ia obolul, așa cum a făcut-o în mileniile de dinainte. Ce dacă, dincolo, la mii de mile, se ridică țărmul lui Amerigo Vespucci? Europa, cea răpită de Zeus peste ape, se termină aici. Și, o dată cu ea, legenda!

Cum, însă, ziua era pe încheiate și încă aproape 4000 de kilometri ne stăteau înainte, am lăsat universul acela mitic în urmă și, fără să aruncăm vreo privire cu regret peste umăr, am pășit, voios, pe aleea de promenadă, de pe hartă.

Pe care, evident, cu ochii – și obiectivul aparatului de fotografiat – spre Baie des Trépassés, am ratat-o... Ca să o regăsim, după ce am străbătut un câmp plin de urzici – ce căutau urzicile alea acolo, nu am să înțeleg niciodată, poate doar așa, ca să ne arate nouă, bieților muritori, că suntem ființe insignifiante în fața măreției naturii și că dacă ea, natura, binevoiește, uneori, să ni se dezvăluie, impudic, nu ne iartă, cum nici bietul Acteon nu a fost iertat pentru că a văzut frumusețea divină a Dianei...

Cât despre urările de bine pentru drumul printre urzici, îngăduie, cititorule, să trag cortina...

---

VIZUALIZĂRI: 2634 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI