O zi şi-o noapte la Bologna

TIPĂREȘTE

Bologna, 17 octombrie 2015. A fost tot pe cont propriu, pentru o zi.

Am luat trenul de Milano din Florenţa cu 10 minute înainte plecare şi am primit bilete în vagoane diferite pentru fiecare. Clasa economică era plină-ochi. Faţă de 1,5 ore cât am făcut cu autobuzul la venire (Bologna-Florenţa), cu trenul am făcut 35 de minute.

Din gară ne-am dus direct la apartament. Ca să aflăm drumul, am întrebat un tânăr. Foarte politicos ne-a indicat o direcţie, dar ne-a spus că el este din Imola şi s-ar putea să greşească. Să-l întrebăm pe un localnic, „uite tânărul care vine, că sigur e bolonez, se vede”. Asta ne-a amuzat: pe ce s-o fi văzut, că noi nu ne-am prins? Atât puteam spune, că era italian după jeansi, cămaşă şi pulover. Apoi am cumpărat o hartă (nu am găsit biroul de turism, care precis era undeva, lângă gară), iar chioşcăreasa a şi desfăcut-o, să ne arate unde suntem şi ne-a indicat direcţia.

Până la apartament am mers numai pe sub colonade. Toată Bologna ne-a făcut impresia că are clădiri cu colonade, simple sau mai complicate, cu plafoane uni sau pictate, mai rare sau mai dese. Ulterior am citit că sunt 40 de Km. Asta înseamnă 80-100 de străzi sau 1500-2000 de palazzi (palazzo= casă cu mai mult de etajul 1). Am mai citit că proprietarii aveau scutire la impozit calculată după lungimea colonadei. Iniţial, văzând cât de largi sunt trotuarele de sub colonade, m-am gândit că se ia din spaţiu. Ulterior m-am gândit că de fapt casa întinzându-se deasupra trotuarului, se câştigă spaţiu. Oricum: soarele nu te bate, ploaia nu te udă, zăpada nu trebuie curăţată, maşinile nu te accidentează.

Am ajuns la apartament cu strângere de inimă, fiind luat prin B&B Parigi (paturi şi mic dejun), despre care am citit de rău în Amfostacolo. Când am mai văzut şi împrejurimile, ne-am speriat: deşi era pe o stradă aproape centrală, Parigi (= Paris), avea ca vecini două clădiri dezafectate, ce păreau să fi fost ateliere şi o biserică închisă. Ba am mai şi sunat şi nu a răspuns nimeni. A trebuit să sunăm la telefon şi a venit repede o tânără mămică, care şi-a lăsat copiii cu bărbatul, dar a luat căţeluşa cu un nume foarte frumos: Polpetta = chifteluţă. Apartamentul primeşte şi animale mici. S-a mirat că am ajuns mai devreme de 11, dar ne-a deschis.

Odată intraţi înăuntru, tabloul s-a schimbat complet. Blocul, vechi dar cu spaţii generoase, spre deosebire de cel de la Florenţa, avea holul placat cu marmură podeaua şi parte din pereţi, iar liftul era renovat complet. Apartamentul avusese 4 camere pe care proprietăreasa le-a transformat în studiouri complet independente. Toate erau ocupate. Al nostru, cu 98 de euro noaptea, avea camera mare, dressing şi baie foarte mare. Designul minimalist şi cu mult negru ne-a făcut să-l vedem de-a dreptul luxos. Apoi am văzut că mai încăpeau multe. În afară de paturi, care aveau lenjeria necălcată, mai erau un birou lung cu un televizor mare şi două scaune: un taburet şi un scaun de birou. Avea un frigider de o formă curioasă de birou. Nu avea perdele fiindcă avea obloane. Nu avea covoare. Baia, la care ajungeai prin dressing, avea cabină de duş mare direct pe ciment şi nu avea loc de pus hainele. (S-or fi gândit că era suficient dressingul, dar nu era uşă între el şi cameră.) Dar era foarte mare. Mă gândesc ce spaţiu o fi avut tot apartamentul dacă numai partea noastră părea să aibă 40-50 mp.

Proprietăreasa ne-a luat banii cu factură şi chitanţă, ne-a pozat cărţile de identitate, ne-a dat cheile şi biletele pentru micul dejun, pe care-l puteam lua la unul din două baruri din apropiere şi a mers cu noi să ni le arate până când era eliberată camera şi curăţată. Pe drum am aflat că luna iulie e moartă din cauza căldurii, în luna august închid ei, vreo trei luni ar fi fără activitate, dar turismul merge aşa de bine că s-au gândit să mai cumpere un apartament pe o stradă vecină, cu acelaşi scop. Ei locuiau în alt apartament deasupra acestuia în care închiriasem noi. Soţul lucra la bar. Având în vedere perioadele de vârf şi de „recesiune” în turism am putut să-mi explic de ce în cameră era afişat preţul de închiriere cu 250 de euro pe noapte.

Dimineaţa ne-am dus în centrul oraşului. Am dat peste piaţa centrală, în care nu mi s-a permis (de către companioni) să stau. Piaţa era înconjurată de tarabe cu marfă destul de bună, dar nici acolo nu mi s-a arătat vreo posibilitate de căscat gura. Preţurile în Bologna sunt în general mai mici ca la Florenţa, cu până la 30%.

Ne-a plăcut clădirea bursei şi am intrat în ea. Am văzut la intrare o coadă mare şi am aflat că e... la bibliotecă. Toată clădirea e transformată în biblioteci şi mi s-a părut un loc bun de petrecut timpul. Pe care nu-l aveam. Afară, în Piazza Maggiore, se zbuciuma o organizaţie să eradicheze foametea în Africa prin întoarcerea a 10000 de farfurii cu faţa în sus în două modele. Acţiunea a durat toată ziua, dar noi nu am stat. Proprietăreasa ne dăduse sfatul să mergem pe dealul San Luca, „locul cel mai bun de văzut din Bologna”. Ceea ce am şi făcut.

Am urcat cu un trenuleţ care, cică, circula din oră în oră. Ajunşi în vârful dealului am avut de ales în întorsul cu acelaşi trenuleţ (şi rămânea biserica nevăzută şi panorama neobservată) sau cu alt trenuleţ. Am optat pentru alt trenuleţ, care însă a mai apărut abia după pauza generalizată de prânz; şi uite-aşa am irosit vreo trei ore, de a rămas cea mai veche universitate din lume nevăzută. Biserica am terminat-o în 20 de minute. Era cu adevărat frumoasă, dar noi mai văzuserăm multe din astea. Iar panoramă nu era. Bologna nu se vedea, dealurile şi câmpiile regiunii Emilia-Romagna nu erau la fel de frumoase ca cele din Toscana, magazinul de suveniruri era şi acela închis, ca şi restaurantul din zonă, la care se sărbătorea ceva.

Apropo de sărbătorit, foarte multe mirese vin să facă poze cu mirii lor pe la monumente. Mi-am adus aminte de ruşii care musai se pozează în această zi la Monumentul Eroilor. Ne-am tot gândit ce-o apucase pe proprietăreasă, ştiind că aveam numai o zi la dispoziţie, să ne facă o semenea recomandare, că o făcuse cu bună intenţie. Probabil că pentru familia ei, cu doi copii mici, era un lucru formidabil să-şi petreacă astfel câteva ceasuri. Când a venit trenuleţul, care avea explicaţii pentru obiective la cască, numai că eu am nimerit una de nu auzeam mai nimic, a fost un lucru bun că la întors a făcut nişte ocoluri şi am văzut că mai există şi altă Bologna decât cea a locurilor istorice. Bologna are 380000 de locuitori, care stau şi în blocuri şi se duc şi la serviciu în fabrici.

Întorşi în oraş am luat-o iar cu centrul: bisericile Sf. Petru şi Sf. Petroniu, complexul San Stefano, Palazzo Re Enzo. În palat era târg de mortadella. Între 15-18 octobrie a fost festivalul Mortadella, parizerul italian. Noi văzusem şi pe stradă zeci de cărucioare cu mortadela, dar eu luasem cu 2 euro de pe o stradă lăturalnică de la un tip care tăia de dimineaţă dintr-un uriaş salam, felioare, o chiflă în care carnea era cât o jumătate de chiflă. Mare mi-a fost uimirea să văd vânzându-se în curtea palatului brioşe duble faţă de cea luată de mine, cu mortadela cam o treime din a mea, cu... 7 euro.

Am văzut turnurile Asinelli şi Garisenda, în care se poate urca. Garisenda a fost demolat parţial, pentru că se înclina. Azi are o abatere de 3,72 m. Pentru ceva construit în secolele XII-XIII te miri că mai stă în picioare. Seara au apărut artiştii străzii. Mi-a plăcut un grup de copii într-o orchestră, care au cântat, foarte bine, cu profesorul lor, piese clasice. Dar aceştia tot intrau şi ieşeau dintr-o biserică şi nu am avut chef să-i tot aşteptăm. M-a întristat un rocker bătrân care vindea cu 10 euro CD-uri cu o muzică de pe timpul tinereţii noastre, foarte bună, n-am înţeles dacă cântată de el (ţinea o chitară de gât şi avea microfon, dar nu făcea muzică la ele) sau chiar de cei pe care-i ştiam, că prea era bună. Nu cumpăra nimeni.

Prietenii mei ochiseră o trattoria în blocul în care locuiam noi şi am decis să mâncăm acolo, pe motiv că în celelalte seri era plină. Când am intrat noi nu era nimeni. Dar alegerea a fost foarte inspirată. A fost a doua oară că am mâncat bine în sejurul de 4 zile. Eu am vrut să mănânc, în sfârşit o supă şi am luat tortellini in brodo. Ştiam că aşa sunt mai mult tortelini decât supă, dar m-am prins mai târziu că mi-ar fi dat şi brodo cu tortellini, dacă ceream. Pizzele cică au fost nemaipomenite şi tot aşa a fost şi salata mea cu ton. Toate au fost în cantităţi mari şi la preţuri rezonabile. Vinul a fost bun. Mesele aveau faţă de masă de pânză (în Italia se plăteşte copertura – ceea ce era la noi remiza pe vremuri - chiar dacă pe masă sunt numai tacâmurile), înăuntru era cald de la cuptorul cu lemne, cu timpul s-a umplut localul, în parte cu cunoscuţi. Pe meniu era şi o Pizza sorpresa. Am întrebat ce e aia şi piccolo-ul ne-a spus că nu poate şti pentru că Ciro (proprietarul localului, care se chema La Trattoria di Ciro) pune în ea ce-i vine.

A doua zi am luat micul dejun cu o oră mai târziu decât ni s-a spus că se deschide localul pentru că era... duminică şi proprietăreasa uitase. În timpul acelei ore am făcut o plimbărică în împrejurimi. Într-un gang dormea un homeless pe partea lui dreaptă. De spatele căruia se sprijinea un câine mare, care dormea pe partea stângă. Amândoi erau înveliţi până la gât cu o plapumă. Când ne-am întors, bărbatul se întorsese şi el pe stânga şi îmbrăţişa câinele. O imagine duioasă, dar şi cutremurătoare. Am mai văzut într-o seară un tânăr occidental cerşind. El stătea cu fundul pe asfaltul rece şi câinele lui dormea lungit pe un pled. În rest cerşetorii care implorau mila, bărbaţi mutilaţi, femei cu broboada pe ochi şi care aproape că se târăsc, sunt din România. La ora 7 se aduc ziarele şi se deschid chioşcurile. În centru! Micul dejun luat la masă, spre deosebire de italieni, a constat într-un capucino şi un croissant, 3,5 euro. Am mai luat un mizerabil de panino cu pui, 4 euro, pe care însă vânzătoarea l-a tăiat frumos în două şi l-a pus pe o farfurie cu şerveţel.

Am plecat la gară să luăm autobuzul spre aeroport. Acolo erau două tinere care dădeau indicaţii de cum se folosesc automatele de bilete. Mirosind că sunt românce, le-am îndepărtat pe româneşte. Aproape că s-a bucurat una din ele că suntem români. Şi, culmea, chiar am avut nevoie de ajutorul ei. Ne-a scos biletele, ne-a spus că era din Băileşti (baştina prietenului cu care am fost) şi că, acasă negăsind nimic, au venit aici să „ajute lumea”. Nu ştiu unde dispăreau între venirea autobuzelor.

În aeroport am găsit greu ghişeul de îmbarcare, ca să ne spună că ce căutăm acolo, că nu era nevoie, ca la Timişoara, de check-in. Avionul a întârziat, au schimbat şi porţile şi era grozav de multă lume. Am fi putut lua ce bagaj voiam, ceea ce acasă nu s-ar fi putut. În avion trei sferturi dintre stewarzi erau băieţi. Mai mahalagii ca fetele: vorbeau între ei chestii particulare peste căruciorul cu care serveau.

Am citit în avion că 40% din patrimoniul cultural mondial se află în Italia. Mi-am făgăduit, după atâtea muzee, să mă duc şi la muzeul de artă din Timişoara, că n-am mai fost din copilărie. Sigur am ce vedea şi aici, din câte îmi aduc aminte. Doar că educaţia mea nu a inclus şi religia, iar în secolele în care au fost pictate tablourile clasice subiectele erau aproape exclusiv religioase. Recunoşteam foarte puţine lucruri. Mă bucuram când mai vedeam jucători de cărţi, băutori, bucătărese, cusătorese, pescari şi agricultori.

Ca oraş, Bologna mi-a plăcut mai mult ca Florenţa. Trebuie să mă întorc şi să verific asta.

---

VIZUALIZĂRI: 7250 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI