Grecia – on the road

TIPĂREȘTE

Pentru vara anului 2017 am decis să mergem în Grecia, destinație la îndemână pentru noi, cu mașina, deoarece locuim în sudul țării. Deci, oarecum surprinzător, a fost prima ieșire în această țara atât de “prizată” de românii iubitori de istorie, soare și plajă, la prețuri modice, având și marele avantaj al relativei proximități. Ca de obicei, nu a fost o vacanță de relaxare (constrânși de buget și de timpul ce se scurge tot mai rapid, de la o anumită vârstă, lăsăm deoparte slow-travel-ul și mergem pe principiul că putem să ne odihnim și acasă, în patul propriu, sau pe malul vreunei banale bălți locale, lăsând imaginația să zburde spre îndepărtate meleaguri, tropicale și exotice), ci una (pro sau prea) activă: 7 nopți, 8 zile, 5 cazări diferite, cca 2600 km parcurși, două insule, peisaje “de vis”, muzee, plaje celebre, palate, castele, munte și mare deopotrivă. Grecia își merită renumele turistic, are ”de toate” și nu dezamăgeste pe nimeni, așadar și noi am fost impresionați de varietatea reliefului, de albastrul metalic, ori turcoazul Mării Ionice, de canionul Vikos, de plajele Porto Katsiki din Lefkada sau Paradise Beach din Corfu. Recapitulând, aruncând un ochi pe micul jurnal pe care l-am scris, conștiincios, în fiecare seară, la culcare (deși toropit de atâta prea plin turistic :)), fiindcă, cum explicăm anterior, scripta manent, iar memoria e prea selectivă și reține aleator, vacanța familiei noastre a arătat astfel:

google.com/maps/d/viewer? ... 3806249994&z=10

1. Ziua 1 – duminică, 16 iulie 2017

Alexandria – Turnu Măgurele – traversare cu bacul la Nikopol – Mc Donalds Jumbo (centură Sofia) – Kulata (graniță bulgaro-greaca) – Vergina (muzeul mormintelor regale Aigai) – cca 680 km – cazare Ktima Kalaitizi

Debutul călătoriei a fost marcat de o trezire matinală, la 6,15 și o echipare rapidă pentru toți membrii participanți, urmată de controlul de calitate, constând în tandre întrebări reciproce, soț-soție, de verificare finală, odraslele fiind martori pasivi și somnoroși: “ai închis apa? ai luat banii? buletinele? ai închis gazele? dar lumina? ai închis ferestrele? dar balconu’, cum ai lăsat balconu’? ușa e închisă de două ori? mai controlează o dată! ” Trecută fiind această etapă dificilă, ne-am îmbarcat în mașină și am condus cca 50 km până la Turnu Măgurele, unde știam că este un bac la ora 8,00. Nu știam, însă, că la această oră pleacă nu de la noi, ci de pe malul bulgăresc, prilej de așteptat la o coadă tradițională, formată din tiruri turcești și autoturisme autohtone, supravegheată de o haită flămândă de câini vagabonzi, dar deloc agresivă, ce întâmpina bucuroasă pe oricine intra sau ieșea din țară, doar, doar, o pica ceva de mâncare (noi am donat juma’ corn ciocolată).

În fine, ne-am îmbarcat, am înghesuit mașinile și tirurile la centimetru (tot au rămas două tiruri pe mal, să treacă la ora 12), ghidați de niște bulgaroi specialiști în limbajul corporal, am cumpărat rovinietă din vama Nikopol, iar pe la 9,15 am demarat, propriu-zis, lungul drum spre prima noastră destinație – Vergina. De remarcat că zeii olimpieni ne erau potrivnici, o ploaie agasantă, mai mult decât mocăneasca (ciobănească!?), ne-a însoțit mai toată ziua și ne-a făcut parcursul un pic mai lent. Însă și ploaia a avut partea să pozitivă, nu a fost deloc cald, ba dimpotrivă, chiar am avut în habitaclu condiții optime, fără aer condiționat pornit.

Primul popas l-am făcut la mall-ul Jumbo de lângă Sofia, la Mc Donalds, unde ne-am adus obolul globalizării americane, cumpărând niscvai “hamburgheri” imperialiști și ne-am mai dezmorțit oasele înțepenite. Am continuat pe foarte proaspăta și utila autostradă bulgărească până la Kulata, unde iute am fost controlați de vameșii bulgări, fără cefe groase, trecând mai departe, ca prin brânză, de vama greacă, fără să ne întrebe nimeni de sănătate, neverificați și nevămuiți, har Domnului că nu eram traficanți, sau, mai rău, teroriști! Am băgat talpă, bucuroși că am ajuns în Elada, pe autostradă Egnatia Odos, formidabila, cu multe viraje largi, în pantă, plus nenumărate tuneluri și am ieșit pe un drum secundar, în apropiere de Veria, cca 20 km până la Vergina, unde am ajuns pe la 16,30. Plouă de ”rupea pamantul”, ne-am învârtit ceva să găsim o parcare lângă muzeu, GPS-ul de pe telefon (Igo sau Sygic) mai a dat rateuri, dar am nimerit, în cele din urmă la:

aigai.gr/en/visit/organize

goo.gl/maps/MpvnSbArG7n

Muzeul mormintelor regal, din actuala Vergina, fostă Aigai (capitală a imperiului macedonean), este renumit pentru că aici s-a descoperit mormântul tatălui lui Alexandru Macedon, Filip al doilea, ucis de un bodyguard (avant la lettre) de-al său, cu ocazia nunții fiicei sale Cleopatra, Alexandru fiind proclamat rege la vârsta de 20 de ani, în 336 i. H.

Din parcare, înfrutand diluviul, am mers pe jos până la muzeu, în care am intrat printr-un tunel în pantă descendentă, sub o colină înverzită - Megali Tumulus, cu patru morminte regale, dintre care două au fost descoperite intacte: al lui Filip și al lui Alexandru al IV-lea, fiul lui Alexandru Macedon și nepotul lui Filip. Celelalte două sunt ale lui Antigonus II Gonatas, un alt rege macedonean și Nikissipoli o altă soție a lui Filip.

Muzeul este impresionant, într-o semiobscuritate bine regizată, sugerând misterul și misticul (zic io), ies la iveală, luminate meșteșugit, minunății ale lumii antice, vechi de peste 2300 de ani, echivalentul grecesc al mormântului lui Tutankhamon. Impresionează scutul din aur și fildeș al lui Filip, relicvariul-urnă regal, din aur, cântărind 11 kg de aur pur, în care au fost puse oasele, după incinerare, cu soarele cu 16 raze, simbol disputat între Grecia și Macedonia, coroana fină a regelui, din aur cu frunze de stejar, dar și cea a soției sale Meda, mormintele în sine, cu note lugubre, în întunericul muzeal, armura regelui și numeroase alte artefacte antice. De menționat că aceste descoperiri arhelogice de la Vergina au fost făcute de Manolis Andronicos, în 1977. Dacă știm unde este locul de veci a lu’ tac’su lu’ Alexandru Macedon, mormântul marelui cuceritor s-a pierdut în pâcla istoriei, pe la Alexandria, Egipt (inițial era prevăzut să fie înhumat tot la Aigai, însă cortegiul funerar a fost deturnat de un alt diadoh, spre meleaguri egiptene). Fotografiatul nu este permis și interdicția este aplicată; eu am făcut câteva poze, sub acoperire, până când un nene paznic mi-a zis că, deși e beznă, sunt camere inteligente pretutindeni și toată strădania mea fotografică e vizibilă. Recomand iubitorilor de istorie vizitarea acestui muzeu, măcar cu o minima documentare anterioară, chiar dacă faceți un mic ocol de 2-3 ore de la drumul spre Lefkada sau Corfu, eventual la întoarcere, merită din plin să vă încărcați cu energia istoriei, plus că locul este și în patrimoniul mondial UNESCO.

Am plecat din muzeu tot pe ploaie, și ne-am oprit la tavernă cea mai apropiată din Vergina, pe nume Nikos, unde am experimentat primele preparate tradiționale grecesti – saganiki – un fel de frigărui de-ale noastre, am cumpărat o carte în română despre Aigai, apoi am condus alți 4 km până în satul Metochi Prodromu, unde aveam o cazare mai de boieri, la un conac – Ktima Kalaitzi, situat pe o colină, cu panoramă și terasă spre un lac, cu podgorie proprie, amenajat cu gust, decorat elegant, cu lucruri vechi și de calitate, emanând un lux discret și o ambianță rafinată. Ploaia ne-a cam stricat socotelile, dar tot am dat o raită, cu umbrelele (nu din Cherbourg), pe domeniul proprietății, până în vie, unde am dat iama, ca tot romanu’ când e ceva gratis, în strugurii pârguiți, să testăm domeniul viticol, în fază incipientă. Acu’ să nu se creadă că le-am halit producția anuală de struguri, am luat doar câteva boabe, ca testere! Seara am mai stat în decorul exclusivist al proprietății, savurând ceva vin și cockteiluri, ca (b) oierii, și depănând pățaniile din prima zi. Legat de cazare, toate rezervările au fost făcute pe booking.com, cu anulare gratuită.

ktima-kalaitzi.gr/location.htm

2. Ziua 2 – luni, 17 iulie 2017

Vergina – Kalambaka – Meteore – cazare Kastraki-Boufidis Rooms

După un mic dejun destul de banal pentru așa o cazare nobilă, am constatat că ploaia nu se oprie, și-și făcea în continuare de cap, pe alocuri torențial, ca să utilizăm terminologia meteorologica. Dar călătorului îi șade bine cu drumul, ne-am strâns fiecare geamantanele, le-am aruncat în portbagaj și am părăsit reședința exclusivistă, cap-compas, pentru GPS, direcția Kalambaka, să vedem Meteorele, cale de 170 km.

goo.gl/maps/x7XZTLhL7NF2

Am ajuns pe la 11, dar, vorba cântecului, “ploaia dansa împreună cu noi”, eravo vreme mohorâta, umedă și cețoasă, neobișnuită pentru această perioadă în Grecia. Intram pe un tărâm bizar, nepământean, cu stânci uriașe ridicându-se, vertical și amenințător, din negura stranie, supravegheate maiestuos de mănăstiri ortodoxe suspendate, lângă monumentale prăpăstii incomensurabile. Începând din secolul al XV-lea Meteora a devenit un centru monahal de prim rang, iar credința, nevoia de refugiu în caz de pericol (turcii), și, nu în ultimul rând, dorință de solitudine, esențială pentru o asceză sinceră, departe de tentații lumești, a determinat comunitatea monahală să construiască aceste formidabile mănăstiri, accesibile inițial decât pe scări, plase și sfori. De menționat că Regina Maria a fost prima femeie care a vizitat Marele Meteor, în 1921, cu ocazia căsătoriei viitorului rege Carol al II-lea cu Elena a Greciei...

Doar forfota turistică strica realismul magic, cu zeci de autoturisme, autocare și nenumărați pelerini de ocazie, asaltând lăcașurile religioase, ce se opuneau discret, pentru 3 Euro de persoană. Cât pe ce să ne gândim să mergem la Boufidis Rooms, în Kastraki, satul de lângă Meteore, unde aveam cazare, să cerem un check-în anticipat, să așteptăm să se oprească ploaia agasantă! Dar noi nu ne lăsăm cu una cu două, ne-am cumpărat niște pelerine albe, ce ne-au transformat instant în apariții fantomatice și, astfel echipați, am urcat multele scări de la Marele Meteor, cea mai mare mănăstire din cele șase care mai sunt active.

Se pot face poze bune spre mănăstirea cea mai apropiată, Vaarlam, am mai intrat și la un mic muzeu de istorie, ne-am pozat - pelerini cu pelerine - pe o terasă cu belvedere. Ca o părere personală, deși am intrat la 4 din cele 6 mânăstiri, cred că esența Meteorei stă în peisajul grandios și mai puțin în experiența religioasă, deci se poate ignora cu desăvârșire intrarea la lăcașurile de cult, panoramele fabuloase compensând din plin miniblasfemia de a nu urca sutele de scări de la fiecare obiectiv (excepție face mănăstirea Sfântul Ștefan, unde nu se urcă deloc). Noi am continuat cu mănăstirea de maici Roussanu, micuță, cocoțată și ea pe o stâncă abruptă, cu un pod suspendat, o terasă cu vedere spre Marele Meteor și Varlaam și o grădină de flori bine amenajată.

Între timp vremea s-a mai îmbunat, ploaia a contenit, rămânând doar norii și mănăstirile. Trecând prin două puncte de observație - belvedere, cu parcări amenajate, pe care le consider de neratat pentru minunata viziune de ansamblu asupra regiunii, am făcut un ultim asalt și asupra manasirii Sfânta Treime – Agia Triada, la care se ajunge cel mai greu (se coboară o alee șerpuită, ce trebuie urcată, bineînțeles, la întoarcere, apoi urmează 150 scări).

În final, amețiți de frumusețea locurilor, de mirosul de lumânări și tămâie, cu o binemeritată febră musculară la picioare, ne-am dus la cazare, să ne preluam camera și am ieșit în orașul de la poalele Meteorei, în Kalambaka, să mâncăm la o tavernă și să facem mici cumpărături. La întoarcerea în hotel am descoperit că nu mai aveam cheia de la cameră, și dai, și caută, ia-o de unde nu-i! Anunțăm recepționerul care ne dă răspunsul fatal că nu are dublură la chei, dar poate chema un nene lăcătuș să descuie ușa ferecată. Ne-am gândit să mergem cu mașina înapoi la taverna din oraș, s-o caut acolo, și cu această ocazie, bingo, victorie, cheia, căzută din buzunarul neglijent, zăcea tolănită sub scaunul din dreapta! Nu degeaba am făcut maraton mănăstiresc, grazia divină a intervenit providențial, cu o răsplată pe măsură – recuperarea cheii buclucașe!

Boufidis Rooms avea un balcon drăgălaș, cu vedere spre piscină și stânci, de fapt rezervasem aici în ideea că o să colindăm toată ziua pe la mânăstiri, iar seara ne vom reface profesionist la piscină. Socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, era cam răcoare – 15 grade, nimeni nu altera albastrul pur al piscinei, iar de astă data nici măcar divinatatea n-a mai intervenit. Ne-am mulțumit, totuși să stăm pe balconul cochet, la lumina lunii, recapitulând momentele zilei și renunțând la TV, unde erau, practic, doar programe grecești (ca la toate cazările pe care le-am avut în această vacanță). Ca o concluzie: Meteora este specială, cu peisaje “a bout de souffle”, “breathless”, “meravigliosa”, unde geologia și religia conlucrează, rezultând un ținut de poveste, pe care îl recomand cu căldură (aflat, că și Aigai, în Patrimoniul Mondial U. N. E. S. C. O., ca semn al importanței și recunoașterii internaționale).

3. Ziua 3 – marți, 18 iulie 2017

Kastraki – Zagoria: sat Kipoi (poduri de piatră) – Canion Vikos – sate Aristi, Vikos, Vitsa, Monodendri-cazare pensiune Konstantinou&Elenis

În seara anterioară am făcut ceva tatonări, să găsesc vreun amator de trezit de dimineața, să mergem iar în zona mănăstirilor, ca să prindem liniște și “golden hour”, perioada cu lumina ce-a mai potrivită pentru fotografie, însă am fost refuzat categoric de toți membrii echipei, chiar atenționat să nu tulbur somnul dulce al zorilor, după nenumăratele scări mănăstirești din ziua precedentă. M-am trezit, deci, singur, de bună voie și nesilit de nimeni, pe la 7,00, m-am echipat silențios, m-am furișat afară din hotel (aici m-a întâmpinat un mic buldog simpatic și pașnic, al casei- Boufidis Rooms, care aștepta ca cineva să deschidă ușa, să intre la căldură) și m-am îmbarcat în Symbolul meu. Alegerea locurilor pentru poze le-am făcut cu ajutorul hărții din linkul următor:

thewholeworldisaplaygroun ... /#comment-19540

Deși nu era complet senin, primele raze ale dimineții aruncau o blândă lumina roșiatică, pe vârfurile stâncoase și am căutat să profit de oportunitatea fotografică, deși nu sunt decât, cel mult, amator în arta foto. Nu era nicio mașină pe drum, am putut opri unde am vrut (neavând model în sesiunea de photo-shooting, mi-am fotografiat propriul automobil), era liniște și se auzea toaca, chemând la rugăciune, serenitate, doar un tip, care ridica o drona și poza-filma de la înălțime, mi se alăturase în demersul artistic . Dacă stați o noapte la Meteora, mergeți la răsărit (sau apus), pentru o experiență mai personală, să savurați, în maximă solitudine, peisajul fabulous și, eventual, să-l fotografiați!

După cca o oră, pe la 8,00, revenit la hotel, cu stupoare am constatat că programul nu se respectă, nimeni nu se trezise și am considerat că se impun măsuri dracono-drastice: am preluat frâiele misiunii turistice, cu mare tămbălau, am ordonat deșteptarea de îndată, am impulsionat, prin vorbe, echiparea și (re) făcutul bagajelor, ignorând glacial tentativele de proteste („că-i câr, căi-mâr“, că „vai de picioarele șalele noastre“, că “suntem în vacanță”). Măsurile represive și-au arătat imediat eficiența și, după, un ultimul ness băut pe încântătorul balcon al camerei cvadruple de la Boufidis Rooms, am demarat, nu în tromba, spre nord, spre localitatea Monodendri, din ținutul Zagorohoria, în munții Pindului.

Traseul zilei:

goo.gl/maps/VtHknSYAsE32

Regiunea Zagori (Zagorohoria – ținutul de dincolo de munți) se afla în Munții Pindului – 2637 m, din regiunea Epir, în NV-ul țării și e alcatuită din 46 de sate, în prezent slab populate (densitatea populației este de doar 4locuitori/km2). Reprezintă o Grecie mai puțin cunoscută, mai salbatică si mai izolată, cu peisaje montane, vârfuri înzăpezite, poduri de piatră, un canion foarte adânc–Vikos, cu locuitori de origine–vlahi.

După un drum de vreo trei ore, trecând pe lângă un oraș important - Ioanina, am oprit prima data în zonă satului Kipoi (Kipi), să vizităm podurile de piatră tradiționale, cu unul sau mai multe arce, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, de care binefăcători-potentați locali, pentru folosul comunității, din piatră (cum sunt și casele, acoperișurile, drumurile din sate) și fără mortar. Dintre numeroasele poduri din zonă, noi am văzut trei.

- Podul Kokoris – cel mai fotogenic, zvelt, cu un arc mare ce spintecă, grațios, cerul albastru (vremea s-a îndreptat și până la sfârșitul vacanței am avut doar soare), deasupra unei albii secate. O imagine emblematică pentru regiune, ușor de ajuns, lângă drum, Kokoris e preferatul meu.

- Podul Plakidas (Kalogeriko- călugărului) – are trei arce, dar e mai puțin înalt decât Kokoris. Mai puțin întreținut și, parțial, ascuns de vegetație. Greu de fotografiat în întregime.

- Podul Lazaridis –seamana cu Kokoris, dar un pic mai mic. Situat între stânci abrupte, deasupra râului Vikos, cu apa de smarald, foarte pitoresc, de văzut neapărat și el.

Am ratat podurile Căpitan Arkoudas și Missios, aflat în apropiere, dar necesită o plimbare de o oră dus-întors.

În zonă am întâlnit puțini vizitatori, doar câțiva aventurieri turistici, dornici de inedit, că noi! Ne-am reîntors la drumul principal și am continuat spre localitatea Monodendri, unde ne-am cazat la “ghesthausu’ ” Konstantinou&Elenis, o pensiune tradițională clădită în întregime din piatră, ca toate din sat, într-un apartament simpatic, cu șemineu, decorat în lemn, cu două camere, din care una la etaj, conectate printr-o scară interioară. Doamna proprietară era vlaha, dar nu știa decât câteva cuvinte românești și a fost bucuroasă să primească oaspeți români. A fost și cea mai ieftină cazare, 100 de Euro/noapte, cu demipensiune, adică mic-dejun și cină consistente, cu preparate tradiționale.

După cazare am condus vreo 7 kilometri, trecând printr-ozona cu stânci denumită “padurea de piatra”, la punctual de observație Oxya, să vedem canionul Vikos, din parcul național cu același nume, unul dintre cele mai adânci (900 m) din lume, creat de râul Voidomatis, lung de 12 km, între Monodendri și satul Vikos.

Canionul impresionează prin proporții, grandoarea abruptului și verticalitatea primejdioasă a pereților stâncoși. Un mic balcon permite observația în siguranță, iar pentru cei fără acrofobie și vertigo, o cărare îngustă pornește pe lângă balcon, surplomband prăpăstiile încă câțiva zeci de metri. În această zonă, canionul se bifurca având formă literei Y, ceea ce sporește senzația de imensitate. Jos, pe fundul văii, printr-o vegetație deasă, un firav curs de apa, se scurge leneș și imperceptibil. Dar aparențele înșeală: inofensivul pârâiaș este chiar Voidomatis, cel care a tăiat și șlefuit, de-a lungul mileniilor, această capodoperă naturală. Deși lumina amiezii nu era potrivită pentru fotografie, am imortalizat canionul din toate unghiurile posibile și am plecat spre alt sat din regiune, cu numele chiar Vikos, să vedem canionul de la capătul opus.

După un drum solicitant auto, cu multe serpentine și pante am ajuns și în satul Vikos, unde este amenajat un foișor panoramic, la poalele unui masiv montan impunător – Timfi (Gamila) – 2497m, ce permite o altă perspectivă splendidă asupra canionului, poate nu așa spectaculoasă că Oxya, însă, care, oricum, merită eforturile. Ultima oprire a fost la un pod (normal, nu din piatră) peste râu Voidomatis, lângă satul Aristi, pe drumul spre două alte sate montane, Micro și Megalo Papingo. Apa acestui râu este considerată a fi una dintre cele mai pure din Europa, iar pe malul lui era chiar o plajă, unde unii se echipau pentru rafting, iar un mire și mireasa sa erau fotografiați pentru eternitate. Apa de culoare smarald era extreme de rece, abia am reușit să stăm câteva minute cu tălpile submerse (aveam programat să facem chiar baie în acest loc, eram echipați de plajă, însă nu am luat în considerare temperatură de frigider a apei!). Seară ne-am petrecut-o în Monodendri, cu o mică drumeție la mănăstirea Agia Parascheva, de unde începe canionul și sunt alte panorame deosebite. La pensiune am fost ospătați cu o cină savuroasă, de către doamnă vlahă, care ne-a explicat, gestual și prin onomatopee, ca ne servește carne, de be-he-he (oaie) și de muuuu (vacă). Obosiți, ghiftuiți și toropiți de-atâta alergătura, am mai stat la o terasă, în micul sat zagorian, la o înghețată o bere.

4. Ziua 4 – miercuri, 19 iulie 2017

Monodendri – Parga: plaje Krioneri și Piso Krioneri, castelul venețian – Anthoussa: castelul lui Ali Pasha – plaja Sarakiniko

goo.gl/maps/59ZYrccR7p22

Extaziat de peisajul grandios al canionului Vikos și de experiența anterioară, dimineața la Meteora, m-am trezit din nou, singur (dormind iepureste si învins de comoditatea camarazilor de trupă turistică, am renunțat să mai caut aliați), dimineața la 7, să fac poze solitar. La balconul Oxya era doar o rulotă parcată, cu locatarii încă dormind, deci m-am putut desfășura în voie, imortalizând nestingheit abrupturile amețitoare și admirând temător, hăurile, în lumina blândă a unei dimineți serene. Am condus înapoi, prin pădurea de piatră, oprind, pe alocuri, chiar pe drum, să pozez rocile stranii, cu aspect forestier.

După o oră, la hotel, aceeași poveste, nimeni din echipă nu se trezise și a trebuit să restabilesc disciplina de traseu și respectarea orarul călătoriei, printr-o atitudine fermă, de mic Napoleon în vacanță. Am ordonat deșteptarea, echiparea pentru plajă (urmă o destinaițe de gen), căratul bagajelor la portbgajul mașinii, verificare acte, bani telefoane și deplasarea rapidă, în coloană spre micul dejun zagorian. Ne-am luat rămas bun de la gazdă, doamana aromâncă Eleni, nu am mai promis să revenim și, pe la 9,15 am plecat spre Parga, unde urma să rămânem pentru trei nopți.

Am ajuns în cca 2 ore la Parga, o stațiune cochetă, aflată pe continent, la jumătatea distanței intre insulele Lefkada și Corfu. De fapt, alegerea acestei stațiuni, ca bază principal, s-a datorat poziției mediane, ce ne-a permis să facem vizite de o zi în ambele insule. Nu știu cum sunt alte stațiuni litorale grecești (am mai văzut în vacanță asta Paleokastritsa, în Corfu), dar Parga arată foarte bine, că o carte poștală: situată într-o zona cu mai multe golfuri, cu o insuliță frontala– Panaghia, amplasata sub formă de amfiteatru, cu clădiri suprapuse, colorate, ca în Cinque Terre sau Procida, supravegheată de pe un deal de un castel vechi, stațiunea este foarte animată, vibrantă, cu inombrabile terase, pensiuni, taverne, hoteluri etc., practic pare că întrega localitate este ocupată de turiști, iar localnicii stau în satele învecinate. Asemănarea cu regiuni italiene se datorează faptului că Parga a fost timp îndelungat sub stăpânire venețiană.

Există trei plaje principale chiar în oraș: Valtos – cea mai întinsă și organizată, Krioneri Beach – în mijlocul stațiunii și Piso Krioneri, mai mică și mai retrasă, plus alte nenumărate plaje în apropiere – Lichnos, Sarakiniko, Alonaki. Din Parga se pot face și multe excursii opționale – în Albania, Corfu, Zagoria, Meteora, insulele Paxos-Antipaxos, Lefkada-Kefalonia, la izvoarele Acheronului.

Am ajuns pe la 11,15 și am lăsat mașină într-o parcare privată (5 Euro/zi), în apropiere de hotel și, apropo de parcare, e mare problemă în stațiune. Aveam rezervare la Krioneri Beach Studios

krioneribeach.gr/home_en.html

excelent amplasat, chiar vizavi de plaja cu același nume, cu un balcon foarte larg, cu deschidere panoramică spre plajă, insula Panaghia și aleea de promenade din stațiune. Ne-am lăsat calabalâcul în cameră, ne-am luat umbrelele și rogojinile din mașină și am alergat să ne aruncăm în valuri, în apa limpede, turcoaz a mării Ionice. Deși nu știe nimeni din familie să înoate, la modul serios, ne-am bălăcit temeinic și ne-am prabusit sub umbrele, să ne odihnim, protejați de soarele agresiv.

Am avut și un mic incident tragi-comic, fiiindca mi-au scăpat în apă, din buzunarul de la short vreo 85 Euro, în hârtii. Și cum mă scăldăm eu în apa cristalină, văd deodată pe nisipul din adâncuri o hârtie de 20 de Euro - mai să zic ca a dat norocul peste mine, însă simțul realității m-a străfulgerat și mi-am adus aminte că pusesem ceva Euroi în buzunar. M-am controlat și am constatat că nu mai aveam niciun ban, atunci am început operațiunea de recuperare, chemând ajutoare și depistând fiecare bancnotă plutind lasciv pe fundul mării. Și să vezi cum scoteam noi bani din adâncuri, cu țipete victorioase, spre uimirea și invidia celorlați colegi de plajă, care nu știau că sunt proprii nostrii euroi!

După un timp am zis să mai vizităm și altceva și am mers vreo 10 minute la o plajă mai mică, Piso (mică în greaca) Krioneri, foarte frumoasă, cu stânci mari și un golf dominat de dealuri înverzite. Aici ne-am tolănit între niște stânci mai ferite, la malul apei, lăsând-ne mângâiați de valurile moderate, iar, ceva mai târziu, am urcat la terasă Atrium, situată pe o colină din apropiere, pentru poze de sus cu această plajă liniștită și frumoasă.

Spre seară am condus până într-un sat din apropiere, Anthoussa, unde se află Castelul lui Ali Pasha, vorba vine, niște ruine neîntreținute, ceva tunuri, însă locul permite vederea Pargăi în totalitate, cu toate golfurile sale și casele sale multicolore. De aici am plecat spre plaja Sarakiniko deoarece citisem eu că e formidabilă și un must-se în zonă. Am ajuns relativ greu, prin serpentine strânse și pante accentuate, pe drumuri înguste – era mai pe înserat, nu am mai făcut plajă, nu mi s-a părut așa deosebită, un fel de Piso Krioneri mai mare, cu valuri mari și puternice ce loveau cu putere țărmul, iar intrarea în apă era foarte abruptă.

Întorși în Pârga, după o pauză la hotel am ieșit la promenadă, să ne holbam la prăvăliile cu nimicuri scumpe, de pe străzile înguste și în pantă din oraș, am făcut poze de sus, de la castelul venețian, cu Parga luminată feeric în noapte și ne-am oprit la taverna Stefanos, cu vedere spre plajă Valtos. Am comandat și ceva specialități locale (musaka, saganaki, tzatziki), am fost serviți cu ouzo, din partea casei, ne-a plăcut amplasarea și mâncarea, ca urmare am revenit aici și în următoarele două seri. Întorși la hotel, am savurat o înghețată bună – Scandal pe nume, pe celebrul balcon al apatamentului, și ne-am răcorit cu băuturi reci din frigider.

5. Ziua 5 – Joi, 20 iulie 2017

Parga-Lefkada: plaha Katishma – plajă Porto Katsiki – tavernă Agnatio (Sivota) – Parga

goo.gl/maps/iEorVAMk8512

Unul dintre avantajele cazării în Pârga este și deplasarea facilă, cu autoturismul, sau vaporul, în insulele din vecinătate. Văzusem multe poze cu plajele din Lefkada, mai ales cele din partea vestică, Egremni și Porto Katsiki, celebre pentru pitorescul lor, cu apa mării de un albastru electric metalic, mărginite de pereți abrupți. Desigur, Lefkada excelează prin numărul și varietatea plajelor: Megali Petra, Agiofili, Afteli, Dessimi, Ponți-Vasiliki etc., dar noi nu știm să înotam și majoritatea au intrarea bruscă în mare și sunt biciuite de valuri mari. Inițial chiar vroiam să stăm doar în Lefkada, dar ideea a căzut, fiindcă, în afară de plajă, în Lefkada nu prea mai ai alternative turistice (eventual o ieșire cu feribotul în insulă Kefalonia, o urcare cu mașină pe munte și o cascadă firavă). Am considerat că merită, însă, efortul să vedem (adevărat, pe fugă) și această insulă.

În plus, stabilisem cu fiul meu, care acum e ditamai studentul la medicină, să facă un sport extrem, o săritură cu parapanta, să experimenteze senzația aviară de zbor și să vadă insulă de la înălțime. Cum zborurile se făceau de pe plajă Kathisma (cea mai amenajată de pe insulă), am ajuns aici, plecând din Parga, în aproximativ două ore, pe la 11,15. Am reperat imediat teamul de la Active Tours (cred că mai erau și alte echipe) și am bătut palma pentru un zbor în tandem, cu Akis, cel care conduce efectiv parapanta. Mai multe informații:

lefkadaparagliding.gr

Ne-am lăsat odrasla să plece cu mașină până la locul de decolare, undeva, sus, pe munte, lângă satul Exanthia și noi am aseptat cuminți, pe plajă, întoarcerea fiului zburător-rătăcitor. În juma’ de oră a apărut și parapanta, care s-a învârtit grațios deasupra insulei și a aterizat cu precizie la locul stabilit, adică fix în mijlocul plajei (pesemne era deja amenajată, în acest scop, o zonă liberă). Toată plimbarea aeriană, de circa 9 minute, a fost filmată cu cameră GoPro, iar toată afacerea a costat 75 Euro. Codruț a fost încântat de experiența inedită, iar noi mândrii de curajul lui.

Nu am rămas la plajă Katishma, ci am plecat mai departe, spre plaja Porto Katsiki, distanță de 35 km, care se parcurge destul de greu, cam ca peste tot în Lefkada și în Epir, cu drumuri înguste, pante accentuate și serpentine în ac de păr. Pe drum am oprit la taverna Oasis, de unde cred că se vede, de sus, plaja Egremni (de câțiva ani, de la un cutremur, drumul spre această plajă a fost distrusă și accesul se face doar de pe vasele ce fac înconjurul insule).

Pe drum am sesizat ceva zdrăngăneli sub mașină, pe drumurile denivelate, o cam “bagasem pe maneca”, mi-era teamă să nu rămânem înțepeniți cu mașină prin vreo văgăuna lefkadiana. Am lăsat-o mai ușor și am ajuns, totuși, la Porto Katsiki, plajă foarte fotogenică, ce își merită renumele. Ne-am instalat în partea dreaptă a scărilor (se coboară și se urcă un număr considerabil) și ne-am instalat cu greu umbrelele de plajă, pe puținul spațiu pe care l-am găsit liber (înghesuială și căldură mare, moncher). Ne-am tras sufletul, zbuciumat de aventură aviatica a fiului, ne-am expus, partial, corpurile la apa și razele solare lefkadiene, și am pozat superba plajă, să o avem în albumul virtual de amintiri.

Cred că am stat vreo ora și am plecat mai departe, spre orașul Vasiliki, din sudul insulei, unde am întrebat de un service auto, fiindcă mă tot deranja zgomotul misterios. Un grec amabil ne-a sugerat un service situat la intrarea în Kontarena, primul sat după ieșirea din Vasiliki.

google.ro/maps/@38.629275 ... !7i13312!8i6656

Într-adevăr, după câteva sute de metri de la intrarea în sat, se face un drum nepavat la dreapta, în pantă descendentă, câțiva zeci de metri. Aici am dat de trei băieți tineri, bănuiesc mecanici, ce meștereau la două mașini. Unul le parlea în engleză destul de bine, am explicat ce și cum și au fost de acord să încerce să ne ajute, deși era cam ora 16,00. Au ridicat ei mașina cu elevatorul, au ciocănit pe la roți, s-au uitat pe la frâne și au constat că nu e nimic grav, probabil zgomotul vine de la țeava de eșapament, care nu mai stă fixată cum trebuie, dar, pe loc, nu au ce să facă. Le-am mulțumit, le-am dat 10 Euro, cât au cerut, și ne-am continuat periplul. Am străbătut insula pe partea de est, oprind la taverna Agnatio, cu vedere la golful Syvota, unde am mâncat kafaiti, un desert din paste fine cu sirop de miere și admirând Golful Vlycho, cu multe nave de toate mărimile. Am ajuns în Parga la ora 19,00 și am ieșit la plimbare, să luăm cina tot la tavernă Stefanos (parcă am comandat, pentru mine, kleftiko – miel la cuptor). După o zi obositoare ne-am retras glorioși spre hotel, străbătând promenada animată a preafrumoasei stațiuni Parga.

6. Ziua 6– Vineri, 21 iulie 2017

Parga – Igoumenitsa (feribot) – Fortăreața Veche-Corfu Town – Kanoni – Palatul Achillion – Terasa Bellavista – Paleokastritsa – plaja Agios Spiridon-minicroaziera Paradise Beach și Micro Stelaris – Corfu town (port-feribot) - Igoumenitsa – Parga

goo.gl/maps/qJKoF7wxoMw

Ziua a fost dedicată insulei Corfu. A trebuit să ne trezim foarte devreme, pe la 5,45, să parcurgem distanță de 44 km între Pârga și Igoumenitsa, portul de unde se ia feribotul. Ne-am încadrat la fix (am fost ultima mașină care s-a îmbarcat), ca să prindem vaporul ce plecă la oră 7. Prețul, dus întors, pentru Igoumnetisa- Corfu town port, pentru mașină și patru personae, a fost de 127 Euro. Durata traseului – o ora și patruzeci minute, timp în care am explorat nava, am mai băut o cafea și am stat pe punte, să vedem zona costieră continentală, ce se prelungește până în Albania, și litoralul corfiot.

Insula Corfu este destul de mare, are circa 600 km², fiind a doua dintre insulele ionice mari, după Kefalonia – 781 km², urmate de Zakynthos-406 km² și Lefkada – 303 km². Ca și celelelate Corfu are nenumărate plaje, însă, în plus, și alte obiective turistice importante: un oraș vechi, inclus în patrimonial mondial UNESCO – Corfu Town-Kerkyra, palate – Achillion, munți înalți – Pantokrator (906 m, în fine, munți sunt și în celelalte insule), castele vechi – Angelokastro, fortărețe, puncte de belvedere amenajate – Tronul Kaiserului, posibilități de excursii în Albania învecinată, în insulele Paxos-Antipaxos, pe continete, la Parga etc. sau de minicroaziere în jurul sau pe lângă insula. Este, deci, o destinație ofertantă și pentru cei care se plictisesc repede la plajă, ca noi, iar, dacă ar fi să aleg o insulă, dintre acestea, aș alege Corfu.

După călătoria cu feribotul, debarcați în port, amețiți un pic de GPS, care ne indica străduțele pietonale din centrul vechi, am parcat (cu plată) în fața fortăreței vechi – grecii îi spun Palaio Frourio. Locul e menționat, ca o cetate fortificată, de către prințesa bizantină Anna Komnena (1083-1053), născută în Constantiopole, în zonă Palatului Porfirogenetilor, pe unde am fost și noi, ce mica-I lumea!

Cetatea a fost preluată de venețieni (i se mai spune fortăreața veche, sau venețiană, deoarece în oraș mai există și fortăreața nouă), și consolidată, respingând trei importante asedii musulmane, în 1537 – al lui Suleiman Magnificul, când restul insulei a fost ocupat și devastat de otomani, în 1571 și în 1716. Au urmat, pentru o scurtă perioadă francezii, apoi un protectorat britanic (1815-1864).

Fortăreața este destul de extinsă, se poate urca până sus, la far, de unde sunt panorame bune asupra orașului vechi, are și o biserica–Sfantul Gheorghe, cu fațadă neoclasica, de templu grecesc, inițial anglicana, în present ortodoxă. După o cafea în cetate, traversând zonă cu cafenele Liston, ne-am plimbat un pic prin orașul vechi, cu străzi înguste, cu evidente influențe venețiene și magazinase colorate, intrând și la biserica Sfântul Spiridon, unde era slubja,

Următorul punct pe ordinea de zi a fost punctual de belvedere Kanoni, o imagine iconica pentru insulă, la cafeneaua cu același nume. De aici se pot vedea doua insulite, una cu mănăstirea Vlacherna, vopsită în alb, și alta, Pontikonisi, insulă Șoricelului. Tot aici este și aeroportul, cu o pistă destul de scurtă, unde au tot aterizat avioane, prilej să ne ridicăm de la masă, să ne facem poze cu avionu’-n zbor! În zona Kanoni se află și palatul Mon Repos, unde s-a născut prințul Paul, duce de Edinburgh, soțul reginei Elizabeta a II-a, a Marii Britanii, dar am zis pas, trebuiasă vedem altceva, mai important.

Nu aveam cum să fim în Corfu și să nu vizităm palatal Achillion, ridicat de către Elisabeta de Bavaria, impărăteasa Austriei, cunoscută sub numele de ”Sissi”. Fire cam rebelă, Sissi a tot căutat să stea departe de rigiditatea plicticoasă a protocolului curții de la Viena și a amenajat un fel de refugiu de vară, dedicat lui Achile, eroul din Antichitate, a cărui fană era.

Pe interior palatul nu prea impresionează – mărunțișuri princiare, camere cam goale cu tencuiala căzută, tablouri înnegrite (excepție face unul mare – Triumful lui Ahile, de pe scară principală). Mult mai ofertant este exteriorul: grădină cu palmieri, o curte interioară – atrium și peristil, cu statui antice, două alte statui impunătoare – Ahile muribund și Ahile victorios, o terasă panoramică, statuia lui Sissi, în mărime naturală, la intrare.

Atâta artă și frumusețe ne-a înfometat și am hotărât să o zbughim până la terasa Bellavista, situată în satul Lakones, deasupra celei mai apreciate stațiuni corfiote – Paleokastritsa. Aici ne-am comandat pizza și, așteptând comanda, am pozat golfurile litorale, deși lumina amiezi ne cam “ardea” pozele. Sătui și dornici de siestă, am coborât pe fotogenica plajă Agios Spiridon, din Paleokastritsa, să ne prăjim la soare și să stăm pe nisipul (rogojină) fierbinte. De aici plecau și diverse vaporașe pentru vizitarea grotelor și plajelor din zonă, am negociat cu un mariner o plimbare cu un minivas de croazieră, cu Marios, căpitanul conducător de navă inclus în preț.

Am colindat, nautic, prin grotele litorale (una a lui Nausicaa, o gagică mitologică de-a lui Ulisse, alta a lui Sfântul Nicolae?!), cu ape de smarald sau turcoaz, am hrănit peștișorii, am văzut plaje multe plaje atrăgătoare – a Paradisului, și am debarcat pe o plajă mai mică Micro Stelari, unde nu mai erau decat câteva personae. Ne-am bălăcit vreo juma’ de oră, a fost ”super”, mai, mai să nu mai plecăm, să pierdem feribotul de întoarcere spre Igoumenitsa (era la 18,30, următorul la 21).

În fine am scurtat croazieră, am dat ordin de întoarcere la mal căpitanului, ne-am urcat în mașină și am gonit cu viteză, vreo oră, de la Paleokastritsa în port la Corfu Town, sosind la țanc, tocmai cât să prindem vaporul care pleca. A urmat o deplasare lentă – de două ore, până în portul Igoumenitsa, apoi încă o oră, cu masina, pana la Parga. Seara, comme d’habitude, pe corso si la taverna, pentru cina si pe fermecatorul balcon de la Krioneri Beach Studios, pentru recapitularea zilei.

7. Ziua 7 – Sâmbătă, 22 iulie 2017

Parga – Salonic: Biserică Sfântul Dumitru și Turnul Alb - Sofia

goo.gl/maps/tST8sQLYB5C2

Timpul se scurge cu viteză mărită în vacanță, nici nu simți, parcă ieri plecam voioși spre surâzătoare meleaguri elene, dar vine și momentul opus, al întoarcerii acasă, mai plăcut (căci unde te simți mai bine și mai în siguranță!?) sau mai neplăcut (căci revii la monotonia cotidiană). Urma o zi lungă, petrecută mai mult în mașină, pe drum, cu destinația Sofia, căci am zis că ar fi prea mult dacă am încerca să ajungem la Alexandria dintr-o singură bucată. Am urmat senzațională autostradă Egnatia Odos și am făcut un ocol până la Salonic, unde, după ce am găsit cu greu parcări, am văzut biserica Sfântul Dumitru (în patrimoniu UNESCO) și am urcat în Turnul Alb, simbol al orașului. Apropo de Turnul Alb, bunicul prințului Paul, menționat anterior, regele George I al Greciei a fost asasinat, în 1913, după o domnie de 50 de ani, chiar lângă turn.

Pe seară am ajuns la Sofia, unde ne-am cazat la Opera House Historic Downtown, un apartament modern și foarte bine echipat, din centrul Sofiei, cu parcare în față blocului (acesta cam vechi, însă). Singurul inconvenient a fost că era la etajul al cincilea și nu există lift, însă proprietarul, Kasimir, un tânăr, bun vorbitor de engleză, ne-a ajutat la bagaje și ne-a dat sugestii bune, printre care și vizitarea barului situat la ultimul etaj de la hotelul Sense. Am dat o scurtă raită prin centru, trecând rapid în revistă impunătoarea catedrală Aleksander Nevski, biserică veche Sfânta Sofia, testrul Ivan Vazov, biserică rusă și alte câteva clădiri publice importante. Mai aveam din călătoriile anterioare 63 leva și am încercat, cu success, să ne încadram pe buget, la o terasă dintr-un parc central, între teatru și museul de artă.

8. Ziua 8 – Duminică, 23 iulie 2017

Sofia – Peștera Prohodna – Nikopol - Alexandria

goo.gl/maps/3jCnwz2G6Nx

Dimineață ne-am ocupat-o cu o scurtă promenadă, tot prin zona centrală, mai bifând, pe fugă, alte câteva chestii turistice sofiote: Rotonda Sf, Gheorghe, o biserică foarte veche, circulară, din cărămidă roșie, biserică Sveta Nedelia – Sfântă Duminică, moscheea Banya Bashi. Am stat la o cafea la barul hotelului Sense, situat la utimul etaj, cu panoramă buna, spre catedrală Aleksande Nevski și centru. În drum spre casă am făcut un mic ocol pe la Peștera Prohodna, din regiunea calcaroasă Karlukovo. Nu are stalactite sau stalagmite, dar e renumită pentru "ochii lui Dumnezeu", două cavități din tavan, ce par a te privi atent și neîncetat și renumită pentru traseele de cățărare și pentru câteva secvențe din filme turnate aici. Am ajuns la Nikopol pe la 15, mic oraș prăpădit, unde am stat la singură terasă găsită deschisă, așteptând bacul de 16,00 să intrăm în țara.

Și am încălecat pe o șa (turistică) și v-am relatat călătoria așa.

---

VIZUALIZĂRI: 2530 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI