Cetatea Poienari - un obiectiv ce trebuie atins

TIPĂREȘTE

Pentru ca devenisem deja membru AFA si citisem pe acest site despre Cetatea Poienari, in drumul nostru spre Transfagarasan am considerat ca trebuie neaparat sa o vedem.

Stiam deja ca trebuie sa ajungem la un loc de popas cu o pensiune care se numeste “La Cetate” si ca in apropierea acesteia incepe traseul spre Cetatea Poienari, asa ca dupa circa 27 km de la iesirea din Curtea de Arges, mai precis in localitatea Capatanenii Pamanteni din comuna Arefu, dupa o curba, drumul s-a deschis, pe stanga am vazut pensiunea, cu o parcare mare in fata, iar in dreapta un loc de refugiu unde, de asemenea, pot fi parcate autoturismele.

Am parcat masina si nu ne-a fost greu sa descoperim traseul spre cetate pentru ca zona era foarte aglomerata si toata lumea se indrepta spre aceeasi destinatie. Tot la baza traseului se mai afla o terasa mica de unde te poti aproviziona cu apa, in cazul in care te hotarasti sa urci cele 1480 de trepte.

Traseul este prin padure, ceea ce este bine pentru ca e racoare. Treptele sunt din beton si serpuiesc prin padurea deasa. La inceput trebuie sa urci cam 30 trepte pana la o platforma dreapta, dar pe masura ce parcurgi o parte mai mare a traseului, numarul de trepte urcate pana la o platforma de repaus se micsoreaza, in asa fel incat atunci cand ai parcurs deja doua treimi din traseu urcarea ti se pare mult mai usoara.

Am inceput sa urcam asa, in joaca, dar dupa ce am parcurs doua-trei segmente ce contineau fiecare cate 30-40 trepte, am constatat ca incepusem sa respiram precum focile, asa ca ne-am oprit pentru a ne odihni putin. In fond, cine ne grabea? Ne-am gandit initial ca doar noi obosim asa, ca suntem la o “anumita varsta”, dar pe urma ne-am linistit, toti care urcau incepeau sa gafaie dupa ce urcau doar 100-150 de trepte.

Pe parcurs insa, fie ca noi ne-am obisnuit cu urcatul, fie ca numarul de trepte urcate pana la o platforma de repaus era mai mic, deci cei cativa pasi facuti fara a urca iti erau suficienti pentru a te odihni, am constatat ca respiratia s-a normalizat si ca nu mai aveam nevoie sa ne oprim.

Erau multi care se intrebau dupa numai 200-300 de trepte daca mai e mult, dar noi stiam cate trepte trebuie sa urcam, asa ca le-am mai spus si altora... Multi s-au speriat, nu stiau care este lungimea traseului.

De fapt, gandind ca urcand 14-15 trepte poti ajunge la etajul 1 al unui bloc de locuinte, inseamna ca trebuie sa urci 100 de etaje ca sa ajungi la Cetatea Poienari. Nu trebuie insa sa ne speriem prea tare pentru ca, in primul rand, traseul nu este foarte greu, te poti opri oricand pentru a face o pauza, iar in al doilea rand s-ar parea ca aici va fi construita o telecabina, in felul acesta vizitatorii scapand de golgota scarilor.

In final am ajuns si la capatul traseului, acolo unde am platit si taxa de vizitare de 5 lei de persoana. Cel care incaseaza trebuie sa faca zilnic acest traseu, dar ma gandesc totusi ca este corect acest lucru pentru ca sunt taxati doar cei ce reusesc sa ajunga sus, daca taxa s-ar plati la inceputul traseului, cei care ar abandona nu ar intelege de ce au platit taxa... :)

Din pacate acolo sus nu exista si apa, asa ca noi care ne terminasem portia pe drum am cam rabdat de sete.

Peisajul care se dezvaluie ochilor dupa ce reusesti sa urci in varful muntelui Cetatuia, acolo unde se afla Cetatea Poienari este nemaipomenit si uiti cat de greu a fost sa urci atatea trepte: munti si vai adanci, ce par a fi fara sfarsit, lacul de acumulare Vidraru si Muntii Fagarasului.

Ajunsi la altitudinea de 850 metri gasim doar niste ruine ale cetatii, dar ne putem da seama ca aceasta a avut ziduri groase din piatra, captusite prin interior cu caramizi. In trecut, accesul in cetate se facea printr-o platforma mobila, cetatea devenind perfect izolata atunci cand platforma era ridicata, in prezent in locul acesteia fiind un pod fix care face legatura intre casa de bilete si cetate.

Fiind atat de retrasa si indepartata de caile comerciale, se presupune ca aceasta ar fi fost fie un loc de refugiu sau un depozit secret pentru averile tarii, fie ca ar fi fost folosita ca inchisoare pentru dusmani.

Exista multe legende in legatura cu cetatea, se spune ca ea a fost construita de Negru Voda in secolul al XIV-lea, iar Vlad Tepes ar fi cel care a refacut-o, cu ajutorul boierilor pe care i-ar fi obligat sa participe la refacerea cetatii, ca pedeapsa pentru ca acestia ar fi fost partasi la asasinarea tatalui sau.

In urma unui cutremur, zidurile din partea de nord a cetatii s-au prabusit, aceasta parte nu a mai fost refacuta, ci doar consolidata. Ultima restaurare a cetatii s-a facut prin anii 1970, atunci au fost consolidate zidurile si construite treptele din beton cu balustrada, pentru a putea fi vizitata.

Dupa ce am admirat privelistea si am cumparat cateva carti postale ca suvenir de la cel care vindea si biletele de vizitare a cetatii, am pornit la vale, la inceput ni s-a parut usor, dar cand am ajuns la sosea picioarele noastre parca erau pe arcuri.

Ne-am continuat drumul si dupa 3-4 km am ajuns la Barajul Vidraru, am vazut giganticul Prometeu, monumentul electricitatii, construit de sculptorul Constantin Popovici.

Nivelul apei ni s-a parut foarte ridicat, probabil inundatiile care au fost in aceasta primavara au determinat ca volumul apei sa fie foarte mare.

Am observat un restaurant pe apa, ar fi fost frumos sa ramanem mai mult in acea zona, dar am renuntat gandindu-ne ca vom manca atunci cand vom ajunge la destinatie, adica la Hotelul Piscul Negru (click aici) unde facusem o rezervare pentru doua nopti.

---

VIZUALIZĂRI: 14374 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI