Casa Roșie - Centrul „Mihai Eminescu”

TIPĂREȘTE

Foarte posibil să fie valabil și pentru alte comunități, dar mie mi se pare că Bârladul se definește prin 1. felul în care se raportează la fii săi și 2. felul în care bârlădenii își cinstesc și își ajută orașul. Când vrei să vorbești despre un loc din Bârlad, descoperi că trebuie să începi cu povestea unui om / a unor oameni care au sfințit acel loc. Și, din păcate, de multe ori povestea se oprește aici, pentru că opera acelui om / acelor oameni, de regulă, nu a fost dusă mai departe de urmași, sau chiar s-a risipit. Partea bună e că apar noi începuturi, mereu și mereu.

Istoria Casei Roșii din Bârlad debutează, într-un fel, la ’48. Exact, 1848, când pașoptiștii bârlădeni Neculai Roșca Codreanu, Manolache Costache Epureanu și Iorgu Radu, aflați în exil în Bucovina austriacă în urma eșecului Revoluției, au „adoptat” acolo un tânăr transilvănean, Ioan Popescu, pe care l-au adus cu ei la revenirea în Moldova. Prețuindu-i calitățile, l-au numit profesor, apoi director la o școală din oraș, începând cu anul 1851 academiabarladeana.ro/Arh ... ista/acad42.pdf.

[De menționat că primele școli elementare bârlădene apăruseră cu mai bine de un secol în urmă, iar în 1846 se înființase un liceu, prin donația lui Gheorghe Roșca Codreanu (al doilea cel mai vechi liceu din Moldova, al patrulea din Principate – după București, Iași și Craiova) biblioteca-digitala.ro/re ... 999-2000-54.pdf. ]

Ioan Popescu nu i-a dezamăgit pe cei care și-au pus speranțele în el și a devenit, în timp, ctitor de școală. A găsit (cu mari eforturi) donatori pentru a înființa în Bârlad o Școală Normală, ale cărei cursuri au început pe 29 noiembrie 1870; anterior acesteia, în Principatele Unite funcționau școli normale (care pregăteau învățătorii ce urmau să alfabetizeze satele românești) în Iași (1855), București (1867), Ploiești (1868) și Focșani (1870). Mărturii din epocă vorbesc despre directorul școlii umblând cu căruța din sat în sat prin ținutul Tutovei pentru a descoperi copii inteligenți pe care să-i aducă în internatul noii instituții – care a fost preluată de stat după numai doi ani.

Între 1893 și 1897, Școala Normală și-a dobândit propriul sediu, o impunătoare clădire după modelul Arsenalului din Veneția, edificiu ce a constituit podoaba arhitectonică a orașului (P6), într-o zonă aflată la marginea nordică de atunci a Bârladului, la sud de Grădina Publică vezi impresii. Deasupra intrării se afla un ceas din bronz aurit, ce a supraviețuit până în anii ’60; tatăl meu și-l amintește, spune că au venit să-l ridice cu o macara care s-a blocat, iar demolarea turnului a durat câteva zile. Actuala Casă Roșie era locuința directorului, care stătea permanent acolo, pentru a supraveghea întreaga activitate. Și nu cred că se plictisea: erau zece săli de clasă, plus trei clase ale Școlii de aplicație, opt dormitoare, două laboratoare, amfiteatru, sală de spectacole și două biblioteci, pe o suprafață de 6500 metri pătrați. Dispunea de o infirmerie situată la intersecția Bd. Epureanu cu Bd. Gh. Palade, baie, spălătorie, magazie, grajduri și o fermă cu o suprafață de 11 hectare.

Clădirile au avut de suferit în urma cutremurului de la 1940. La 23 august 1944, trupele germane în retragere au incendiat întregul complex, care – în anii de sărăcie care au urmat – nu a mai fost restaurat, s-a autoruinat în timp și a fost demolat după 1950, pentru a face loc primelor blocuri pe model rusesc din Bârlad (Z-urile). Între Z-uri s-a ridicat o clădire impunătoare, Blocul Tineretului, tot proiect sovietic, sluțit după 90 și transformat în Palatul de Justiție (P7).

Școala Normală „Principele Ferdinand” a devenit Liceul Pedagogic „Alexandru Vlahuţă” și s-a mutat „pe deal” , în cadrul Complexului liceal ridicat acolo după război. A fost închis în 1980, redeschis după 1990, a primit un nou sediu pe Str. Lirei și un nou nume – Liceul Pedagogic „Ioan Popescu” . Dar noi urmărim povestea locului, nu pe cea a instituției 😊.

Casa Roșie a rămas singura mărturie a unui ansamblul de clădiri emblematic din alte vremuri. (De altfel, Bârladul a tot continuat să fie sluțit, în numele modernizării – așa cum o vedeau autoritățile comuniste, prin urmare Casa Roșie a rămas una dintre puținele mărturii a unui întreg oraș, cândva, frumos.) În a doua jumătate a sec. XX a funcționat ca secție a spitalului, apoi creșă și grădiniță (eu așa am prins-o). După 1990 a rămas în paragină, o țin minte cu iarbă pe ziduri. Moment în care a intrat în scenă al doilea personaj important a istoriei sale: Dr. Constantin Teodorescu.

Este un nume de care îmi amintesc din adolescență: se spunea că este un chirurg cu mâini de aur; când trebuia operat cineva apropiat, faptul că ajungea sau nu pe mâinile doctorului Teodorescu putea face diferența între viață și moarte. Asta – în ciuda faptului că, așa cum singur mărturisea, o întreagă alee din cimitir stă dovadă faptului că nu a fost Dumnezeu pe Pământ.

O personalitate copleșitoare și controversată. O mătușă, asistentă la Spitalul Municipal, povestea îngrozită despre gărzile comune, era spaima tuturor subordonaților. Legende locale spun că, deși era asistent la Facultatea de Medicină din Iași, a fost direcționat (1977, prin avansare ca șef de clinică) către Bârlad – din cauză că se colabora greu cu el. În 1990, o „revoltă” a celor cu care lucra la Bârlad l-a „convins” să se transfere la Tecuci. Unde „apropiați binevoitori” l-au denunțat pentru luare de mită (1997); a făcut câteva luni de detenție, apoi a fost achitat. A cerut să revină la Iași, nu a fost primit, așa că și-a încheiat cariera la Tecuci (a redevenit, către final, șef de secție). Reîntors în Bârlad, a prins câțiva ani de pensie, nu mulți: a murit în august 2011, la doar 72 de ani (cu zece ani înainte învinsese un alt cancer).

Pasionat colecționar și iubitor de artă, Dr. Constantin Teodorescu a fost un generos donator: a dăruit Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui peste 170 lucrări de artă plastică, care au constituit o nouă secție de artă contemporană românească, și peste 200 de medalii și plachete, contribuind la constituirea secției Tezaur, Numismatică și Medalistică a instituției vasluiene. A oferit o impresionantă și valoroasă colecție de artă Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad. Pentru spațiul public, a comandat (și plătit) lucrări de sculptură în Bârlad, Vaslui și Tecuci, busturi precum cel al poetului național Mihai Eminescu.

Dacă doriți să citiți mai multe despre acest om cu totul remarcabil, las două link-uri: melidoniumm.wordpress.com ... ean-de-exceptie, newsvaslui.ro/zece-ani-fa ... ntin-teodorescu.

Doctorul Teodorescu a cumpărat (și a donat) lucrări de patrimoniu: Grigorescu, Tonitza, Corneliu Baba etc. Dar proiectul său de suflet, la care a muncit mai bine de 30 de ani, a fost ceea ce Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, numea „cea mai completă colecție Mihai Eminescu din țară” . Colecție pe care a dăruit-o Bârladului.

A luptat pentru restaurarea Casei Roșii, lucru pe care l-a reușit cu sprijinul autorităților locale. Iar pe 15 ianuarie 2011, la împlinirea a 161 de ani de la nașterea poetului, a fost inaugurat Centrul „Mihai Eminescu” Bârlad. 

Colecția constă în: aproximativ 200 de lucrări plastice (grafică, pictură, sculptură tapiserii, xilogravuri etc.), 5800 de volume, dintre care 2100 cu și despre Mihai Eminescu, de la prima apariție din timpul vieții marelui poet (1884) și până în prezent; fotocopii după manuscrise și alte documente ale poetului sau legate de existența acestuia, editate de Academia Română; peste 500 de exemplare de reviste literare; Lada lui Eminescu, în care îşi ținea manuscrisele; numeroase discuri, casete audio și CD –uri cu romanțe pe versurile lui Mihai Eminescu sau inspirată din creația Luceafărului. Pentru o ilustrare cât mai completă a valorii creației eminesciene, mai conține 150 de medalii și insigne, dar și numeroase exponate de cartofilie și maximafilie cu tematică Eminescu, realizate de-a lungul timpului pentru a marca diverse momente închinate poetului.

Patrimoniul este structurat pe tematici potrivit conceptului colecționarului astfel: Începutul operei lui Mihai Eminescu; Elita interbelică; Eminescu în a doua jumătate a secolului XX; Continuatorii lui Mihai Eminescu (Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu și laureații Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” , prin reprezentări plastice și opera acestora); Eminescu în secolul XXI; Eminescu și cultura bârlădeană; Eminescu în medalistică, cartofilie și maximafilie.

Am vizitat Centrul „Mihai Eminescu” , ultima dată, în zilele de Paști ale anului trecut. Am atașat, pentru eventuali curioși, o parte dintre fotografiile făcute cu această ocazie. Intrarea e gratuită (conform dorinței donatorului), iar programul este marți-sâmbătă. Există o doamnă care povestește despre exponate, despre formarea colecției, despre părintele muzeului – am aflat multe lucruri, pe unele povestindu-le mai sus.

Printre altele, chiar de la intrare am primit informația că Eminescu a trecut prin Bârlad, în calitatea sa de revizor școlar, și că a pomenit numele orașului într-o poezie (P8); habar n-aveam. Iar lada cu manuscrise nu e chiar sigur că e cea rămasă în urma poetului, doamna muzeograf părea a crede mai curând că nu.

Muzeul este, de obicei, plin de elevi, pentru care organizează prezentări în Săptămânile Altfel (practic, pe parcursul întregului an școlar). De asemenea, o mulțime de evenimente culturale se desfășoară în acest cadru (Bârladul are o veche tradiție a grupărilor literare și artistice). Cine dorește, poate consulta pagina de socializare a Centrului pe FB.

La ieșirea din muzeu dai ochii cu Spitalul Municipal, situat peste stradă (P43-P44). În P47 îl puteți admira în toată splendoarea lui; este o clădire din anii 70, destul de reușită pentru epoca respectivă. Dar ea înlocuiește o construcție cu mult mai interesantă (P58-P60), care a avut mult de suferit la cutremurul din 1977 (și, se pare, nu a putut fi salvată).

Pagina Fb Roman Proca: Planul clădirii a fost făcut de arhitectul A. Orăscu, inaugurarea având loc la 26 aprilie 1881. Construcția reprezenta pentru data respectivă un progres, spitalul dispunând de un sistem de calorifere în pereți ce îmbina încălzirea cu ventilația naturală. Un rol important la ridicarea noului local pentru spital l-a jucat dr. Constantin Codrescu (24 ianuarie 1840, Bârlad – 30 ianuarie 1891, București) director al acestuia între 1866 și 1891. În faţa spitalului a fost amplasată în 1903 o statuie care îl reprezentă, operă a lui Fritz Stork.

Și, pentru a închide circular povestea: și spitalul își datorează întemeierea unor oameni cu suflet. Pe lângă doctorul Constantin Codrescu, și înaintea sa, în acest caz vorbim despre postelniceasa Elena Beldiman estnews.ro/2015/05/29/leg ... -elena-beldiman . Iar numele instituției era (și este) Spitalul „Bârlad și Elena Beldiman”.

Întrebarea zilei: există un Turn al Chindiei în Bârlad (P48)?

---

VIZUALIZĂRI: 58 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI