Ziua a patra: croazieră în insulele Hydra, Poros, Eghina

TIPĂREȘTE

După trei zile destul de solicitante, a patra a fost una de relaxare. Am făcut o croazieră în trei din cele cinci insulele Saronice şi anume Hydra, Poros şi Eghina (Egina, Aeghina).

Insulele saronice formează un arhipelag în golful Argosaronic din marea Egee în apropierea Atenei şi vis-à-vis de coasta de nord-est a Peloponezului.

A fost o excursie opţională de o zi, a costat 85 eu/ pers. şi a cuprins croaziera, vizita a câte o oră în primele două insule şi trei ore în Eghina, prânz şi spectacol folk urmat de dans pe feribot.

Am plecat devreme din portul turistic Pireu şi ne-am îmbarcat la ora nouă într-un feribot al companiei Hellenic Seaways. Acesta era cu mult mai mare decât cel cu care am făcut croaziera pe muntele Athos. Avea punţi acoperite la parter şi etaj şi deasupra una în bătaia vântului. Bineînţeles că am vrut să stăm acolo dar am rezistat numai până am fost şfichiuiţi bine de vânt şi frig, după care am coborât la adăpost.

Înainte de a vă scrie despre cele trei insule, să vă povestesc despre prânzul luat pe vaporaş în intervalul de navigaţie între a doua şi a treia insulă. La intrarea în sala de mese ni s-a dat un bon cu un număr de ordine, am ocupat loc la o masă şi ne-am aşezat la coadă la ˝ împinge tava˝. Erau foarte multe feluri de mâncare începând cu fructe de mare, salate, mâncăruri greceşti, fripturi, peşte, dulciuri de toate felurile, excelent gătite. Băutura, inclusiv apa se plătea separat şi era cu preţuri de vapor, deci mari. Ne-am mirat că am putut încărca tava cu câte feluri am vrut fără să ni se ceară bonul de ordine. Aici a intervenit descurcăreala românului care ne-a dus ˝faima˝ şi în străinătate. Două persoane din grup, după ce s-au hrănit bine, au reluat coada şi au cerut mâncare la caserolă pe motiv că au avut rău de mare şi n-au putut mânca. Urât!

Spectacolul a avut loc tot în sala de restaurant după ce s-a debarasat locul şi a ţinut mai bine de o oră pe drumul de întoarcere de la Eghina la Pireu. Întâi au avut loc câteva momente folclorice prezentate de doi greci tineri îmbrăcaţi în costumul lor naţional. Apoi, grecii au invitat lumea la dans şi veţi vedea în poze ce veselie şi antren a fost. Ca la întâlnirile afa.

Acum despre insule. Din Pireu am mers cca 3 ore însoţiţi de un stol de pescăruşi până ce în faţa ochilor a apărut un peisaj desprins dintr-o carte poştală.

Era insula Hydra sub un cer ireal de albastru, cu case albe aşezate în amfiteatru până pe culmile unui deal de forma unui con retezat. Când am coborât parcă făceam parte dintr-un film 3D în mijlocul scenei, atât de frumos era totul în jur. Pe chei ne aşteptau mai mulţi măgăruşi gata să transporte bagajele turiştilor neinformaţi care nu ştiau că pe Hydra nu este niciun mijloc de transport. Pe lângă măgăruşi ne-au întâmpinat foarte multe pisici. Erau învăţate cu agitaţia portului şi nu păreau deloc sperioase. Nu taxiuri, nu autobuze, nu şosele, doar măgăruşi, biciclete, bărci şi picioare zdravene. Sunt 500 de măgăruşi care fac serviciul de taximetrie în insulă. Cum pe Hydra nu e vreun aeroport, miile de turişti care năvălesc vara sau în weekenduri, vin cu feriboturile, taxiurile pe apă sau hidroavionele. O cursă numai dus cu hidroavionul costă 25eu. Există totuşi la marginea insulei o întindere plană pentru aterizarea şi decolarea elicopterelor.

Insula are o suprafaţă de 64 km pătraţi cu 20 km lungime şi 4-5 km lăţime, este foarte aridă, nu se cultivă nimic şi cei 2700 locuitori trăiesc din turism. În oraşul port trăiesc 2500 locuitori iar restul în câteva aşezări cu câte 10-20 oameni. Un apartament sau cameră aici în sezon e de două ori mai scump decât în Atena. În iulie o camera la un hotel de trei stele costă în jur de 100 eu iar la patru stele 150-200 eu. dar există şi camere mai ieftine pe străduţele înclinate situate mai departe de port. Am primit chiar acum prin booking.com o oferta la un hotel familial, un conac de piatră, la câteva minute de port, cu 335 lei în luna iulie.

Insula a fost populată prin sec. XV de câteva familii de albanezi ortodoxi oropsiţi de otomani. Întrucât relieful era stâncos şi nu se putea face agricultură, localnicii s-au orientat spre transportul şi negoţul pe mare. Prin anii 1700 se ajunsese la o flotă comercială de aproape 200 vase care au adus prosperitate mare hidrioţilor, mărturie stând vilele şi conacele somptuoase rămase în picioare din acele timpuri. În timpul războiului de eliberare de sub ocupaţia otomană (1821-1830) această flotă comercială s-a transformat în flotă de război şi sub comanda amiralului Miaoulis au zădărnicit acţiunile turceşti. O statuie a lui Miaoulis se află în port. Din război insula Hydra a ieşit eliberată dar săracă pentru că întreaga sa flotă a fost distrusă. Insularii bogaţi au părăsit insula şi cei săraci au început să trăiască din pescuit şi comerţ cu bureţi de mare. După 1840-1850 insula a căzut în anonimat. Abia la jumătatea secolului trecut insula a fost redescoperită de turişti extravaganţi, pictori, scriitori şi a devenit o importantă destinaţie turistică. VIP-uri celebre şi-au cumpărat vile şi petrec/ petreceau aici câteva zile pe vară. Liz Taylor şi Leonid Cohen sunt doar două nume

Toată viaţa localităţii se desfăşoară dealungul portului. Acolo sunt taverne şi restaurante, acolo sunt mici magazine de suveniruri dar şi de lux, întâlneşti tunuri din războiul de independenţă, auzi multe limbi străine că într-un Babel modern, vezi puzderie de bărci cu pânze, iahturi de lux dar şi bărcuţe ieftine cu motor. Biserica Sf. Panaghia cu turn cu ceas domină întregul oraş si două muzee întâlnite în drum te îndeamnă să le vizitezi. De cum începi să urci pe străduţele în pantă sau cu sute de trepte intri într-o altă lume. Dacă suflul te ţine şi picioarele te lasă (să mergi), pe măsură ce urci întâlneşti imagini desprinse ca din cărţi postale găsite în cufărul bunicii. Case vechi de piatră cu ziduri groase şi ferestre mici alternează cu altele opulente construite cu două secole în urmă când insula era înfloritoare şi trăia din navigaţie. Pe străduţe e linişte, nu vezi ţipenie de om, câte o pisică îţi taie calea şi viaţa tumultuoasă se scurge spre port. Sunt foarte multe plaje pe insulă dar din câte am aflat nu toate au nisip bun sau sunt amenajate. În Hydra sunt şase mănăstiri dar în ora pe care am avut-o la dispoziţie abia am avut timp să facem o tură pe strada principala şi să urcăm câteva sute de metri pe străduţele în pantă. Hydra rămâne o destinaţie încremenită în alte timpuri, ancorată pe undeva într-un Ev Mediu târziu. Cred că lipsa maşinilor contribuie din plin la această impresie.

Următoarea oprire a fost insula Poros care are jumătate din suprafaţă insulei Hydra şi spre deosebire de aceasta are o vegetaţie abundentă. Ea este despărţită de Peloponez de un canal larg de numai 350m şi este formată din două insuliţe unite printr-un pod. Are o populaţie de 4100 locuitori, majoritatea locuind în oraşul Poros şi trăind din turism.

Oraşul în trepte este dominat de turnul cu ceas construit în 1927 şi care oferă o panoramă frumoasă celor care urcă în el. În insulă se circulă cu autoturismele şi mijloace de transport în comun. În partea de nord a insulei se află ruinele sanctuarului lui Poseidon pe treptele căruia în anul 322 î. Hr. s-a sinucis Demostene, cel mai mare orator al antichităţii. O altă atracţie a insulei este pădurea de lămâi Lemonodassos al cărei parfum se simte de la câţiva kilometri depărtare în luna mai. Este o destinaţie agreată de atenieni (se ajunge într-o oră) şi pensiunile au preţuri pentru toate buzunarele. Totuşi după ce am vizitat Hydra, insula Poros este un ˝déjà vu˝.

A treia oprire am făcut-o în insula Aegina (Eghina) în traducere însemnând insula porumbeilor. Este cea mai apropiată insulă de Atena la o distanţă de 30 km de Pireu. Eghina este cea mai mare din insulele saronice cu o suprafaţă de 87 km pătraţi şi o populaţie de 13000 locuitori, jumătate din aceştia locuind în orasul Eghina. Insula este de formă triunghiulara şi de la un capăt la altul are 15 km lungime, respectiv 10 km lăţime. O parte din insulă are teren neproductiv de origine vulcanică, muntele Oros ridicându-se la 530 m. Restul insulei este verde cu plantaţii de viţă de vie, masline, fistic şi cu păduri de pin pe coamele deluroase. În antichitate Eghina a fost rivala Atenei iar după războiul de independenţă din 1821-1830 a fost pentru puţin timp capitala Greciei.

Principala staţiune a insulei este Agia Marina despre care, ca şi despre celelalte insule saronice Abancor a scris doua interesante şi competente reviewuri vezi impresii. În partea de nord-est a insulei se găseşte celebrul templu al zeiţei Aphaia construit între 480 şi 410 î. Hr. pe locul unui alt templu ale cărui rămăşiţe au fost îngropate în pământ pentru conservare. Acesta domină o colină înaltă de cca160m de pe care se deschide o panoramă frumoasă asupra Aghiei Marina. Templul este foarte bine conservat. Din cele 32 de coloane îngustate la vârf, 25 sunt încă în picioare. Aphaia a fost identificată cu Pallas Atena.

Cel mai important obiectiv de pe insula Aegina este însă mănăstirea Sf. Treime în care a vieţuit, a trecut la Domnul şi în care se păstrează moaştele sfântului Nectarie Taumaturgul (făcător de minuni, vindecător). Mănăstirea se află la o distanţă de 6 km de oraş şi este pe departe una din cele mai mari catedrale ortodoxe din Grecia, construită pe mai multe nivele şi la care se ajunge urcând o scară impunătoare. Mănăstirea de maici a fost ridicată pe locul unei vechi biserici bizantine şi sfantul Nectarie pe atunci mitropolit de Eghina a lucrat efectiv cu braţele la ridicarea ei. El a trăit între 1846-1920, a urmat şcoli înalte teologice şi a slujit în diferite biserici şi mănăstiri din Grecia, Egipt, etc. Din timpul vieţii s-a arătat darul de a face minuni. La mănăstirea din Eghina unde s-a retras în ultimii ani ai vieţii, au venit răniţi din primul razboi mondial şi bolnavi ale căror suferinţe nu puteau fi alinate de medici şi sfântul, prin harul pe care-l avea i-a vindecat. Pe lângă chivotul aurit în care se află capul sfântului Nectarie şi racla de argint care deţine corpul sau am vizitat chilia simplă in care a trăit şi şi-a dat duhul. După douăzeci de ani de la săvârşirea sa, cu ocazia unor lucrări pentru un mormânt de marmură s-a constatat că trupul i-a rămas intact cu miasme frumos mirositoare. A fost canonizat de biserica ortodoxa în 1961, mănăstirea primind şi al doilea hram cu numele de Sfântul Nectarie Taumaturgul. În Romania se păstrează bucăţele din moaştele sale la biserica Radu Vodă din Bucureşti şi în foarte multe biserici şi mănăstiri. La Şinca Nouă am întâlnit o femeie care venind cu credinţă şi rugându-se la moaştele Sfântului Nicodie s-a vindecat de un cancer stadiu patru.

A fost o zi superbă, o adevărată zi de vacanţă, imposibil de uitat.

- va continua-

---

VIZUALIZĂRI: 6753 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI