Cea mai frumoasă vacanță din viața mea! - Coasta Amalfitană (1)

TIPĂREȘTE

Am fost și eu, în sfârșit, acolo, am fost în Paradis, am fost pe Coasta Amalfi! Atât de mult am visat la asta și atât de repede visul s-a prefăcut în amintire, că nici nu-mi vine să zic că într-adevăr am fost!

La prima mea întâlnire AFA, la Predeal, am primit la tombolă de la Mama Michi un tablouaș cu o imagine din Sorrento. „Ați fost? ” „Nu, dar vrem! ” „Să vă duceți, e minunat! ” „Următoarea vacanță va fi acolo! ”, am promis. N-a fost chiar următoarea, dar nu am uitat promisiunea pe care am făcut-o dragei noastre decanei de vârstă și - nu în ultimul rând - nouă înșine!

Am citit mult despre această destinație, am privit sute de fotografii, am visat mii de vise... Unii zic că-i cel mai frumos loc de pe Pământ, dar e greu și hazardant să afirmi așa ceva, doar nimeni n-a văzut toate locurile minunate de pe Planeta Albastră, ca să fie în măsură să facă o clasificare. Totuși, ce am simțit eu acolo a fost ceva de genul: după ce vezi Coasta Amalfi, e greu să te mai impresioneze un peisaj! Sau ușor?! Mai ușor decât înainte?! Pentru că de acum ai căpătat o sensibilitate particulară la frumos?!...

Gata, destulă introducere, hai să intrăm în subiect, că avem de treabă! Știți că nu sunt foarte organizată, că mai uit cifre, că scriu mai mult cu inima decât cu mintea, așa că vă rog să-mi acordați clemență! În fond, aveți date exacte câte vreți în alte articole, de exemplu mie mi-au folosit foarte tare cele scrise de @Aurici, le-am citit de mai multe ori; dar mai sunt multe altele...

Primul lucru pe care l-am ales a fost, desigur, perioada. Țineam morțiș să mergem toți 4, așa că soluția a venit de la sine: vacanța de Paști a copiilor. Am zis să fie o săptămână, inițial de sâmbătă până sâmbătă, dar ulterior am decalat cu o zi în avans din 2 motive: a apărut posibilitatea de a participa la o conferință la Dubrovnik imediat după revenirea în țară (și ideea de a revedea frumoasa cetate m-a încântat peste măsură!), în plus zborurile de vineri erau mai ieftine decât cele de sâmbătă.

Următorul lucru la care am fost nevoită să mă gândesc (ce corvoadă!, ha, ha!) a fost cazarea. Deși am început căutările foooarte din timp (aproape un an), n-am reușit neam să găsesc ceva satisfăcător în „perla” coastei, Positano; un apartament pentru 4 persoane cu vedere la mare (musai! piticii-s pitici!) bătea spre minim 3000 de euro pe săptămână, ceea ce nu eram nicidecum dispusă să plătesc! M-am orientat atunci către vecinul Praiano și am rezervat un apartament superb la aproximativ 1400 euro, dar l-am anulat gratuit după câteva luni, gândindu-mă că Praiano nu-i nici cal, nici măgar, nici nod de autobuze, nici atât de spectaculos precum altele...

Rămâneau 2 variante aparent mai bune: Amalfi și Sorrento. Am ales Sorrento, în Amalfi n-am mai găsit cine știe ce disponibilități decât prin creierii munților, dar m-am mângâiat cu gândul că din Sorrento puteam ajunge mai ușor la Pompei și pe insula Capri... Recunosc, m-a influențat și un prieten, mare cunoscător în ale turismului, care fusese deja în zonă! Citisem la Aurici că nu recomandă localitățile extreme (Sorrento și Salerno), că n-are sens să vezi aceleași peisaje în fiecare zi venind dinspre una din ele spre centrul coastei, dar... pe mine, sincer, nu m-a deranjat absolut deloc să fac același drum de mai multe ori, ba chiar aș fi dispusă să-l străbat zilnic de-acum până la sfârșitul vieții mele, dacă ar trebui! ;)... Apartamentul din Sorrento a fost excelent poziționat (5 minute mers de gară și stația de autobuze și 15 de port), cu o terasă imensă cu vedere la mare și ne-a costat 1070 de euro.

Singura chestie nașpa care a rezultat din această alegere de „bază” a fost faptul că dincolo de Atrani n-am reușit să ajungem! Da, da, precum ați auzit! Suntem doctori în Sorrento, Positano, Amalfi, Ravello, Capri, ... încă studenți în Praiano și Pompei, dar... Minori și Maiori le-am văzut doar de la înălțime, de pe spectaculoasele terase din Ravello, iar Vietri sul Mare și Salerno - cam deloc! Acum, la întoarcere, dacă mi s-ar cere sfatul în această privință, aș zice: dacă vreți doar coasta plus/minus Capri - alegeți Positano (pentru romantici și/sau mahări cu bani și/sau ăi' de făcură în scăldătoare când fură mici) sau Amalfi (pentru restul). În această situație, trebuie 5-10 zile, în funcție de cât de aprofundată doriți să vă fie vizita. Dacă vreți și Pompei sau Napoli - stați în Sorrento sau Napoli, situație în care e bine să vă extindeți vacanța la cel puțin 10 zile (sau să combinați 2 cazări).

Să vă explic un pic de ce. Distanțele nu sunt mari, dar drumurile sunt extrem de aglomerate și, în mare parte, super-sinuoase. Spre exemplu, distanța Napoli-Sorrento e de 50 km și poate fi parcursă în 4 feluri: pe mare (nu știu cât durează, scump oricum, nu cred că merită); pe șosea, cu auto propriu sau închiriat (cam 1,5 ore); tot pe șosea, dar cu autobuzul (compania Currieri Viagi, pleacă fix din fața terminalului „sosiri” de mai multe ori pe zi, 10 euro de persoană, biletul se ia direct de la șofer, face cam 2 ore, oprește și în Pompei la cerere); cu trenul (celebrele garnituri numite Circumvesuviana, pleacă din Statione Centrale la intervale de cam 30 de minute, călătoria durează între 50 de minute și 1 oră și ceva, în funcție de câte opriri face; ieftin - 3,6 euro de persoană, la care trebuie să mai adăugați prețul biletului de autobuz în cazul în care veniți cu avionul - 4 euro până în gară; compania se cheamă Alibus). Cea mai ieftină variantă pare să fie ultima, dar noi am ales-o și la dus și la întors pe a treia, din comoditate, ca să nu ne mai trambalăm cu bagajele. Ca timp cred că sunt tot cam pe-acolo.

Dacă vreți să mergeți mai departe, pe coastă, aveți la dispoziție doar calea mării (voi detalia) și șoseaua de coastă, care devine curând extrem de virajată. Deși între Sorrento și Positano nu sunt decât 15 km, cu un autoturism o să-i parcurgeți în cam 30 minute, iar autobuzul (compania SITA Sud) va face în jur de o oră. Tot cam atât va dura și de la Positano la Amalfi. În plus, deși frecvența plecărilor pare ok (30-45-60 de minute), se va dovedi că sunt totuși puține autobuze pentru afluența de turiști de pe coastă. Noi am fost deci la început de sezon (6-13 aprilie) și în cam 50% din cazuri am stat în picioare! Ce să mai zic de „vânat” locurile dinspre mare, așa cum ne sfătuia Aurici! O singură dată - la ultima întoarcere - s-a întâmplat să ne putem alege astfel de locuri - a fost o minune, mai ales că ne-am urcat undeva, între Praiano și Positano. Nu puține au fost situațiile când autobuzul a plecat cu călători în picioare încă de la început sau chiar a fost nevoit să-i lase pe alții în stațiile intermediare! Așa că aceste aspecte trebuie luate în calcul atunci când alegeți unde o să stați pe Coasta Amalfi! Positano e superb, dar nu e capăt de linie și, de oriunde veniți, trebuie să vă asumați riscul (mare!) de a călători în picioare - ce-i drept, pentru maxim o oră. În plus, dacă vreți să ajungeți în Ravello sau pe Sentiero degli Dei sau înspre Salerno, trebuie musai să schimbați în Amalfi. De aceea Amalfi mi se pare mai potrivit pentru explorarea coastei și numai a coastei. În Capri se ajunge de oriunde, dar cel mai aproape e de Sorrento.

O călătorie cu autobuzul pe ruta expusă mai sus costă 2,9 euro, indiferent unde coborâți (deci la fel și Sorrento-Positano, și Sorrento-Amalfi). Există un fel de abonament pe o zi, care se ridică la 12 euro. Vă sfătuiesc, aidoma lui Aurici, să nu puneți botul la ăsta din urmă! Nu merită, n-aveți cum face 5 drumuri într-o zi, decât dacă plecați cu primul autobuz și vă întoarceți cu ultimul (a propos: autobuzele nu circulă noaptea, ultima cursă din Amalfi pleacă la 21:20) ! Că se va dovedi că și eu am fost căpoasă și m-am fript o dată - asta e altă poveste! Biletele se iau de la magazinașele cu de toate numite Tabacchi aflate în vecinătatea stațiilor mari (deci atenție! dacă estimați că s-ar putea să vă urcați de undeva, de pe coclauri, asigurați-vă că aveți deja bilete cumpărate). În Sorrento teoretic se iau de la chioșcul din gară, practic de la un nene cu o tarabă improvizată chiar în stație. Aveți grijă, că unii din nenii ăștia or să încerce să vă dea bilete de 12 euro, chiar dacă voi cereți simpu: „To Amalfi, please! ” Nouă ni s-a întâmplat de 2 ori, noroc că am fost vigilenți! ;) Englezii din fața noastră s-au țăpănat în ultima zi... În Amalfi, este un Tabacchi la parterul Hotelului Residence, vis a vis de stația de autobuze pentru Ravello.

Pe distanțe mai mici, cu pornire din Amalfi, costurile sunt un pic reduse; de exemplu: până la Ravello - 1,3 euro, iar la Bomerano - 2 euro. Biletele se compostează la urcarea în autobuz (care se acceptă numai pe ușa din față!) sau sunt rupte de către șofer. Cred că mai există și alte variante de care noi nu ne-am prins - spre exemplu, am văzut la cineva un bilet pe care scria 10 euro și parcă zic că am citit anterior de ceva bilete combinate, valabile 90 de minute, dar dacă nu ne-am lovit de situație, nu vă pot zice nimic. Care știe să completeze! :)

De biletele de avion s-a ocupat Tati, ca de obicei. Am așteptat destul de mult până să găsim niște prețuri cât de cât, ceea ce înseamnă că cererea a crescut în ultimii ani. Am zburat cu compania roz, nu am luat bagaj de cală, preferând să plătim mai degrabă pentru îmbarcare prioritară (ce-ți dă voie la un troler mic și o geantă/rucsac; pentru noi e suficient!) și alegerea locurilor (mie îmi place la geam, normal). Avionul ne-a costat cam 100 de euro de fiecare, plecare de pe Otopeni, ore rezonabile. În total, prețul excursiei s-a ridicat la 3400 de euro, incluzând absolut tot ce am cheltuit acolo, chiar și micile suveniruri. Asta înseamnă 850 de euro de persoană; o fi mult? o fi puțin? - n-am habar! Mă gândeam dacă aș fi fost dispusă să dau banii ăștia unei agenții care să ne ofere acest sejur... Chiar dacă i-aș fi dat, cu siguranță n-ar fi ieșit atât de bine!

&&&

Am aterizat în Napoli puțin după ora 15 și, după ce ne-au fost controlate actele, am ieșit în zona din fața aeroportului, aceea cu magazine, unde ne-a izbit dintr-o dată aroma cafelei italienești, de care ne era atât de dor! Am inspirat profund cu mare bucurie, iar ochii ne-au căzut spre gelateria din apropiere. Cu ce să începi experiența gastronomică în Italia dacă nu cu un espresso și o înghețățică delicioasă?! Mai ales că mai aveam cam o oră până pleca autobuzul spre Sorrento... Am vizitat și biroul de informații turistice din aeroport, dar fără un rezultat notabil...

În Sorrento am ajuns pe la 6 și ceva, în 5 minute eram pe Via Coreale, în fața apartamentului închiriat, pe care l-am preluat în bune condiții de la gazda noastră simpatică, Fabio, împreună cu ceva recomandări de mâncătorii valabile. Din fericire, cea mai apropiată se afla „oleacă mai la vale”, chiar pe strada noastră, ceea ce ne-a bucurat profund, căci eram rupți de foame! (Deși Coasta e mare și abundă în locuri de luat masa, o să vă povestesc totuși separat experiența noastră culinară; nu de alta, dar am descoperit că-mi face o maaare plăcere să rememorez chestii de-astea!).

Pe urmă am zis să facem și noi câțiva pași, să vedem ce-i cu orășelul ăsta, chiar dacă între timp se înnoptase. Eram la doi pași de Piazza Tasso, care ne-a întâmpinat cu statuia statuia marelui poet al Renașterii, dar și cu o vânzoleală de oameni plimbându-se care încotro. De la terase răzbătea un zumzet constant, iar în aerul călduț pluteau miresme fine de glicine și de flori de portocal... Doamne, cât îmi place sentimentul ăsta de „abia ajuns într-un loc nou și minunat”! Parcă ai fi iarăși nou-născut!

Am traversat un poduleț, de pe care am identificat jos, la câteva zeci de metri sub noi, o stradă ce părea să meargă în direcția mării. Ne-am propus să revenim pe lumină și, după ce am străbătut piața, ne-am afundat în labirintul de străduțe pietonale din centrul vechi - o lume colorată, luminoasă, veselă, cu vitrine ce expun zeci de recipiente de toate formele cu limoncello și alte asemenea, dar și haine vaporoase, produse din piele, ochelari de soare, pălării, magneți și multe, multe altele... Ne-am plimbat și noi agale pe aleile pavate cu lespezi de piatră lucioasă, căscând gurile în toate direcțiile, fotografiind, adulmecând cu încântare aerul mediteranean care ne umple mereu cu energie!

Am nimerit la o veche biserică, ne-a atras pronaosul frumos pictat, a cărui boltă era acoperită cu un mozaic în nuanțele fisticului; am intrat, văzând lumină înăuntru și am avut ocazia de a vizita o expoziție interesantă de fotografii ce prezentau procesiunile organizate în Săptămâna Sfântă în toată Peninsula Sorrentină. Pe altă biserică am găsit-o închisă, dar am admirat îndelung ușa ei de lemn, frumos pictată într-un desen geometric în alb și negru. Mai țin minte și o minunăție de fântână de marmură, cu doi pești stilizați care-și îmbârligau cozile, pe care am descoperit-o fix când Tati emitea ceva de genul că, spre deosebire de restul Italiei, în zona asta nu-i prea multă istorie; potriveala asta l-a amuzat teribil pe Băiețel! :)

Cam asta a fost plimbarea noastră de seară, am declinat cu grație invitațiile la masă pe care ni le tot făceau niște tinerei pe la micile taverne cu mese înșirate pe aleile laterale... Am poposit un pic pe un fel de balcon suspendat deasupra mării, pe care o puteam auzi, dar n-o vedeam... În spate era un părculeț, iar în stânga și în dreapta câte un hotel istoric, din cele în care nu se intră decât dacă ai vreo treabă pe-acolo, altfel nu treci de portar. Ne-am întors spre casa noastră și restul serii ne-am petrecut-o pe fabuloasa noastră terasă, fascinați de luminițele tremurătoare de dincolo de golf...

A doua zi dimineață am hotărât s-o dedicăm tot lui Sorrento, apoi mai pe după-amiază ne-om urca într-un autobuz și-om vedea... Ne-am îndreptat din nou către Piazza Tasso și de data asta am putut inspecta de pe pod, în dreapta, râpa ce se căsca sub noi: sus, de-o parte și de alta, câte un hotel bengos, jos șoseaua ce duce spre port (aveam să aflăm), iar în față, departe, marea de un albastru desăvârșit! Se poate ajunge jos pe niște scări ce pornesc dintr-un capăt al podului, dar noi am preferat să ne îndreptăm deocamdată în direcție opusă.

Viale Enrico Caruso ne-a condus, după doar câteva minute, la un alt „balcon”, deasupra a ceea ce se numește Vallone dei Mullini. Sub noi se căsca o râpă imensă, acoperită abundent de vegetație, printre care se zăreau ruinele unor clădiri de piatră. Erau și câteva informații turistice scrise alături, despre canionul care s-ar fi format acum 37 de secole, în urma unei erupții catastrofale, precum și despre ruinele din vale, aparținând mai multor clădiri (o veche moară, o spălătorie publică și o fabrică de cherestea). Nu poți să nu te întrebi cum Dumnezeu ajungeau oamenii ăia la ele?! Probabil că nu ușor și probabil că de-aia le-au și abandonat... Deși... după cum aveam să vedem sute de case spânzurate pe coastă, în locuri absolut nefirești, ăsta mi se pare un motiv pueril! Vorba lui Tati: „Nu-s sănătoși la cap italienii ăștia!”

Ne-am întors din nou în Piazza Tasso, pe care de data asta am avut posibilitatea s-o admirăm scăldată în plin soare, apoi ne-am afundat în centrul vechi, dar de data asta pe o străduță paralelă cu cea din seara precedentă, care ne-a scos, după ce am trecut pe sub o serie de bolți arcuite, fix la catedrală! Îi ochisem turla încă de departe și ne-a încântat și interiorul sobru, dar elegant, dar mai ales bolta frumos pictată, sprijinită pe două șiruri de coloane de marmură roz. La ieșirea din biserică, într-un soi de anticameră, am putut admira o reprezentare miniaturală a unei părți a comunității vechiului Sorentto; am stat în fața ei cu uimire minute în șir și aș mai fi stat, dacă n-ar fi început a-mi plânge copiii de foame! La propriu!

Ce-i drept, micul nostru dejun fusese compus doar dintr-o cafea neagră, cu o seară înainte nu apucaserăm să dibuim marketul din zonă, așa că nema cumpărături „pentru de dimineață”! Deci găsirea unei surse de calorii a devenit prioritatea nr. 1. Ne-am continuat plimbarea pe Corso Italia, partea ei pietonală, mărginită de două rânduri de clădiri cu magazine și cafenele la parter, convinși că ne îndreptam în direcția corectă! :) Norocul ne-a surâs sub forma unei pasticerii, unde ne-am ospătat pe cinste cu sandvișuri și omlete, am mai dat pe gât încă un shot de espresso, ne-am scuturat și am pornit mai departe, înviorați în trup și-n suflet!...

Chiar în fața noastră, la capătul străzii, orizontul părea acoperit de un veritabil perete de stâncă: „Hai și noi până acolo să vedem ce-o fi!” Când ne-am apropiat, am realizat că pe lângă stâncile alea trecea șoseaua de coastă, ce o cotea frumușel la dreapta, deci n-avea rost să ieșim din oraș... nu încă. În dreptul spitalului municipal am dibuit niște scări și un indicator către Marina Grande; ok, pe aici e de noi! Drumul coboară destul de abrupt, în stânga e peretele aproape vertical de stâncă pe culmea căruia se înșiră câteva hoteluri, iar în dreapta unul din cartierele orașului, cu casele puse efectiv una peste alta, chiar am pozat cum terasele uneia dădeau fix pe acoperișul alteia... Undeva, în apropiere, era Muzeul intarsiilor de lemn (sau lemnului cu intarsii, nu știu cum o fi bine); știam de el, dar nu l-am vizitat, poate în altă zi (nu aveam să-l vizităm nici în altă zi).

După ce am traversat un tunel de vreo 50 metri, strada ne-a scos chiar în mijlocul golfului ce adăpostește Marina Grande, portul pescăresc al orașului, garnisit pe toată lungimea lui cu terase și taverne. Era pe lista noastră să mâncăm într-o zi la una din acestea, dar deocamdată eram flămânzi doar de soare și de albastrul mării, ce se contopea insesizabil la linia orizontului cu cel al cerului de primăvară! Plaja golfului e acoperită cu nisip din cel mai fin, un pic negricios (doar cocoașa Vezuviului nu-i departe, iat-o colo, în zare!) și vremea bună scosese deja câțiva localnici și turiști din case, adunându-i pe nisipul călduț, în fața valurilor abia fremătătoare... Ne-am alăturat și noi, cu bucurie, nevenindu-ne parcă să credem că în urmă cu numai două săptămâni încă înotam prin ultima zăpadă a iernii! Nici anotimpurile astea nu mai sunt ce-au fost; dar asta e o discuție lungă, cu valențe triste...

La un moment dat, Tati a făcut o scamatorie și din rucsacul lui au apărut o sticlă mică de proseco și un pachețel preambalat cu pesmeți și feliuțe de brânză și șuncă presată! ;) S-a elucidat astfel misterul: Tati dispăruse la un moment dat din pasticerie, dar nu ne-am împacientat, știm că așa face el, n-are prea multă răbdare să stea într-un loc... „Să sărbătorim, familie, zic!” Și uite-așa, acolo, pe plajă, făcurăm mic-micuț picnic, de bucurie că am ajuns în sfârșit pe Coasta Amalfi!

Am stat pe plajă undeva spre o oră, cred, nu ne mai venea să plecăm... Am zâmbit valurilor și pescărușilor, copiilor ce se jucau în apropiere, cerului aproape fără nor... Am urmărit bărcile care veneau sau plecau de pe digurile laterale, precum și pe doi vajnici „lupi de mare”, cum au poziționat ei barca pe plajă, deplasând-o cu ajutorul unor role... Dinspre terasele alăturate venea miros de grătar de pește, sucurile gastrice încă ne dormeau în burtici... Clopotul bisericii de pe plajă marca periodic orele și jumătățile de oră... Era atât de frumos!

Ne-am urnit cu greu într-un târziu și ne-am continuat plimbarea de-a lungul plajei. Terasele erau deja pline-ochi, dar noi am preferat să urcăm prin dreapta golfului; de sus, am avut perspective frumoase asupra întregii zone. Ne-am trezit din nou în aria veche a orașului, iar Via Marina Grande ne-a scos în Piazza della Vittoria. Hei, dar ăsta e chiar locul unde am ajuns aseară și de unde am ghicit marea jos, departe! Într-adevăr, privind peste balustradă, ni s-a dezvăluit una dintre cele mai uluitoare priveliști pe care le-am văzut vreodată!

Eram exact deasupra plajei amenajate a orașului, împărțită în mai multe secțiuni, separate între ele prin scheletele metalice ale digurilor (în penultima zi a vacanței noastre aveam să le găsim deja acoperite cu scânduri de lemn, pregătite să primească șezlongurile, semn că sezonul de plajă avea să se deschidă oficial în curând!). Deasemenea, pentru a proteja aceste zone de bălăceală, erau amplasate un soi de diguri formate din pietre în partea dinspre larg; mai văzusem așa ceva și în zona Imperia, astă vară. Se formează astfel adevărate piscine, din care e complicat să evadezi (și probabil cineva veghează să n-o faci); o idee bună mi se pare.

Am admirat încă o dată intrarea în incinta vechiului, dar maiestuosului hotel Bellevue Syrene, străjuită de o băncuță decorată cu plăci de faianță pictată; n-am putut să nu mă întreb cum ar fi să savurezi o cafea sub bolta de glicină, cu ochii pierduți în nemărginirea albastră... Dar n-am avut curajul să încerc să-mi răspund...

Am traversat apoi parcul cu Statuia Victoriei și am cotit-o în stânga, tot pe lângă gardul dantelat, dincolo de care se zăreau crâmpee din frumoasa grădină a unui alt hotel celebru, Imperial Tramontano. La capătul străduței ne așteptau alte surprize: Convento di San Francesco, cu superbul lui claustru, dar și parcul unde se află amplasat liftul care, pentru doar 1 euro, te coboară la plaje. Citisem despre el, dar nu eram grăbiți să-l utilizăm, ne bazam pe picioarele noastre (încă neafectate de febra musculară, hi, hi). Pentru că da, se poate ajunge la plaje și per pedes, urmând un traseu serpentinos ce coboară tot de pe undeva, de acolo.

Toată marginea dinspre mare a parcului e o imensă zonă de belvedere, ne-am insinuat și noi printre zecile de turiști ce-și făceau poze acolo, dar nu pentru multă vreme, căci eram nerăbdători să ne continuăm explorarea. Și am coborât... și am tot coborât... oprindu-ne la fiecare „colț de cotitură” să mai captăm câte o imagine pe retina artificială a camerei foto (de fapt, cam aceeași imagine, dar din mereu altă perspectivă). Spre deosebire de „balconul” dintre cele două hoteluri bengoase, de aici se vede frumos și Marina Piccola (portul orașului).

Jos am realizat că cele mai multe porțiuni de plajă sunt concesionate (dar sezonul încă nu începuse, precum vă spusei), însă există și o bucățică de plajă publică - aviz amatorilor, că noi tare le-am mai căutat pe-astea publice astă vară în nordul Italiei și câteodată nu prea le-am găsit...

Ne-am îndreptat spre port, așadar, la un moment dat trecând pe o alee îngustă, flancată pe o parte de barăcile uneia din plaje și pe cealaltă de peretele înalt al muntelui, ceea ce a făcut-o pe Istețica să remarce: „Pe-aici chiar și prin boscheți e mișto!” Deodată, numai ce-l auzirăm pe Tati: „Ce-ar fi să dăm o fugă pe coastă cu... vaporul, nu cu autobuzul?” Băi, Tati, dar genial ești! Oricum, aveam de bifat - așa cum ne recomandase și Aurici, nu?! - vizitarea coastei din largul mării! Era vreo 2 și ceva, aveam ferry la 3 fără 5. Perfect! Până unde mergem, la Positano sau la Amalfi? Păi dacă-i bal, bal să fie!

Am cerut bilete Sorrento - Amalfi, ne-a costat 20,8 euro de căciulă, am plătit cu cardul. În așteptarea vaporașului, am pozat portul din toate direcțiile, mai ales că era ora aceea când lumina cade perpendicular pe apă, spărgându-se în mii de diamante. Dincolo de golf, cocoțată pe faleza înaltă, am descoperit și casa noastră, pitită între un hotel și-o vilă.

Vaporul era din cel cu cabină interioară și punte superioară descoperită. Istețica s-a băgat de la început la cutiuță, că-i friguroasa familiei (afară erau peste 25 de grade și soarele deja ne colorase un pic pe unde ne văzuse, dar se știe că altfel stă treaba după ce vasul se pune în mișcare). Noi ceilalți ne-am căutat locuri sus, desigur. Într-adevăr, vaporul a prins viteză mărișoară și ne-a cam zburătăcit vântul pe punte; rând pe rând, curajoșii se retrăgeau în incinta acoperită, Tati și Băiețel au cedat nervos și ei în curând, eu eram hotărâtă să nu cedez: „N-am dat douăj' de euro ca să mă uit de la geam!” Până la urmă, am fost dispusă la un compromis: să coborâm la nivelul de jos, dar să rămânem tot afară, în partea din spate a vaporului, unde se simțea mult mai puțin curentul; dezavantajul era că trebuia să stăm în picioare, dar credeți că mi-a păsat vreun pic?!

La început treaba n-a fost prea spectaculoasă, am înconjurat Peninsula Sorrentină (vă amintesc că Sorrento e situat în nordul acesteia), am lăsat în urmă silueta morocănoasă a Vezuviului, apoi pe cea misterioasă a insulei Capri, am mai prins cu zoom-ul câte o localitate scurgându-se spre țărm... Culorile mării însă erau fenomenale, nu mă mai săturam privindu-le! Încet, încet peisajul a început să se schimbe, malul să devină mai abrupt, mai fracturat... Am trecut la mică distanță de 3 insulițe, pe care am fost surprinși să vedem clar urmele unei fortificații, dar și vreo 2-3 locuințe. Nu după mult timp ni s-a arătat în zare, departe, minunea mult-așteptată: Positano!

Pe măsură ce ne apropiam, eram din ce în ce mai plini de adrenalină! Doamne, ce frumos e! Ca o imensă carte deschisă, orășelul își etala pe ambii versanți casele albe, strălucitoare sub soarele după-amiezii! Iar în spate muntele înalt, contorsionat, într-o alcătuire nefirească parcă! Mai aproape, din ce în ce mai aproape - contururile deveneau tot mai limpezi, liniile tot mai ferme, detaliile se evidențiau... Bărcile din port, plaja, turla bisericii... În curând chiar și mașinile, și oamenii... Ne mutam de la balustrada din dreapta la cea din stânga și înapoi, să nu ratăm nicio perspectivă, să prindem cele mai bune imagini! Dacă mă întrebați acum, o să vă zic să nu vă stresați atâta, ca noi (dacă puteți!), că oricum Positano face parte din locurile care se fotografiază singure! Sau, vorba cuiva, chiar dacă țineți camera invers, tot o să iasă poza faină, n-are cum altfel!

Vasul a acostat pentru vreo 10 minute, timp suficient să coboare unii pasageri și să se urce alții, dar și pentru ca noi să ieșim pe doc și să tragem câteva poze și de aici. Eram absolut copleșiți, n-o să uit niciodată lumina cu care ne-a întâmpinat Positano venind de pe mare!...

Ne-am păstrat locurile de pe puntea de jos și în partea a doua a călătoriei noastre. Spectacolul a continuat, desigur. Am depășit pintenul pe care e amplasat Praiano (dacă Positano stă pe doi versanți ce fac un unghi deschis înafară, cu Praiano situația e exact pe dos), am identificat și o parte din satele răsfirate sus, pe munte („Uite, Tati, de acolo o să plecăm noi, pe Cărarea Zeilor!”). Pe Amalfi l-am zărit de departe, adăpostit sub versanții găunoși, la fel de alb și strălucitor ca vecinul Positano. Motoarele și-au redus turațiile și vaporul a plutit lin către doc, oferindu-ne timp suficient să imortalizăm orașul și de pe o parte, și de pe cealaltă... Gata, final de călătorie! Cam 2 ore făcuserăm până aici; au fost, desigur, printre cele mai frumoase din viața mea!

Am coborât ușor amețiți și am pornit în recunoaștere. În fața portului e o zonă destul de întinsă, ce cuprinde și stația de autobuze. Am traversat-o, am văzut indicator pentru Museo Arsenale (dar n-avea nimeni dispoziție pentru el), am trecut pe sub un fel de boltă și... ne-am trezit într-o piață triunghiulară nu prea mare ticsită toată de turiști! Doamne, atâta densitate de populație mai rar mi-a fost dat să întâlnesc! Am recunoscut Domul în dreapta, cu desenul lui zăbrelit, cu frumosul mozaic al turlei, cu șirul nesfârșit de trepte, numai bune de tras sufletul după o plimbare bună!

Istețica iși amintea de o excursie mai veche în care ajunsese aici și de o pasticeria unde a mâncat 2 prăjituri, că nu s-a putut îndura pe care să o ia și pe care nu! Și iată cum prioritatea noastră a fost identificarea acestui loc de delicioase amintiri pentru fiica noastră! Bineînțeles că doar ea ar fi putut să-l recunoască și în acest scop ne-a purtat la deal în sus, aproape să se termine orașul! Ajunserăm la alt muzeu, unul al prelucrării hârtiei; i-am dat cu tifla și lu' ăsta. Pasticeria - ioc! Hai înapoi, ce să facem, oricum ni se cam făcuse foame și noi, ceilalți, parcă mai degrabă mâncare adevărată am fi vrut! Ochisem un loc de unde puteai să-ți iei un cornet plin cu fructe de mare prăjite și/sau alte chestii hipercalorice, dar și niște terase drăguțe.

Străzile din Amalfi sunt ca nervurile într-o frunză, adică una centrală de la care pleacă altele mai mici în fiecare parte. Evident, totul e dispus pe mai multe niveluri, să nu te plictisești. De sus, de la muzeul hârtiei și până jos n-am făcut mai mult de 10-15 minute, în plimbare agale. Se vede treaba că din perspectivă inversă lucrurile chiar se văd diferit, căci numai ce-o auzirăm pe Istețica: „Hei, uite cofetăria mea!” Antica Sapori di Amalfi, scria pe copertina galbenă, iar alături Andrea Pansa, adică așa se cheamă. Copiii și-au luat câte o prăji' - o baba cu rom (specifică Italiei sudice, un fel de savarină însiropată, dar fără frișcă; poate părea bleah, dar chiar e bună, am gustat!) și ceva cu lămâie (bună și aia).

I-am lăsat să le savureze pe scările domului și am fugit cu Tati să băgăm un cap în biserică, n-aveam stare. Am vizitat-o în fugă, se pregătea un botez și n-am vrut să deranjăm oamenii. Muzeul de alături am zis că-l vedem altădată, dar n-am mai apucat...

După desert, hai să mâncăm și noi ceva, totuși!... Mie îmi place să mă abat pe străduțele lăturalnice și am propus să căutăm pe acolo vreo mâncătorie, „de obicei prețurile sunt mai bune”. Șmecheră-s, nu?! ;) Au percutat, desigur. N-am găsit nimic însă, tot la „nervura” principală a trebuit să ne întoarcem! Ne-am oprit la o terasă drăguță, lângă o fântână unde cică se adăpau cândva măgărușii ce coborau încărcați cu mărfuri din satele de pe munte. N-am încercat apa, dar cred că e foarte bună, din moment ce mulți își refilau pet-urile.

... Ei, și a venit vremea să ne strângem spre cășile noastre! Ultimul autobuz spre Sorrento era la 21:30, înaintea lui aveam la 8 și la 7 seara. Eram obosiți, știam că aveam de făcut ceva drum până la frumoasa noastră terasă suspendată deasupra Marinei Piccola, în plus avea să se înnopteze în curând... Deci era rezonabil să plecăm cu prima cursă, la 19. Am mai avut vreme însă de o mică plimbare pe faleza din Amalfi, pe deasupra plajei, până la punctul de unde se vedea Atrani... Cred că mulți au gândit ca noi, că a fost super-aglomerată cursa de 7! Am reușit să prindem locuri, dar în Positano au rămas oameni pe dinafară; Tati s-a speriat în așa hal, că a zis că el din Sorrento nu se mai mișcă, i-a ajuns cât a văzut! He, he... Tati, Tati, ce glumeț ești câteodată!...

M-am întins cu primul articol „cât Casa Scânteii”, cum se zicea cândva! Sper că nu v-am pierdut chiar pe toți pe drum! Haideți, la nani, că mâine ne așteaptă alte aventuri! :)

---

VIZUALIZĂRI: 19690 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI