Cea mai frumoasă vacanță din viața mea! - Coasta Amalfitană (2)

TIPĂREȘTE

De obicei, când plecăm în excursii de mai multe zile, noi n-avem un plan clar stabilit pe zile și chiar pe ore, cum am mai auzit că procedează alții. Avem doar o listă de obiective, unele la secțiunea „musai”, altele la „poate” și eventual încă vreo câteva locuri libere pe listă, că nu se știe niciodată ce minunății apar de niciunde la fața locului! Cum stabilim ordinea vizitării?! În funcție de vreme și de chef, dar și de alți factori mai puțin importanți... De obicei, ne facem un plan de bătaie cu o seară înainte; că a doua zi ne ținem sau nu de el - asta e altă poveste!

Pentru cea de-a doua zi pe Coasta Amalfitană, planul a sunat astfel: luăm autobuzul SITA din Sorrento și ne oprim în Positano, pe care-l vizităm (cam 2 ore). Luăm iar autobuzul și poposim la Cala di Furore (stăm și aici măcar juma' de oră), pe urmă ajungem tot cu autobuzul în Amalfi. Schimbăm spre Ravello, ne rezervăm vreo 2-3 ore în spectaculosul orășel de munte și ne întoarcem. Hmm, ce ziceți? Ambițios plan, dar oare fezabil?! Mie mi s-a părut că da dimineață, când, după îndelungi compilări, am cerut bilete de 24 de ore înainte de a ne urca în autobuz (12 euro bucata). Biletele ăstea funcționează ca un abonament, poți să faci câte drumuri vrei. Dacă am fi luat din bucăți, am socotit că ne-ar fi costat 2,9x4+1,3x2=14,2 euro, deci rentabil. În plus scăpam de grija de a căuta „casele de bilete”, ca să nu mai vorbesc despre faptul că acestea nu se găsesc peste tot, ci doar în localități. Aveam să constatăm la sfârșitul zilei dacă făcurăm vreo afacere sau nu...

Am prins autobuzul de 9:30, dar n-am mai prins locuri pe scaune, decât pe la jumătatea drumului, după ce au mai coborât din călători. Cât străbate Peninsula Sorrentină, drumul nu-i cine știe ce spectacol, însă treaba se schimbă odată ce urmează linia sinuoasă a țărmului, suspendat la vreo sută-două de metri deasupra mării. Zecile de curbe și serpentine, îngustimea celor două benzi (pe alocuri ocupate parțial de mașini sau scutere parcate pe margine), parapetul nu foarte înalt ce desparte șoseaua de hăul ce se cască sub ea - toate determină iscusiții șoferi SITA să ruleze extrem de prudent și să claxoneze strident la fiecare curbă lipsită de vizibilitate! Zic ca și @Aurici - parcurgerea acestui drum este o experiență în sine, aici vezi ce înseamnă cu adevărat respectul în trafic! Nu știu cât de dese or fi accidentele în zonă, eu am căutat chestia asta pe net și nu mi s-a părut că frecvența ar fi mai mare decât prin alte locuri, ba din contră...

Am ajuns în Positano după vreo oră. În Positano sunt două stații SITA obligatorii, la fiecare intrare în localitate (și multe altele facultative între ele, ce trebuie pre-anunțate prin apăsarea unui buton, dacă vrei să cobori). Stația dinspre Sorrento e amplasată sus, ai de coborât binișor până la mare, pe când cealaltă e mult mai jos, șoferii o anunță: „Positano Centro”. Dacă am fi știut acest amănunt, probabil că am fi coborât la a doua stație și am fi scutit juma' de oră de coborât prin oraș sau măcar juma' de urcat. Ce-i drept, ne-am fi văduvit de o sumedenie de poze frumoase cu casele răspândite pe versanți, cu celebra turlă a bisericii din vale profilându-se pe albastrul mării, precum și de... febra musculară cu care ne-am procopsit (și de care am scăpat abia în ultima zi, după un alt traseu solicitant!). Mnee, dacă am fi știut, cred că tot așa am fi făcut! :) Când am ales eu calea cea mai ușoară în detrimentul celei mai spectaculoase?!

Am luat-o cătinel la vale deci, căutând umbra caselor pe lângă care treceam, căci, deși început de aprilie, soarele era destul de viguros, culoarea pielii ni se închisese cu un ton încă din ziua precedentă. Drumul e comun cu cel de mașini și coboară în serpentine strânse, fiind în cea mai mare parte lipsit de trotuare. Peisajul ce ți se înfățișează privirilor se schimbă însă la fiecare pas, un spectacol permanent, cu locuințe albe, curți îngrijite, pline de flori, totul având ca fundal fie culmile stâncoase abrupte, fie albastrul perfect am mării! Din loc în loc se fac scări către nivelurile inferioare, printre casele oamenilor și n-ai avea tupeul să le abordezi dacă un mic indicator desenat pe ceramică smălțuită nu te-ar asigura că ești pe drumul cel bun: Spiaggia.

Un grup consistent de astfel de trepte ne-a scos în dreptul unei parcări imense pe mai multe etaje, di Genario pe numele ei. E drept că jos îmi cam tremurau gladiolele, lucru care m-a făcut să mă înfurii pe mine: „Așa-ți trebuie dacă toată ziua stai cu fundul pe scaun!” N-a trecut mult și i-am auzit și pe ai mei acuzând aceeași problemă; Tati ca Tati, că nici el nu-i mai breaz ca mine, dar copiii chiar îs sportivi de felul lor! Deci nu pot să trag decât o singură concluzie: ale naibii scări!

Eram însă deja în zona turistică, populația se înmulțise simțitor, ca și boutiq-urile de toate felurile și cafenelele. Fideli principiului că „orice treabă se începe cu o pauză”, poposirăm și noi la o pasticceria, din galantarele cărora ne-am ales câte o dulcegărie și un shot de espresso. Revigorați, pornirăm mai departe, prin labirintul de străduțe, urmând șuvoiul de turiști; de-acum nu mai coboram, marea trebuie că nu era departe...

Străbăturăm o frumoasă galerie semi-umbrită de o boltă de plante agățătoare, plină de tarabe ale artiștilor stradali, ce ne-a scos chiar la biserica pe care o fotografiaserăm de sus, cea cu turlă mozaicată (Basilica di Santa Maria Assunta e di San Vito). Ne-am abătut și înăuntru, desigur - un interior luminos, cu discrete decorațiuni aurii; ne-am amintit deodată că era duminică, ba chiar prima zi de Paști pentru noi, ortodocșii! Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Încă vreo câteva trepte și... marea! Am stat câteva secunde să cuprind cu privirea esplanada din față, ce se prelungea în stânga și în dreapta, ocupată parțial de terase și magazine de suveniruri, mărginită de palmieri în partea dinspre mare... Pe urmă plaja cu nisip negricios, contrastând puternic cu apa albastră, liniștită, desenată cu zeci de bărcuțe plutitoare... Faină priveliște!

Ne-am dus până la mal doar așa, ca să simțim briza și mirosul sărat, dar n-am adăstat, atrași de aleea ce urca ușurel prin capătul drept al plajei, pe lângă un șir de clădiri dăltuite în peretele de stâncă. Scurta plimbare ce a urmat mi-a amintit un pic de Hydra, și acolo e un port central, din care pleacă alei de plimbare pe lângă mare în stânga și-n dreapta. Și de Agistri mi-a amintit... Dar probabil că sunt multe locuri în lume configurate în felul ăsta.

Furnicarul de oameni de mai devreme s-a topit ca prin farmec, eram doar noi și cele „fifty shades of... blue” ale mării! Trecurăm de Torre Trasita, vechi turn de apărare plantat pe vârful unei stânci, în prezent pare proprietate privată. Am urmat aleea șerpuitoare printre pietre și vegetație luxuriantă, ce a mai urcat doar puțin, apoi a început să coboare în trepte largi, până la două plaje separate între ele printr-un pinten de stâncă: La Marinella (micuță, intimă, de formă triunghiulară) și Spiaggia di Fornillo (lungă de vreo 200 m, lată de 20-30, parțial decorată cu șezlonguri, deservită de un restaurant). Ne-am permis câteva minute de răgaz pe pietricelele călduțe, ne-am lăsat alintați de razele soarelui și de briza ușoară, ascultând cântecul șoptit al mării...

Capătul golfului se termina printr-un alt turn de piatră, dar ne-am mulțumit să-l pozăm de departe, nu ne-am mai dus până la el, așa cum aveam de gând inițial. Ne-am întors însă pe unde am venit, dornici să facem câțiva pași până în capătul celălalt al Sppiagiei Grande, unde câteva șiruri de șezlonguri și umbreluțe deja își așteptau mușterii! Cu ocazia asta am descoperit și toaletele publice, dincolo de ultimul restaurant de pe plajă; am fost uimiți de curățenia și dotările din interior, am ieșit și n-am văzut pe nimeni căruia să-i plătim și ne-am continuat plimbarea până la capătul stâncos, unde „plaja” se transforma într-o cascadă de terase betonate. Când ne-am întors, era o tanti în halat în zona budelor și ne-am dus să-i plătim pentru mai devreme, dar ea a zis că-i gratis... Oricum, n-am mai văzut niciodată așa ceva!

... Ei, și hai de ne-om întoarce, că mai avem de treabă pe ziua de azi! În punctul ăsta, dacă am fi știut de stația de jos, de la ieșirea din Positano spre Amalfi, cred că totuși ne-am fi îndreptat într-acolo. Dar noi am pornit-o pe drumul pe care am venit, evitând scările, pur și simplu urmând linia sinuoasă a șoselei. A fost un pic mai lung ca la venire, dar am mai văzut una, alta... Urcușul nu ne-a solicitat foarte tare, panta e destul de mică.

Am ajuns în stația de sus și am așteptat cam juma' de oră autobuzul. Când ne-am urcat, am anunțat șoferul că vrem să coborâm la Cala di Furore, să fie vigilent și să ne lase acolo. S-a uitat la mine un pic încurcat și m-a întrebat (sau așa mi s-a părut): „Furore o Praia di Furore? ” „Praia”, am afirmat, știind că Furore e un sat prin creierii munților. Mai știam că trebuie să trecem de Praiano și să mergem încă vreo 2 km, dar evident că nenea șoferul știa mai bine! Așa că nu ne-am mirat când a oprit mașina și ne-a anunțat: „Praia di Furore! ” I-am mulțumit frumos și-am coborât - doar noi din tot autobuzul, chiar mă minunam ce insensibili sau ignoranți or fi ăilalți călători, oare n-auzitără ei de frumusețea de fiord?! În fine, treaba lor...

Ne-am apropiat de balustradă, ne-am uitat în jos și... hmm, îmi cam dădea cu rest. Era o mică plajă îmbrățișată de doi pereți stâncoși, era și o parcare, și câteva clădiri erau... Era frumos, dar nu semăna nicidecum cu ce văzusem eu în poze! Mi-am amintit că însemnasem cu câteva zile înainte fiordul pe harta Google și am verificat; da, nu eram unde trebuia, mai aveam cam un kilometru până acolo! M-am apucat a-l boscorodi mărunt pe nenea șoferu' - ce neam de costier o fi ăsta, de n-a auzit de cala mea?! Cred că tocmai fuse parașutat din Honolulu... Istețica a zâmbit însă: „Lasă omul, că n-are nicio vină! El te-a întrebat fiordo sau Praia di Furore?” „Sigur? Nu m-a întrebat Furore sau...” „Sigur!” E clar, trebuie să-mi fac un control la urechi când ajung acasă...

Până la urmă nu ne-am crizat prea tare, ne-am concentrat în a găsi soluții. Nu aveam decât două: să așteptăm următorul autobuz sau să mergem pe jos, în fond nu era decât 1 km! Am ales, desigur, a doua variantă. Le-am reamintit ce citisem, că trebuie să meargă doar pe partea dinspre mare, cât mai aproape de margine. Ne-am înșirat frumușel unul după altul și... la drum!

A fost mult mai simplu și mai plăcut decât îmi imaginam, traficul nu era cine știe ce, mașinile oricum rulau cu viteză mică și ne puteau vedea de departe, plus că au fost perioade de minute bune în care n-a trecut nicio mașină pe lângă noi. Am făcut o sumedenie de poze, imaginile ce ni se înfățișau erau de-a dreptul splendide! Cui îi mai trebuie locuri spre mare în autobuz?! Am lăsat Praiano în urmă, cu al său turn pe promontoriul dintre cei doi versanți, precum un colț de rinocer... Am analizat cu uimire și respect puținele proprietăți pe lângă care am trecut (sau mă rog, ce s-a putut din ele, ce nu era ascuns de vegetație) - felul cum a fost terasat terenul abrupt, cum a fost folosit fiecare colțișor, ba pentru un pic de parcare, ba pentru o mică livadă de lămâi, pentru o piscină chiar... Totul super-îngrijit, nimic nu-i lăsat la voia întâmplării. Bine, nu cred că-și permite chiar oricine o astfel de proprietate, dar ingeniozitatea soluțiilor m-a lăsat cu gura căscată chiar și pe mine, care n-am formație inginerească!

Șoseaua e protejată în partea dinspre mare de un parapet compact, de beton, înalt de vreo 60-70 cm; mi s-a părut sigur, nu mi-a fost frică niciun moment, teama mea de înălțime n-a îndrăznit să-și arate cornițele. Marea era superb colorată, cerul fără nori, temperatura numai bună pentru plimbare! O zi perfectă, ce mai! Am traversat un mic tunel și ceva ce părea a fi o terasă suspendată deasupra mării s-a ivit în depărtare. Când ne-am apropiat, ne-a învăluit mirosul de grătar de pește și ne-am înțeles din priviri toți patru: „Popas de mâncătoreală!”

La Locanda del Fiordo se cheamă locul ăsta grozav, unde masa noastră de Paște a constat în daruri ale mării servite pe platouri de ceramică frumos pictată, specifică zonei! O să detaliez la articolul dedicat gastronomiei, dar n-am putut să nu amintesc azi de el, căci a fost o componentă importantă a reușitei acelei zile!

Într-adevăr, fiordul nu era departe, l-am descoperit după numai 5 minute după ce am părăsit locanda. În mod oarecum surprinzător, nu pe dreapta, pe partea dinspre mare, ci pe cealaltă! De fapt, nu-i nimic surprinzător, dacă ne gândim că fiord taman asta înseamnă, o fâșie de mare ce se insinuează adânc între doi pereți stâncoși abrupți. Am traversat șoseaua și-am stat un pic pe pod, să cuprind de sus magnificul peisaj, apoi am urmat scările ce coboară către plajă. Căci da, fiordul pictat în superbe degradeuri de turcoaz se termină cu o mică plajă cu pietricele, sunt și niște clădiri vechi ascunse sub peretele din stânga, ba chiar și un râuleț ce face o buclă prin spatele plajei înainte de a se vărsa în mare...

Îmi imaginez că, strâmt fiind, locul e mai mult umbrit, dar noi am avut noroc (sau am fost răsplătiți) și l-am găsit scăldat în soare! Conform planului inițial, am poposit o vreme în fața mării, pe pietricele, ba chiar ne-am și descălțat, să ne aerisim picioarele deja destul de încercate. Să testăm temperatura apei n-am avut tupeu, recunosc... Experiența ar fi fost perfectă dacă din când în când n-ar fi adiat ceva miasme neplăcute; nu știu dacă se devarsă ceva prin râul ăla sau doar a fost o întâmplare, dar asta ne-a făcut să plecăm mai repede decât aveam de gând.

Sus, pe șosea, n-a fost greu să identificăm stația de autobuz, însă Tati a propus să mai mergem un pic pe jos, iar noi am aprobat, încă nu eram cine știe ce obosiți. Ne-a întâmpinat de după o curbă indicatorul ce ne-a urat bun-venit în Conca dei Marini, I Borghi Piu Belli d'Italia și Il paese della Sfogliatella Santarosa! Acum, că e Conca cel mai frumos orășel din Italia - nu sunt foarte sigură, dar pe sfogliatella asta chiar o încercasem dimineață în Positano și tare-mi mai plăcuse! Ca să știe toată lumea, e o prăjitură specifică zonei (Santarosa vine de la numele mânăstirii unde a fost creată), un foietaj umplut cu o cremă fiartă pe bază de făină și lapte (ceva asemănător cremei de ecler), aromată cu scorțișoară, coji de portocală sau alte asemenea.

Știam că destul de aproape se găsește și liftul care coboară la Grotta dello Smeraldo, dar aceasta nu era în planul nostru inițial. Am zis că dacă tot ne-am nimerit, hai s-o includem, de ce nu?! Cu toate astea, n-am avut parte, am găsit poarta încuiată. N-am vizitat nici cele două magazine de ceramică pictată din vecinătate, eu aș fi vrut, dar ceilalți au votat împotrivă. Ne-am îndreptat spre stația SITA să așteptăm autobuzul, însă tocmai atunci ne-a sărit în ochi borna kilometrică: Amalfi 6 km. Și ne-au sclipit ochișorii... Asta însemna să renunțăm la Ravello; atât de mult ne plăcuse plimbarea de până acum, că n-am stat să ne gândim prea mult; în fond, nu intraseră zilele-n sac...

Conca dei Marini e așezat pe un pinten plin de vegetație, ce coboară spre mare; urmează un mic istm și apoi o mică peninsulă destul de anfractuoasă, care poartă un turnuleț pe una din cocoașe. Din șosea, aproape că nu-ți dai seama că te afli într-o localitate, doar din când în când mai treci pe lângă o poartă sau câte un gard înalt, dincolo de care e greu sau câteodată imposibil să distingi detalii. Am ocolit pintenul, am admirat dantelăria țărmului, dar despre orășel chiar nu ne-am putut da seama dacă o fi cel mai frumos din țară...

Ne-am continuat plimbarea, furați de peisaj - la propriu. Începuseră să mă doară picioarele, dar în același timp parcă aș fi vrut să nu ajung niciodată. A început să se întrezărească destinația noastră, dar când m-am uitat pe hartă, m-am „liniștit” - tot într-un zig-zag umbla drumul! Și încă mai erau lucruri frumoase de văzut: o plajă pustie, vegheată de un turn rotund, solitar; un golfuleț cu câteva bărci pescărești odihnindu-se pe mica plajă, un grup de case într-o margine a golfului; stânci tot mai înalte și mai găunoase parcă prăvălindu-se peste șosea și... în sfârșit, indicatorul de Amalfi!

He, he, să nu credeți că ajunserăm! De-aici am mai mers încă vreo oră, să zic, pe sinusoidele în ac de păr... Ambii versanți sunt terasați și cultivați din plin cu lămâi; din păcate, n-am avut parte de imaginile celebre cu lămâii încărcați cu fructe aurii, nu pentru că n-ar fi fost încărcați cu fructe (ba mulți aveau și flori!), ci pentru că erau acoperiți cu niște prelate negre (am citit că scopul acestora este de a apăra pomii de păsări și de vânt și a ajuta fructele să se coacă mai repede).

Din loc în loc, pe partea opusă mării, am găsit instalat câte un indicator: Vettica (Bectica Minor, sec. XI) sau Lone (Lonum, sec. XI), ambele frazione di Amalfi. Wow, nici nu m-aș fi gândit că Amalfi are și suburbii!

Am depășit zona livezilor de lămâi și au început hotelurile - mai mari sau mai mici, cu vederi splendide asupra mării. Cel mai mult mi-a plăcut Santa Caterina dar, na, 5 stele, ce vreți, cum să nu-ți placă?! Aproape nici nu ne-am dat seama când șoseaua noastră a căpătat și un trotuar îngust; bun venit în civilizație!

Deja lumina se estompa, pozele nu mai ieșeau bine... Din fericire, se ivi în depărtare portul din Amalfi, nu mai aveam mult. Planul inițial era ca, dacă tot ratasem Ravello, să dăm măcar o fugă până în Atrani, să mâncăm înghețata recomandată de Aurici, la Marco, sub pod. Asta însemna să mai facem încă 1 km și în cele din urmă am renunțat, picioarele noastre protestau vehement! Am ajuns numai bine ca să prindem autobuzul de 7 spre Sorrento și avurăm noroc să stăm și jos, chiar dacă din nou a plecat cu oameni în picioare...

În concluzie... experiența acelei zile cred eu că a ilustrat foaste bine proverbul cu socoteala din târg care câteodată nu se potrivește neam cu a' de-acasă! Chiar dacă afacerea cu biletul de 12 euro s-a dovedit a fi un monumental rateu, per total lucrurile au ieșit grozav! Ne amintim cu drag de prima zi de Paște 2018, de cei peste 30000 pași executați, de faptul că i-am parcurs în voie, fără să ne uităm la ceas, fără să fim încorsetați în niciun program, oprindu-ne de câte ori am avut chef!... Ne amintim de nuanțele fenomenale ale mării, de casele spânzurate pe versanți, de parfumul lămâilor... Și... am decis că nu-i cazul să-mi controlez urechile, câteodată e chiar bine să auzi în reluare!:))

Nu știu dacă să recomand sau nu o plimbare pe șoseaua de coastă amalfitană... Depinde de fiecare în parte; noi suntem așa, mai de cursă lungă, deși n-avem cine știe ce antrenament, dar ne place mult să mergem pe jos. Eu cred că e totuși o experiență ce merită trăită, măcar pe o distanță mai scurtă. Zona dintre Positano și Amalfi e probabil cea mai frumoasă de pe coastă și poate fi aleasă oricare bucățică din ea spre a fi umblată. E un pic stresant în ceea ce privește mașinile, dar nu atât cât mă așteptam. Și e atât, atât de frumos!...

---

VIZUALIZĂRI: 10079 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI