Debarcare in Bretania

TIPĂREȘTE

Daca ai trecut de Mont Saint Michel inseamna ca ai facut trecerea din Normandia in Bretania. Peisajul nu se schimba prea mult, ai mareele de partea dreapta si bretonii, nu normanzii, de partea stanga. Doar limba e alta, multi oameni in varsta folosesc inca bretona, care nu seamana prea mult cu franceza, dar locuitorii Bretaniei sunt oameni intelepti si poligloti, asa ca le cunosc pe amandoua. Unii dintre ei se considera descendenti ai celtilor, un popor misterios, asemenator atlantilor, dar mai mic la statura, care a disparut demult si odata cu el si o mare parte din valorile sale culturale. Au mai ramas doar cuvintele acelei limbi, precum mai avem si noi romanii, cateva, insa foarte putine, "barza", "varza", "branza" sau "viezure", lasate mostenire de la daci, carora vad ca le placea mult sa "zumzaie". Adica, mai pe romaneste, le placea litera "z".

Odata intrat in Bretania, peisajul cat de cat nisipos al plajelor nordului se schimba intr-unul stancos, incat pe-aici se spune ca plajele de nisip se joaca de-a "v-ati ascunselea" cu tine ca si reusesc sa se-ascunda printre stanci ca nu le mai gasesti deloc, dar daca totusi le-ai gasit, sunt asa de mici, incat nu poti aseza pe ele nici doua cearceafuri unul langa celalalt. Nu departe de tarm, insa sunt zeci de insule mci pe care traiesc numeroase specii de pasari. Intreaga riviera bretona e o rezervatie ornitologica de la un capat la celalalt. E ca si cum ai face Delta Dunarii "bucati-bucatele" si ai imprastia-o de-a lungul acelui pinten al hartii Frantei ce parca vrea sa intepe Marea Britanie in coaste, se stie doar ca englezii si francezii nu s-au prea inteles de-a lungul istoriei. Ba chiar regii franci si-au cladit multe forturi de aparare indreptate spre vecinii lor de la apus. Benzina peste foc a pus-o chiar un britanic, om de stiinta, care neavand altceva mai bun a face, a analizat o suvita din parul lui Napoleon si a constat ca acesta avea o concentatie de 10 ori mai mare de arsenic decat la omul normal. "Aha, ne-ati omorat imparatul pe insula aia blestemata, ia-ti turnat otrava in vin", murmurau unele voci francofone. Dar apoi s-a construit supersonicul Concorde si Eurotunelul, ambele fiind productii franco-britanice si iata ca murmurul s-a pierdut in vuietul vantului din larg iar valurile furiose ce loveau ambele maluri ale Canalului Manecii, au disparut ca prin farmec.

Daca Normandia e tara pastorilor si a agricultorilor, Bretania e tara pastorilor si a pescarilor. Si poate si a misterelor. In jurul acelor multe insulite populate doar de tipetele stridente si fara oprire ale pasarilor fara numar, de-a lungul coastei se aduna pestii. Multi, multi pesti.

Daca in Normandia satenii se deosebesc greu de oraseni, in Bretania diferenta e clara, mai ales daca pici pe-acolo, intr-o zi de sarbatoare. Francezii au multe sarbatori sfinte, zile subliniate cu rosu prin calendare, zile in care nu se lucreaza iar salupele din larg se strang la mal. Cand francezii au vreo sarbatoare, pestii coastelor bretone mai pot sa-si traga o zi-doua sufletul! In portul lor popular se regasesc doar doua culori, albul si negrul, femeile, mai ales cele in varsta isi acopera capul cu bonete cu toci inalte si negre din care rasare o eflorescenta alba de matase. Ca sa nu le ia vantul care aici sufla cu putere, ele le leaga strans sub barbie cu un snur. Barbatii poarta palarii negre, camasi albe si pantaloni negri. Pregatirea, ingrijirea si imbracarea "hainelor de duminica" sau "de sarbatoare" e o treaba serioasa la bretoni si e insotita de un mic ceremonial la care participa toata familia, vecinii sau prietenii, care se ajuta reciproc la imbracat, ca la o nunta, iar apoi o pornesc cu mic cu mare spre locul de adunare care de obicei mai intai trece pe la biserica. Dar, vai, ce biserici au bretonii! Cat de impodobite pot fii in exterior asezamintele lor religioase! Prietenii mei imi arata un "osuar", adica un depozit de oase precum aveau romanii in catacombe dupa ce crestinatatea a interzis incinerarea. Sau cum au elefantii adunate toate oasele lor in faimoasele cimitire ale elefantilor, adesea pradate pentru fildesul lor. Bretonii, ca si elefantii, au grije de oasele stramosilor lor si uneori se intorc sa le comemoreze. Daca biserici superbe, frumos impodobite am mai vazut in aceasta tara care are "cate o biserica sau un castel aproape la fiecare colt de strada", dar ca o bijuterie arhitecturala sa aiba ca destinatie doar depozitarea unei mari gramezi de oase, asa ceva, n-am mai vazut nicaieri...

Din Saint-Malo trecem in fuga prin sate cu nume incalcite, greu de pronuntat. Chiar si orasele lor au nume complicate... Quimper, Guingamp... oare de ce nu au luat exemplul orasului Brest? Scurt si cuprinzator! .

Guingamp este un orasel micut, cu 8000 de locuitori care are o vestita echipa de fotbal, unde s-a format celebrul cuplu Malouda-Drogba. Deoarece primarul din Guingamp era si vicepresedintele federatiei nationale de fotbal, acesta a reusit sa construiasca in acel orasel de 8000 de locuitori un stadion de... 18. 000 de locuri! Dar atunci cand echipa lor favorita juca acasa, stadionul era plin, caci toti bretonii din regiune veneau s-o incurajeze.

Viata pescarilor e dura, dar acesti oameni linistiti si muncitori, au stiut cu stoinicie sa imblanzeasca atat furtunile cat si ploaia si vantul, care aici bate uneori 3 saptamani la rand. Cu ce? Cu muzica si dans.

Cea mai mare sarbatoare a bretonilor e sarbatoarea "Saint-Loup", care se tine de obiecei in prima decada a lunii iulie, la Guingamp. E un festival al dansului si al cantecului. O ocazie de intalnire intre tineri. Dupa o defilare traditionala pe strazile orasului, bun prilej de a atrage in micul oras breton, mai multi turisti dacat pestii ramsi nepescuiti in cele 3 zile cat dureaza festivalul, dupa ora 17, in fiecare seara, incepe "celtic-rock"-ul. Dansatorii imbracati in vechi costume scotiene, celtice, asturiene sau galice, anima strazile prin dansuri clasice din care nu lipsesc ridicarea mainilor spre cer si strigate ascutite, ca de lupta. Nu, nu sunt dansuri in care partenerii se privesc in ochi si-si misca doar capul, precum e pe la noi in Tara Oasului ci acestia se tin de degetul mic si danseaza o gavota in care femeile isi unduiesc mainile si trupul precum un ghem de serpi la auzul sunetului unui flaut. Batranii stau pe margine si privesc. Uneori, mai glumesc, mai barfesc, cand observa la tinerii dansatori cate o figura noua pe care ei n-o cunosc dar cand rasuna aplauzele, glumele lor inceteaza iar ei isi legana capul admitand ca "viata merge inainte". "Batutele asturiene" sunt focoase, antrenante. Nu iti ajunge doar sa le privesti, iti vine sa intri si tu in joc. Bretonii sunt mandri de muzica lor, doar nu urmasi ai britanicilor au adus rock-ul la perfectiune? si chiar si acesti octogenari carcotasi au auzit ca prin tara stramosilor lor, Marea Britanie, regina a ridicat chiar si o statuie unor tineri ce-aveau sa schimbe fata muzicala a lumii-"The Beatles". "Oooo, rock and roll music! ". Unii dintre dansatori sunt tineri studenti ce invata prin alte orase, dar care, pentru cateva zile, uita de carte, pentru a imbraca din nou hainele stramosilor lor despre care au aflat atatea lucruri frumoase de la parinti si bunici. Tinerii bretoni sunt mai "agatati" de traditia lor decat o alga pe o stanca. Festivalul " Sfantului Lup" mai are pe agenda zilei si un turnir intre cavalerii bretoni si un concurs de dans iar in gradina publica a micului orasel au loc si concerte ale unor artisti consacrati care pastreaza in mod obligatoriu linia melodica traditionala. E un fel de "Sighisoara" medievala dar la care participa mult mai multe formatii precum exista la noi doar una singura - formatia "Pontice". Asadar daca doriti sa va faceti o idee despre ceea ce se canta pe-acolo, cautati pe "youtube" aceasta formatie.

Daca in Bretania exista un festival al "Sfantului Lup", nu departe, e de la sine-nteles sa exista si un castel al "Sfantului Lup", intre orasele Parthenay si Thouars, (vai ce greu se pronunta! ). Aici, in acest castel, "Printul Negru" l-a sechestrat intr-un donjon pe regele Frantei, Jean cel Bun, dupa batalia de la Poitiers din 1356. Un secol si jumatate mai tarziu, Arthus Gouffier, sambelanul regelui, intra in posesia lui Asadar, castelul care-a inlantuit o fata regala, va apartine de-acum incolo, casei regale. Arthus mai constuieste inca un castel, nu departe de acesta, "Chateau d'Oiron" pe care vi l-am prezentat cu alta ocazie... Astazi donjonul a fost transformat in dormitor si introdus in circuitul turistic, cine n-ar dori sa ramana macar o noapte in acelasi loc in care a stat un rege al Frantei? Uneori, peste noapte, zidurile prind glas...

Dar noi suntem dornici de-a vedea cat mai multe lucruri, n-avem timp acum de castel, care e primul din cele 26 care se-ndreapta spre valea Loarei, ne indreptam spre Carnac, unde poposim pentru un pic-nick la umbra unui "dolmen" iar spre seara ajungem la Nantes, unde, o ultima sclipire a soarelui imi mai lasa timp ca sa fotografiez muzeul lui Jules Verne, asezat langa marea cea mare si langa o statuie ce scruteaza departarile si necunoscutul, atat de frumos descrise de acest maestru al anticipatiei, in romane precum "Copii capitanului Grant" sau "20. 000 de leghe sub mari".

Bretania e tinutul mareele gigantice, a caselor de pescar cocotate sus, pe coama stancilor ametitoare ce-ti taie rasuflarea, a malurilor stancoase si-ascutite ce-ti taie talpa de la sandale, daca nu esti atent, a unor castele cu nume sau obiecte ciudate, a bisericilor somptuoase si a dansurilor stravechi sau a formatiunilor megalitice de tip "Stonehendge", dar ceva mai mici, numite dolmene si menhire... Nu stiti ce sunte menhirele? Simplu! , sunt niste bolovani uriasi cu forme de flacara de lumanare, din care Obelix, prietenul putin mai obez a lui Asterix, intre doua regaluri cu mistreti si butoaie de vin, isi cioplea si el zilnic, cate unul asemanator, pentru a nu-si pierde forma fizica, caci romanii ii bateau in usa de la cort iar salile de fitness nu aparusera inca pe lume...

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 3269 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI