Bonifacio - cel mai sudic și cel mai vechi oraș din Corsica

TIPĂREȘTE

Dacă ajungi în Corsica și nu ai la dispoziție decât o singură zi, fără îndoială, ar trebui să o petreci în Bonifacio.  

Bonifacio, cel mai sudic și cel mai vechi oraș al insulei Corsica se află la aprox. 12 km de Sardinia. Cu ferryboat-ul companiei Moby Lines, de la Santa Teresa di Gallura - portul din nordul Sardiniei, în 50 de minute, am străbătut Strâmtoarea Bonifacio - Bouches de Bonifacio -  care separă cele două insule mediteraneene. De pe mare, am admirat oraşul vechi aninat pe vârf de stâncă, precum și țărmul alb, dantelat, formând un golf care adăpostește portul și orașul de jos (sau oraşul nou).  

Așezarea cu mai puțin de 4000 de locuitori, a doua cea mai mare aglomerare urbană din sudul extrem al insulei Corsica (după Porto-Vecchio), are un port fondat - se pare - de romani în sec I d. Hr. Astăzi, modernizat, găzduiește Terminal Maritime de Bonifacio unde am debarcat și noi, căpitănia, atelierele de reparaţii şi depozitele portuare, dar și restaurante care servesc specialităţi culinare din peşte, gelaterii, baruri, birou de turism și multe puncte de vânzare a unor mici croaziere și plimbări în jurul insulei pentru explorarea de peşteri. Din port ai o minunată perspectivă asupra oraşului vechi.  

Orașul poartă numele fondatorului său - Bonifaciu al II-lea de Toscana - care i-a pus bazele în perioada 828-833, dar genovezii sunt cei care - la începutul sec. XII - au construit cetatea și au fortificat-o. Datorită excelentei sale poziții strategice în Mediterana, cetatea a fost disputată de marile puteri ale vremii și ocupată când de Republica Genova când de Republica Pisa. În cele din urmă, în a doua parte a sec. XVIII, Bonifacio a intrat în posesia Franței.

Aveam programată și rezervată o vizită în orașul vechi, cu trenulețul turistic, dar pentru că nerăbdarea era atât de mare, de cum am pus piciorul pe uscat, în Bonifacio, într-o plimbare pietonală, ne-am început explorarea. Mai întâi timid, prospectând faleza, ajungând apoi la Église Saint Erasmus, protectorul navigatorilor, în care am și intrat pentru o scurtă vizită, mai înainte de a ne angaja pe Montée du Rastello, o alee în trepte, pietruită, pentru a ajunge la punctul de belvedere. Coasta de calcar a insulei, cu spectaculoasele ei stânci care răsar din apele albastre ale mării, Sardinia pe care o zărești dincolo de ape, la numai 12 km, îți umpu sufletul și privirile de frumos. Vedeta peisajului este fără îndoială Grain de Sable, un pitoresc bloc de calcar, izolat, care apare din valuri, devenit aproape emblematic. Toată lumea se înghesuie să-l fotografieze.  

Dacă urcușul până aici vi s-a părut greu, mai ales pe timp călduros, aflați că ceea ce este mai greu abia de acum urmează. La stânga, pe Sentier des Falaises, un traseu care începe în fața Capelei Saint-Roch, urcând până la 80 m deasupra nivelului mării, oferă cele mai frumoase panorame asupra orașului de jos și asupra mării cu stâncile ei.  

Sentier des Falaises duce spre cel mai sudic punct al insulei, la farul de la Pertusato. Până acolo, dus-întors, ai nevoie de cel puțin trei ore. Noi nu aveam acest timp la dispoziție, așa încât a trebuit să ne mulțumim doar cu partea de început a traseului. Mai ales că intenționam să ajungem măcar până la poarta cetății. Interiorul știam că îl vom vizita după amiază când aveam programată plimbarea cu trenulețul turistic.

Deci, revenind la punctul de belvedere, la dreapta, pe lângă Chapelle Saint Roch (care marchează locul unde a căzut ultima victimă a pestei în 1528), pe sub zidurile cetății, Montée Saint Roch ne conduce la Porte de Génes, prin care pătrundem în orașul vechi. Porte de Génes a fost, până în 1854 singura poartă de acces în orașul vechi. Accesul se făcea trecând peste un pod mobil construit în sec. XVII (înlocuit în 1830), acționat de un mecanism cu greutăți și scripeți (datând din 1598), care încă mai există și poate fi văzut pe zidul porții, în partea sa interioară.

Pentru că făceam parte dintr-un grup și pentru că știu că și ceilalți au urmat cam același traseu pe care l-am urmat eu, până acum m-am exprimat la plural, lăsând impresia că am fost acolo laolaltă cu ceilalți. Dar, nu! Toată această plimbare pietonală a fost făcută individual, în ritmul propriu, oprindu-mă acolo unde doream și cât doream. Cu ochii pe ceas (pentru că aveam oră programată pentru trenuleț, ținând cont și de faptul că trebuia să ajung la locul de îmbarcare aflat la capătul golfului, dincolo de faleză), în orașul de sus nu am înaintat decât puțin, dincolo de Porte de Génes, rătăcind pe străduțele înguste, pietruite, mărginite de case vechi, la parterul cărora sunt tot felul de mici magazine, restaurante și cafenele.  

La ora 15.00 eram cu toții adunați în stația de plecare a trenulețului turistic, aproape de punctul de vânzare a biletelor. Trebuie să spun că nu am mai văzut în alt oraș un atât de mare număr de trenulețe. Ele funcționează după un program strict și au de lucru, nu glumă, dat fiind că este cea mai facilă posibilitate de a urca dealul înalt până în orașul vechi. Pentru câțiva euro, chiar merită să faci economie de timp și de efort fizic. Vei avea nevoie de ele sus, în cetate.

Călătoria noastră fusese anunțată, programată și plătită în avans, așa încât, conform graficului, am fost preluați de un trenuleț "numai al nostru" și purtați într-un tur cu comentarii (doar în franceză) pe străduțe înguste, pe sub arcade, pe margini de prăpastie, până aproape de capătul promontoriului. Această parte a peninsulei, cea mai înaltă, este mai puțin populată. Aici poți vedea ceea ce a mai rămas din fortificațiile militare (un turn ruinat, rămășițele unui zid de apărare cu punct de belvedere spre stânci și spre îndepărtata insulă Sardinia). Trenulețul trece pe lângă Cimitirul Marin - cel mai sudic cimitir din Europa - datând din anul 1823. Cine dorește, îl poate vizita. Sunt acolo monumente funerare aparținând celor mai vechi și mai înstărite familii din Bonifacio, ornamentate cu sculpturi, adevărate opere de artă.  

Revenind în orașul vechi, trenulețul staționează, iar noi coborâm pentru turul pietonal.

Orasul vechi sau Orașul de Sus - Haute Ville - cu farmecul său medieval, ne poartă pe străzi înguste,  pavate cu piatră, pe lângă piețe pitorești și case înalte, pe alei care se termină cu priveliști către mare, pe lângă mici capele și biserici, pe sub ziduri străvechi... Ni s-a spus că undeva, dedesubt, există o cisternă romană care asigura necesarul de apă potabilă.

Rue Les deux Empereurs este una dintre cele mai renumite străzi din Bonifacio deoarece aici au locuit pentru scurte perioade de timp doi împărați: Carol al V-lea (la 3-6 octombrie 1541) în casa cu numărul 4 și Napoleon Bonaparte, pe atunci locotenent-colonel (între 22 ianuarie - 3 martie 1793) în casa cu numărul 7 care aparținuse strămoșilor săi până în 1721.  

Église Sainte Marie Majeure cea mai veche biserică din oraș, construită de meșteri din Pisa (sec. XIII) și refăcută de genovezi, este uimitor de frumoasă, cu trei altare din marmură policromă (unul dintre ele găzduind relicvele Sfântului Boniface, patronul orașului), cu amvon, orgă și o piatră funerară încastrată în podea etalând anul 1697.  

De la Biserica Sainte Marie Majeure, urmând Rue du Palais de Garde, una dintre cele mai pitorești străzi ale orașului, cu arcade închise și ferestre dublu arcuite, ajungem la Primăria orașului în fața căreia se află Église Saint Dominique de Bonifacio. Cea mai mare biserică a orașului, construită la sfârșitul sec. XIII ca biserică a unei mănăstiri dominicane, astăzi dispărută, este clasificată monument istoric în 1862 și are un turn-clopotniță octogonal, cu bază pătratică, ornamentat în partea superioară cu creneluri.

Escalier du Roi d'Aragon - Scara regelui de Aragon - nu trebuie ratată. Chiar și numai pentru o poză dacă nu aveți timpul sau forța fizică pentru a o aborda. Sinceră să fiu, eu am regretat că nu am coborât cele 187 de trepte ale scării sculptate în calcar, cu înclinație de 45°. Cine a urcat și a coborât cele 1480 de trepte ale scării care duce la Cetatea Poenari de lângă Curtea de Argeș, nu se mai sperie de cele 187 de trepte ale Scării regelui de Aragon din Bonifacio. Eram în grup și programul nu ne permitea. Trebuie spus însă că, alături de Grain de Sable, această scară este una dintre marile atracții ale orașului vechi Bonifacio.

Văzută de pe mare, apare ca o linie oblică, întunecată, trasată pe albul pereților de stâncă. Scara regelui de Aragon - declarată monument istoric în 1994 - este accesibilă vizitatorilor în toate anotimpurile. Se plătește o mică taxă de acces. Atenție, însă, la trepte! Ele sunt abrupte și cam inegale.

Cei care ajung până la capătul lor, la 15 m deasupra nivelului mării, vor găsi o potecă orizontală, apoi o altă scară care duce la peșteră. Deasupra peșterii există o fântână - Fântâna Saint-Barthélémy. Am fost informați că peștera nu se vizitează.  

Legenda Scării regelui de Aragon își are originile în sec. XV când, în 1420, Alfonso al V-lea, rege al Aragonului și al Siciliei, recunoscut de papalitate ca rege al Corsicii și al Sardiniei, a revendicat Corsica, insula care fusese concesionată de Papa Bonifaciu al VIII-lea strămoșului său, Iacob al II-lea. Împreună cu Vincentello d'Istria, numit vicerege al Corsicii, Alfonso al V-lea de Aragon a asediat Bonifacio timp de aproape cinci luni. Se spune că scara cu cele 187 de trepte a fost săpată într-o singură noapte de aragonezi.

Această teorie este contrazisă de istorici care susțin că scara a fost construită într-o perioadă mai lungă de timp, de călugării franciscani, mai înainte de asediul aragonez, pentru a ajunge la sursa de apă potabilă situată în peștera Saint-Barthélémy de la baza stâncii.

Ne-am încheiat turul pietonal prin orașul vechi în aceeași loc în care ne-a lăsat trenulețul pentru că la scurt timp, a sosit un altul care ne-a preluat și ne-a dus din nou în port, la capătul golfului.

În final, aș recomanda oricui vizitarea celui mai sudic și celui mai vechi oraș corsican - Bonifacio. Aici totul impresionează, cetatea fondată în sec. IX fiind un adevărat muzeu în aer liber. În afară de edificiile importante pe care le-am menționat, merită amintite casele vechi, din sec. XIII-XVIII, Casa Podesta - sediul administrației publice în timpul ocupației genoveze, casa în care a poposit Carol Quintul la întoarcerea sa din Alger, casa strămoșilor lui Napoleon Bonaparte în care și acesta a locuit câteva luni, Loggia - locul întâlnirilor publice și nu în ultimul rând micile magazine încărcate cu suveniruri, restaurantele și cafenelele care te îmbie să-ți tragi sufletul savurând preparate locale.  

Iar dacă ne referim la peisajele oferite de Bonifacio, orașul situat pe vârful cel mai sudic al insulei și la istoria sa, cuvintele sunt prea puține.  

---

VIZUALIZĂRI: 248 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI