5. Barcelona fascinantă – Paseig de Gracia, dureroasa frumuseţe şi perfecţiune (din ciclul “O mie si una de... zile” sau Barcelona la Hechicera)

TIPĂREȘTE

Da, dragele mele ghetute calatoare singur-umblatoare… Rau tare v-am neglijat in relatarea: “Barcelona Fascinantă – Mijloace de transport în comun”. Ei da, atunci, cand “ma rostogoleam” pe toate mijloacele de transport din fermecatoarea Barcelona. Si nu oricum, ci „lunecam” cu bucurie, intr-o frenezie si uimire totala! Imi amintesc ca luciaoradea… ar fi vrut o poza cu voi si cristina47 isi manifesta curiozitatea… “Si atat? Mai vreau sa mai citesc pe unde v-au mai dus ghetutele calatoare”...

Mi-e cam rusine de privirile voastre dojenitoare. Nu m-ati lasat la greu... Si eu? Am inventat tot felul de motive, justificari, amanari, delasari. Asa ca, “mintenas” (regionalism, care inseamna acum, pe loc, repejor) trebuie sa indrept aceasta nedreptate. Asa ca... ghetutele, tarjeta (cardul de calatorie), rucsacelul in care imi pun harta, gustarica, marul, sticla de apa... si hai la drum!

Pe unde m–au purtat pasii? Astazi “Duios Nazarica trecea” cu ale sale ghetutele calatoare singur-umblatoare pe Paseig de Gracia. Ce bulevard maret! Ce bulevard superb! Larg, aerisit, elegant... si scump... “cuesta un ojo de la cara” (ii scump ca ochii din cap”). De multe ori se face comparatie cu Champs-Élysées din Paris. Si uite asa, pe cea mai scumpa strada din intreaga Spanie se afla magazine de lux, librarii, expozitii, restaurante, cafenele, hoteluri de 5 stele, banci cu functionari la patru ace (de gandesti ca-s presedinti de stat) si obiective de interes cultural-artistic, intrate in patrimonial umanitatii.

Altadata, Paseig de Gracia -Drumul lui Iisus-, nu era decat un modest drumeag de tara ce lega marginea Barcelonei de satul Gracia.

Pe el treceau, in zi de vara pana-n seara, hodorogite carute in latrat de caini jigariti. Si vremea a vremuit, drumul s-a “tomit”, capat-a puteruşa si pe el au inceput sa circule trasuri ale aristocratilor insotiti de ale lor elegante consoarte. Aristocratii gomosi si burghezii ambitiosi, care mai de care, s-au inghesuit sa-si faca aici locuinte somptuoase, adevarate palate. Printre ei, amintesc un negustor de ciocolata, un medic chirurg cu stralucite cercetari in microbiologie si un om de afaceri textilist. Si respectivii, (care erau putrezi de bogati si cu un nemasurat orgoliu) au angajat arhitecti care s-au intrecut in idei, fantezie, extravaganta. La numerele 35,41,43 a aparut un grup de case, “una manzana de casas”. In spaniola, manzana, inseamna si mar. Si repede a fost facuta legatura cu legenda pe care toti stim. (Trei superbe zeite Hera, Atena si Aforodita isi negociaza suprematia “care este cea mai frumoasa? ” Ca recunoastere nemijlocita, cea mai cea... frumoasa, va primi un mar din mana lui Paris. Dar cum in lumea asta, chiar si in cea mitologica, nimic nu este intamplator si toate se leaga si se inlantuie, lui Paris i s-a soptit ca daca ofera marul Afroditei, ca rasplata, o va primi pe Elena din Troia! Si da, aceasta era o frumoasa cu diploma de merit. Bietul de el. A oferit marul Afroditei. Nu stia saracul, ce belea va fi Ilenuca cu ai ei nuri)...

Ei bine, dilema mitologica s-a lamurit. Dar, nici pana azi nu s-a decretat: care este cea mai frumoasa casa? Pe Paseig de Gracia, de peste un secol, minunatele cladiri incanta si vrajesc generatii de turisti si aduc Barcelonei un izvor nesecat de venituri (“un purcoi de bani” cum ar zice Creanga al nostru). Numele acestor fenomenali arhitecti, care si-au facut meseria cu pasiune, talent dar si cu un pic de nebunie vor strabate veacurile. Strazi, piete, statii de metro, biblioteci, scoli le nemuresc numele: Domènech i Montaner, Puigi i Cadafalch si Antoni Placid Gaudí i Cornet.

Cine o fi castigat? Daca ajungeti pe Paseig de Gracia o sa judecati, poate cu mintea, poate cu inima. Oricum e bine. “De gustibus, non disputandum”. Se pare totusi ca aprecierile merg inspre Gaudí cu a lui Casa Batlló. Pare acoperita de solzii unei cozi de sirena durdulie, explodand in nenumarate nuante marine cu irizari sidefii. Asta am crezut la prima vedere. De fapt, solzii sint ai unui balaur fioros, vitejeste rapus in lupta, de San Jordi, patronul Cataloniei.

O alta capodopera a lui Gaudí este La Pedrera sau Casa Milà. In cazul acesta fatada ar reprezenta valurile marii, balcoanele cu balustradă din fier forjat ar reprezenta algele. Surprinzatoare sint cosurile de pe acoperisul-terasa care par a fi castile unor razboinici fiorosi. Acest amanunt n-a trecut neobservat de catre regizorul George Lucas. De aici au fost inspirate uniformele armatei imperiale din celebrul film „Razboiul stelelor”. Si cata uimire si bucurie provoaca La Pedrera astazi, pe atat a fost de hulita! Vecinii familiei Milà erau invidiosi si furiosi. Nici nu le raspundeau la salut celor doi soti, gandindu-se ca ale lor case ar pierde din valoare fiind in vecinatatea acestui bloc de piatra masiv, zurliu si original. Si presa si-a ascutit dintii. Cateva reviste recomandau cu umor chiriasilor care doreau sa-si ia animale de companie, sa aleaga in loc de un caine... un sarpe, dat fiind faptul ca se cunostea pasiunea arhitectului de geniu pentru liniile curbe.

Despre bijuteriile coroanei (arhitectura modernista in trei interpretari, dar si despre Casa Milá sau La Pedrera, intrata si ea in patrimoniul UNESCO) s-au facut kilometri de aprecieri, comentarii, comparatii, speculatii, divagatii. S-au dat explicatii, au curs detaliille si datele concrete. Nenumarate relatari au facut colegii mei de pe AFA. Dar, in special m-a impresionat farmecul povestirii facute de Vlado2. A fost o incantare si o bucurie sa-l citesc (de ce nu mai scrii, vlado2?)

Si se mai afla pe Paseig de Gracia, din 1906, niste felinare extraordinare. Sint vedete, fotografiate din zeci de unghiuri de cohortele de turisti care invadeaza Barcelona pe intreg parcursul anului. Conceptia si realizarea lor nu apartine lui Gaudí, (asa cum cred multi), ci lui Pere Falqués i Urpí. Felinarele lumineaza atat carosabilul, dar si trotuarul. Au rol de mobilier urban, fiind in acelasi timp si banci. Ostenitul calator isi poate permite un moment de respiro. Sau de meditatie. Sau de reculegere. Sau de odihna. Sau de refacere a truditelor picioare. Indiferent ce face, (cate ceva din toate astea sau nimic), pe langa EL curge si se invalmaseste VIATA. Tumultoasa. Unica. Fermecatoare. Irepetabila. Am adastat si eu pe bancuta cu felinar sau la felinarul cu bancuta. M-am asezat pe aceasta veritabila opera de arta, pe care ploaia o spala si o intretine, admirand incantata si entuziasmata, cele trei “manzanas de casas”. Si ca sa fiu in ton, mi-am scos din rucsacel un banal mar (nu al discordiei) si am muscat din el. Cate ganduri imi treceau prin minte! Cate stari de spirit ma cutreierau! Simteam o durere difuza si indefinita in toata fiinta mea. De multe ori, frumusetea si perfectiunea pot fi dureroase.

Privind inapoi cu seninatate si detasare ma intreb: Oare am visat? O fi fost adevarat? Eu sa fi fost pe terasa de pe acoperisul Casei Milá, printre fantasticele si bizarele hornuri fantasmagorice? Da, a fost adevarat! Orasul se tolanea la picioarele mele etalandu-se intr-o panorama de vis. Am ascultat in interpretarea unei mici formatii un concert de muzica clasica spaniola, in pauza am savurat un vin rosu de Rioja, iar briza Meditaranei, cu mirseme dulci-exotice imi ravasea parul. El Científico isi facuse cuib din mana calda si ocrotitoare. Puteam sa-mi doresc altceva?

Si ghetutele, un pic malitioase, ma trezesc brusc la realitate: „iar ai luat-o razna cu romantismele? ”

Va urma... soon!

---

VIZUALIZĂRI: 1908 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI