În trecere prin Milano: Castello Sforzesco și împrejurimile sale

TIPĂREȘTE

Pentru călătorul care a epuizat vizita în zona Piezzei del Duomo în cursul dimineții și mai dispune de timp până spre seară, două ar fi (după părerea mea) proximele ținte ale continuării periplului prin Milano:

-una, este biserica Santa Maria delle Grazie și al său Cenacolo Vinciano, o clădire modestă alăturată bisericii, fosta sală de mese a mănăstirii omonime, care găzduiește una din cele mai mari capodopere picturale ale umanității: Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci.

Am văzut Santa Maria delle Grazie chiar la prima mea vizită în Milano: era ultimul an al secolului XX și pe atunci nu aveam nici destulă aplecare spre conservarea cu acuratețe a amintirilor legate de locurile pe care le vizitam și nici nu dispuneam de tehnica foto capabilă să imortalizeze ca azi, locuri și oameni în mii de ipostaze. Așa ca, legat de acea vizită, n-am păstrat nici fotografii, nici amintiri foarte vii. Știu că am mers acolo doar cu intenția de a vedea pictura murală a lui Leonardo și că în lipsa acestei satisfacții m-am mulțumit să văd Biserica Santa Maria delle Grazie. Nu știam că accesul în sala capodoperei era unul restricționat de condiția rezervarării (vezi site-ul vivaticket.it/?op=cenacoloVinciano]) cu multe luni înainte de proiectata vizită. Nici cu prilejul următoarelor treceri prin Milano n-am făcut pasul rezervării, pentru că atât data, cât mai ales ceasul proiectatei vizite, erau necunoscute pentru mine, în condițiile în care depindeam de programul alcătuit de altcineva.

În cursul ultimei călătorii spre Milano, ghida noastră a încercat să negocieze alipirea câtorva dintre membrii doritori ai grupului nostru la un alt grup cu rezervare. Spunea că a mai făcut acest lucru și că dacă suntem norocoși va obține și pentru noi dreptul de a viziona mult lăudata capodoperă, chiar dacă nu aveam rezervare. Dar nu am fost norocoși, ba chiar am pierdut timp prețios ca să descoperim că în acea perioadă (era vorba de vreo două săptămâni), sala se afla în curățenie generală și nu primea vizitatori sub nicio formă. Oricum, pentru cel ce merge la Milano pe cont propriu, este important să știe că rezervarea este modalitatea cea mai simplă și mai sigură pentru a avea certitudinea că se va bucura de contemplarea capodoperei lui Leonardo da Vinci.

-cealaltă țintă este Castello Sforzesco, o adevărată fortăreață cu ziduri de cetate care se înalță chiar în inima orașului și reprezintă un reper turistic mult mai ușor accesibil.

Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice ce au marcat istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. 14), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene și apoi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. 15). Câteva decenii mai târziu, Ludovico ”Il Moro” avea să-i dea și strălucire spirituală, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleniene, când au fost dărâmate căteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție. Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol 19 la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc altor lucrări citadine. Doar eforturile unor edili locali, în frunte cu strălucitul architect Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea RM, Castello Sforzesco ni se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare.

Venind dinspre Piazza Duomo și străbătând Via Dante, imaginea castelului ni se descoperă chiar la capătul drumului, închizând practic această cale pietonală prelungită dincolo de monumentul lui Giuseppe Garibaldi din Piaza Cairoli cu segmentul rutier Via Luca Beltrami, până în Piazza Castello. Ajungând în acest perimetru, putem face un scurt popas în vecinătatea frumoasei fântâni arteziene din fața intrării în castel (Fontana ” Torta degli sposi”). Locul e mai mereu plin de turiști care zăbovesc minute bune fie pe băncile din jur, fie pe marginea parapetului fântânii, mai ales în zilele fierbinți de vară, sau la apusul soarelui, când asfințitul nuanțează minunat bolta cerului, iar apele fântânii prind strălucire și culoare sub luminile reflectoarelor subacvatice.

Apoi, pornim să cucerim castelul! La intrare, ne intimidează un pic monumentalul turn Filarete (numit așa după cel al proiectantului și primului său constructor, Antonio Di Pietro Averlino, supranumit și Filarete). Actualul turn a fost inaugurat în 1905 și este doar o reconstucție de la zero a turnului înălțat de Filarete la mijlocul sec. 15. Are o formă piramidală în patru trepte.

Ne oprim câteva momente în fața lui, încercând să distingem cu ajutorul ghidei principalele segmente de interes istoric ale construcției:

-la nivelul primului segment, cel mai înalt și mai întins ca suprafață, ceea ce-l poate interesa pe vizitator este, desigur, fațada. Chiar deasupra porticului de intrare este plasat basorelieful ridicat în 1905 în memoria lui Umberto I, rege al Italiei în periaoda 1878-1900. Mai sus veghează statuia Sfântului Ambrozie, fost episcop de Milano, unul din cei patru Părinți (Doctori) ai Bisericii Catolice. La dreapta și la stânga statuii, în aplicație murală sunt înfățișate stindardele de luptă ale Casei Sforza.

-un nivel mai sus, perimetrul turnului se îngustează. Pe frontispiciul acestei secțiuni este amplasat un ceas mecanic, al cărui cadran reproduce unul din simbolurile comune familiilor Visconti și Sforza, așa numita ” razza”, înfățișând un soare radiant cu 12 raze îndreptate spre cele 12 simboluri zodiacale. Același blazon, completat și cu simbolul păcii, porumbelul (celebra ”colombina”), purtând o panglică ce are inscripționat motto-ul ”a bon droit”- are dreptate, se regăsește și pe bolta de intrare de sub turn.

-la ultimul nivel se află un balcon acoperit, deschis și vizitării, accesul fiind liber. El ne oferă o frumoasă panoramă la 360⁰ asupra orașului Milano.

În fine, depășim Turnul Filarete și îndată pătrundem în Piazza d'Armi, o vastă curte interioară de forma unui patrulater închis de ziduri de cetate. Piața nu e pavată decât în perimetrul aleii centrale și al altor câteva alei secundare. În rest, un gazon veșnic proaspăt aproape te invită la picnic. La ultima vizită, cea din 2010, chiar aveam să asist la o astfel de reuniune cu gust gastronomic: nimeriserăm în plină perioadă de campanie electorală, iar Castello Sforzesco era gazda unei astfel de manifestări de promovare a partidului lui Berlusconi, cel ce avea să redevină prim-ministrul Italiei. Piața era înțesată de corturi elegante aliniate de-a lungul aleilor, de unde se ofereau trecătorilor atât pachete promoționale (am primit și eu unul, într-o pungă de plastic: conținea o broșură, o șapcă, un steag și un tricou, toate cu însemnele partidului Forza Italia), cât și răcoritoare, sandwichuri, pachețele cu covrigei, apă și răcoritoare. Nu părea să se facă economie și toți solicitanții erau serviți. Și nu era decât începutul ”serbării”, pentru că din mulțimea de afișe plasate peste tot, dar și după pregătirea etalată în celelalte spații ale castelului am înțeles că abia a doua zi, duminică, secvența de campanie electorală de la Milano avea să fie onorată de prezența a însuși lui Silvio Berlusconi. Până atunci, oamenii erau invitați să asiste la discursurile electorale rostite de membrii partidului în zona amenajată ca sală de conferințe din Cortille della Roccheta (curtea interioară din stânga palatului ducal) sau să vizioneze filme italiene în imensul cort de campanie amplasat în afara zidurilor castelului, pe partea c u Parcul Sempione.

Revenim în Piazza d'Armi, acolo unde ghida își continuă prezentarea cu explicațiile cuvenite asupra elementelor de construcție ale castelului. Afăm astfel că:

-planul castelului este un pătrat, inițial circumscris unui perimetru în formă de stea, azi forma acestuia reducându-se la un dreptunghi. Pătratul zidurilor este delimitat la colțurile dinspre răsărit de două turnuri cilindrice: Carmine și Santo Spirito, iar pe parte dinspre apus de alte două turnuri pătrate, Torre Castellana şi Torre Falconiera.

-zidurile crenelate care mărginesc patrulaterul pe toate cele patru laturi ale sale adăpostesc la parterul zonei estice trei puncte de interes turistic: Arhiva fotografică și sala de grafică și fotografie, cu expuneri fotografice realizate din perioada reconstrucției castelului (începutul sec. 20) și până în prezent, Biroul de informații pentru turiști și Sforzinda-spațiul socio-cultural rezervat copiilor între 4-11 ani. Întregul perimetru superior al zidurilor exterioare (inclusiv Torre Castellana-fosta trezorerie a palatului) poate fi parcurs fără plată de turiștii care doresc să admire castelul și împrejurimile lui de la înălțime.

-spre vest se află palatul ducal, Corte Ducale, despărțit de zonele adiacente prin șanțuri imense atât ca adâncime, cât și ca lățime. În vremea gloriei lor, aceste șanțuri erau umplute cu apă, iar accesul se făcea numai pe podurile mobile. Acum, nu-s decât niște adâncituri respectabile, garnisite cu gazon și cu câteva grămezi de ghiulele autentice de pe vremea războaielor medievale. Pe un astfel de pod încremenit în scurgerea timpului pătrundem și noi în incinta Curții Ducale. Dublul patrulater al palatului delimitează la rându-i alte două curți interioare: Cortile Ducale spre nord și Cortile della Rocchetta spre sud. Între ele, o amplă alee centrală conturată și ea de ziduri crenelate, ne conduce spre ieșirea vestică din castel, cea care deschide accesul spre Parcul Sempione.

Ei bine, toate aceste detalii îmi erau bine cunoscute, pentru că așa cum am spus, am avut șansa să le văd de mai multe ori. Ultima vizită însă a fost de natură să întregească orizontul cunoașterii mele despre acest obiectiv turistic major din oferta orașului Milano. A fost pentru prima oară când am trecut pragul palatului ducal și am luat contact cu spațiul său interior. A fost gestul compensatoriu al ghidei noastre, frustrate ca și noi de neputința vizionării Cinei celei de taină și dornică să ne ofere în schimb o altă trufanda a artei renascentiste: Pieta Rondanini, opera lui Michelangelo, în versiune originală. Așa că, în după-amiaza primei zile la Milano am revăzut castelul doar pe dinafară, bucurându-ne de întâlnirea cu oamenii lui Berlusconi și de invitația Parcului Sempione din vecinătate, pentru ca a doua zi dimineața, înainte de plecarea spre Florența și la inițiativa ghidei noastre, să mai poposim o dată la Castello Sforzesco.

Am vizitat doar două secțiuni ale palatului ducal (itinerariul 1 și 2 din oferta de vizitare), respectiv muzeele situate la parterul (Muzeul de artă veche) și etajul I (Muzeul mobilei și Piancoteca) al aripii nordice. Față de acestea, Castello Sforzesco mai propune vizitatorilor alte două itinerarii: Muzeul artelor decorative și Muzeul instrumentelor muzicale, deschise în aripa sudică a palatului ducal (parterul și etajul La Rocchetta), precum și Muzeul Preistoriei, Muzeul egiptean și sălile de expoziții temporare (Camerele Pillars), aflate la subsolul aripii nordice.

Cu toate acestea, am satisfacția că muzeele vizitate și de mine sunt cele mai reprezentative din oferta castelului. Am să reproduc în cele ce urmează, pe baza adnotărilor reținute din explicațiile ghidei, dar și din pliantul de prezentare primit gratuit la intrare, itinerariul străbătut în acea zi a începutului de octombrie, încercând să ofer câteva informații utile celor ce vor să refacă acest periplu.

Costul biletului de intrare e de doar trei euro iar biroul de procurare a biletelor, aflat în prima încăpere de la parterul Palatului ducal, este și intrarea în Muzeul de artă veche.

La parter, traseul în formă de U al Muzeului de artă veche ne conduce prin 15 săli înlănțuite una de alta, ca garnitura unui tren:

*străbatem sălile 1,2 și 3, pășind mai întâi pe lângă un portal antic, cunoscut sub denumirea de Pusterela dei Fabri (Fabri fiind una dintre primele porți de intrare prin zidul medieval al orașului Milano). Facem apoi cunoștință cu mai multe relicve ale creștinătății, din epoca timpurie și până în secolul 14: resturi din Basilica Maior a Sfintei Tecla (cea peste ruinele căreia s-a construit Domul), fragmente de mozaic și fresce ale unor construcții funerare, monumentul funerar al lui Bernabo Visconti realizat de Bonino da Campione (sec14), două statui votive comandate de Azzone Visconti lui Giovanni Pisano Balduccio pentru a decora biserica San Giovanni In Conca, una din porțile de intrare în oraș, Porta Comasina , alte fragmente de artă romanică și gotică, precum frizele de pe Porta Romana, o altă poartă medievală a orașului.

*sala 4 ne întâmpină cu stemele pictate ale regelui Spaniei, Filip al II-lea (între altele și Duce de Milano după moartea lui Francisc al II-lea Sforza) și ale soției sale Maria Tudor. Mai descoperim câteva fresce din sec. 14 supraviețuitoare ale Bisericii Santa Maria di Brera (peste ruinele ei s-au ridicat zidurile castelului), monumentul funerar de pe mormântul Ducelui Azzone Visconti, fragmente arhitectonice extrase dintre ruinele anticei biserici San Giovanni in Conca (precum fresca Buna Vestire, pictată pe portalul de intrare al bisericii).

*sala 5 are aspectul unei capele creștine, datorită lunetelor și frescelor cu subiecte biblice expuse pe pereți. Picturile aparțin secolelor 16 și au fost executate la comanda guvernatorului de Milano, Fernando Alvarez Figueroa (Marele Duce de Alba). Exponatul cel mai prețios este Crucifixul de lemn, expus în centrul încăperii, sculptură aparținând secolului 14, înfățișând un Hristos ascetic și profund torturat de chinurile răstignirii. Alături, este expusă o patetică statuie de alabastru, ”Sărutul lui Iuda”, reproducând scena dramatică a vânzării Domnului, sub mărturia vizuală a Sfântului Petru și a altor patru discipoli ai Săi. Autorul ei nu este cunoscut, dar inscripția anexată arată că obiectul a aparținut colecției de artă a ”salvatorului” Castelului Sforzesco, arhitectul Luca Beltrami, care a donat-o muzeului.

*sălile 6 și 7 sunt dedicate exclusiv istoriei orașului Milano, prin expunerea unor frize ce redau scene din viața milanezilor de după distrugerile datorate lui Frederick I Barbarosa, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Apus, care în 1162 a cucerit orașul Milano. De o notorietate mai aparte se bucură sala7, cunoscută sub numele de Sala del Gonfalone. Aici sunt expuse șapte tapițerii de mari dimensiuni, dintre care una este plasată în centrul încăperii și ne uimește cu desăvârșita ei lucrătură, căci țesătura brodată este realizată pe ambele părți ale pânzei, fără noduri și fără alte legături vizibile. Desenul îl înfățișează pe Sfântului Ambrosie, primul patron al orașului și este realizat în atelierele milaneze în 1566. Celelate tapițeriii expuse pe pereți, contemporane celei a Sfântului Ambrozie evocă teme biblice și sunt realizate în atelierele din Bruxelles.

*sala 8 este cunoscută sub numele de Sala delle Asse. Este cea mai populară din suita sălilor Muzeului de artă veche, pentru că păstrează sub formă originală pictura de pe tavan realizată de Leonardo da Vinci, la comanda probabilă a lui Ludovico il Moro. Pictorul a conturat de fapt și frescele de pe pereți, care din păcate nu au fost recuperate cu prilejul restaurării executate de meșterii lui Luca Beltrami. Mai mult, considerat ca irecuperabil, restul desenului lui Leonardo a fost ascuns cu bună știință de lambriuri din lemn înălțate până la înălțimea boltei. Abia la restaurarea din 1954, pereții au fost eliberați de povara lambriurilor (ele acoperă acum doar o treime din înălțimea pereților), reușindu-se să se recupereze și alte fragmente din pictura originală a plafonului. Astfel, azi este posibilă contemplarea celei mai mari părți din viziunea picturală a marelui artist care a fost Leonardo da Vinci: o împletire vie a reprezentărilor de elemente minerale cu cele floristice, într-un poem decorativ la fel de divers ca și cel real. Pământul cu roadele lui este redat printr-o bogăție de roci, trunchiuri de copaci, plante agățătoare, frunze și flori ce pornesc de la baza plafonului și se înalță spre centrul elipsei sub care e modelată întreaga boltă a plafonului. După interpretările specialiștilor, simbolistica picturii este duală: o dată ea reflect bogăția și vigurozitatea pământului ca leagăn al vieții, pe de alta, este o trimitere la rolul și locul în istorie al familiei Sforza, ca temelie și propășire a statului medieval Sforzesco. Se admite și această din urmă opinie, pentru că în centrul boltei este reprezentată stema familiei Sforza spre care ”urcă” toate celelate elemente ale desenului.

Pentru mine, Salla delle Asse nu a fost deloc o descoperire uluitoare după cum mă așteptam și asta pentru că desenul plafonului nu este prea bine reconstituit, iar detaliile elementelor reprezentate nu sunt atât de evidente încât să le deslușești singur. De aceea, explicațiile ghidei ne-au fost mai mult decât necesare și utile. Astfel, printre altele, n-aș fi remarcat frunzele de dud pictate spre a aminti de contribuția familiei Sforza la realizarea importului viermilor de mătase din China și punerea bazelor producției proprii de mătase naturală.

Ceea ce mi-a rămas însă mai mult în memorie, a fost ”Madonna con Bambine”, mai cunoscută sub denumirea de ”Madonna Lia” (după numele colecționarului și totodată donatorului său), un tablou de dimensiuni medii expus în mijlocul sălii, operă originală din 1495 a lui Francesco Galli (zis și Francesco Napoletano), elev al lui Leonardo da Vinci. Pe lângă asemănarea cu stilul maestrului, ceea ce este de remarcat la această pictură este decorul de fundal. El înfățișează Castelul Sforzesco la sfârșitul secolului 15 și, după spusele ghidei, a servit ca model pentru reconstrucția din 1900 realizată de Luca Beltrami.

*sălile 9 și 10 sunt de fapt secțiunile unui pridvor (Ponticella) clădit peste unul dintre podurile cândva mobile ale cetății. Cele două încăperi, care nu se încadrează în lanțul celorlalte săli, ci sunt izolate pe partea dreaptă a Sălii delle Asse, sunt cunoscute sub numele de Saletta Negra, amintind astfel că ele au servit ca refugiu lui Ludovico il Moro, în zilele de doliu ce au aurmat morții soției sale, Beatrice. Spațiul este consacrat expunerii mai multor statui și fragmente de monumente funerare.

*sala 11 poate fi accesată întorcându-ne și trecând din nou prin Sala delle Asse. Este prima sală dintre cele ctitorite și decorate la comanda lui Galeazzo Maria Sforza și la inaugurare a fost oferită drept cadou de nuntă proaspetei sale șoții, Bona de Savoia. Bolta plafonului este pictată cu însemnele heraldice, stindardele și inițialele ducelui, iar în centru revedem binecunoscuta ”razza”, soarele cu 12 raze șerpuitoare, blazonul familiei Sforza. Pe etajere și în vitrine sunt expuse frize, statui și fragmente de basoreliefuri, dintre care cel mai reprezentativ pare a fi cel sculptat de Agostino di Ducco cu scene din viața Sfântului Sigismund.

*sala 12 (Capella Ducale) a fost realizată ca spațiu consacrat atât serviciului religios, cât și ca auditorium. Prima destinație este pusă în evidență de decorarea sălii cu lunete și picturi murale având ca subiecte evenimente din Noul Testament și ca personaje pe protagoniștii istoriei bisericii creștine, începând de la Hristos și până la sfinții din prima jumătate a primului mileniu. Despre a doua destinație ne vorbesc fragmentele de partituri și înscrisuri care au fost descoperite în arhivele castelului, atribuite fiind unei pleiade de muzicieni și cântăreți consacrați la curtea ducilor Sforza de la sfârșitul secolului al 15-lea.

*sala13 (Sala delle Colombine) a fost probabil tot un cadou al lui Galeazzo Maria Sforza oferit soției sale Bona de Savoia, întrucât face parte din apartamentul privat al ducelui și a fost decorat în culori vesele și aprinse de roșu și auriu, potrivite unei reședințe feminine și în evident contrast cu culorile sobre și stinse (albastru, bleumarin și verde) ale celorlalte săli. Regăsim și aici simbolul heraldic al familiei Sforza, soarele, porumbelul și panglica inscripționată cu motto-ul ”a bon droit” ca parte a decorului pictat, dar și o serie de exponate de artă aparținând marilor maești ai Renașterii lombardiene.

*sala 14 (Sala verde) este o încăpere foarte lungă, zugrăvită după cum arată și numele, într-o nuanță de verde ofilit. Sunt expuse aici colecții de arme (arme de foc, săbii și spade), armuri și alte echipamente de luptă. Dintre acestea ne reține atenția sabia originală de paradă a mareșalului Radetzky, cu care acesta a pecetluit înfrângerea revoluționarilor milanezi de la 1848. Se mai face remarcată prezența a trei portaluri masive din marmură amplasate la distanță una în spatele celeilalte, frumos decorate cu basoreliefuri și inscripții. Primul și cel mai măreț este portalul ce a fost în secolul 15 poartă de intrare în Banco Mediceo, un palat din Milano ce a servit ca sediu central băncii realizate prin unirea secretă a capitalurilor familiilor Sforza din Milano și Medici din Florența.

*sala 15 (Sala degli Scarlioni) este și ea un spațiu mai amplu, destinat inițial a fi sală de consiliu și de recepții. Numele sălii este legat de picturile alb-roșii în zig-zag ce-i decorau pereții și pe care Galeazzo Maria Sforza le numea ”scarlioni”, adică dungi. Azi, pe lângă exponate de mare interes istoric, cum ar fi bustul Ducelui ”Il Moro”, sala 15 oferă vizitatorilor satisfacția vizionării a două dintre capodoperele cu totul remarcabile ale artei renascentiste italiene:

-una este monumentul funerar al lui Gaston de Foix, duce de Nemours, ilustru commandant militar francez implicat în luptele de cucerire a teritoriului italian de către forțele franceze, la începutul sec. 16. Monumentul este capodopera lui Agostini Busti, zis și Bambaja, autor de altfel și al altor monumente cunoscute, păstrate în Domul din Milano. Protagonistul este înfățișat culcat, parcă dormind și ne surprinde cu expresia extrem de tânără a chipului său. E și firesc de altfel, căci Gaston de Foix a murit la vârsta de doar 23 ani, în finalul unei bătălii în care a fost împușcat mortal.

-cealaltă este statuia originală dăltuită de Michelangelo Buonaroti în 1564, Pieta Rondanini (denumita așa după numele unuia dintre proprietarii vremelnici). Ea a fost achiziționată în 1952 de către municipalitatea milaneză de la familia de colecționari Vimercati din Roma, făcând obiectul unei migăloase lucrări de conservare începute în anul 2004 și finalizate abia în 2010. Iată dar, cât de privilegiați și norocoși am fost să putem admira ”pe viu” încă una una dintre marile capodopere ale lui Michelangelo!

Spațiul în care Pieta Rondanini este expusă, este relativ izolat prin panouri care limitează pătrunderea luminii diurne. Grupul statuar înfățișând-o pe Fecioara Maria sprijinind trupul fără viață al Fiului Ei, Isus Hristos, abia coborât de pe cruce, este plasat pe un piedestal de piatră cu basoreliefuri, fără supraprotecție (nu există ecrane de protecție ca în cazul sculpturii cu nume similar din capela Bazilicii San Pietro din Vatican), iar iluminația este asigurată de proiectoare cu lumină scăzută, blândă. Față în față cu Pieta este amplasat un mic bust al lui Michelangelo, înfățișat la vârsta senectuții, așa cum de altfel arăta maestrul în ultimii ani ai vieții, atunci când a dăltuit și această ultimă versiune a Pieta, spre a-i împodobi propriul mormânt.

Deși neterminată, Pieta Rondanini este fără îndoială o capodoperă, dar pentru mine, ca profan și nespecialist într-ale artei sculpturale, sensul acestei notorietăți rămâne o necunoscută. Sculptura nu e grațioasă și perfectă ca alte creații ale lui Michelangelo, poate pare așa fiindcă autorul nu a apucat să o finiseze. Dar tocmai această măsură a imperfecțiunii oferă simbolisticii sale o latură aparte, cu totul originală și neabordată până la Michelangelo de niciunul din predecesorii săi: se transpune în marmură ideea că într-o lume imperfectă, moartea nu poate fi o barieră în calea spiritului veșnic viu și că divinitatea e singurul sprijin și suport pentru suferințele omenești. Privind sculptura de jur-împrejur, nu putem să nu remarcăm că deși lipsit de viață, trupul Mântuitorului este cel ce pare a o sprijini pe Maica Sa în momentul supremei suferințe a pierderii fiului și nu invers. Ce poate fi mai frumos și mai duios decât acest mesaj regăsit printre urmele daltei lui Michelangelo? Iar promisiunea pururei protecții divine pare a ne încărca și pe noi, privitorii, cu emoția speranței nepieritoare că totdeauna vom găsi ajutor la Mântuitorul nostru.

Sala degli Scarlioni este ultima sală a Muzeului de artă veche. La ieșire, într-o mică curte interioară străjuită de scări exterioare clădirii, pe lângă un micuț havuz de apă, urcăm la nivelul superior al clădirii: aici începe itinerariul 2 al periplului nostru. El cuprinde Muzeul mobilei (Museo dei Mobili) și Galeria de pictură (Pinacoteca) .

Am străbătut în grabă cele patru săli ale Muzeului mobilei, cu colecții de mobilier din secolele 13-14. Muzeul este frumos, într-o prezentare elegantă, care prin iluminație și aranjare pune mult în valoare obiectele expuse, altfel destul de comune și cu nimic ispititoare: jilțuri, scrinuri, dulapuri, vitrine, tapițerii de Bruges.

Deși în criză de timp (vizita la Castello Sforzesco era doar o cireașă pe tort, care nu fusese inclusă în programul inițial al acelei zile), Pinacoteca ne-a răpit încă o jumătate de oră. Și asta doar trecând aproape fără oprire prin fața minunatelor tablouri etalate cronologic (în ordinea vechimii seculare) în cele nouă săli de expoziție. Prin fața ochilor noștri au defilat aproape fără oprire tablouri mai mari sau mai mici, pline de culoare și imaginație, ducând dincolo de timpul lor faima pictorilor ce le-au dat viață. Lista acestora este destul de lungă, așa încât evitând o nominalizare fără rost, mă mărginesc a-i invita pe cei interesați să acceseze pagina corespunzătoare de pe de Wikipedia (clic aici: it.wikipedia.org/wiki/Pin ... tello_Sforzesco). Ca și la Muzeele Vaticanului, interesul ghidei și al grupului nostru de vizitatori, a fost limitat vis-à-vis de frumusețea și notorietatea galeriei de picturi. Mărturisesc că și eu însămi, atunci când mă aflu într-o astfel de locație, mă mărginesc la a privi tablourile în trecere, fără a le studia detaliile mai mult decât printr-o simplă privire. Dacă nu cumva am informații anterioare despre exponatele ce nu trebuie ratate, doar cele care îmi atrag cu adevărat atenția sunt subiecte despre care mă ”ostenesc” să citesc informațiile afișate privind autorul, anul creației și titlul. De aceea, o vizită într-o galerie de pictură este și pentru mine doar o etapă scurtă al unui tur de vizitare mai cuprinzător.

Castello Sforzesco a fost ultimul reper turistic milanez pe care l-am abordat în călătoria din 2010. Asta nu înseamnă că zona castelului și cea adiacentă lui nu merită atenția noastră, a celor ce dorim să descoperim cât mai multe din tainele marelui oraș care este Milano. Dacă nu doriți să epuizați oferta de vizitare a tuturor celor douăsprezece muzee deschise publicului la Castello Sforzesco, vă puteți îndrepta atenția spre vecinătățile acestuia.

Din proprie experiență, cred că merită încercată mai întâi o incursiune în Parco Sempione, un frumos parc cu arhitectua engleză, aflat chiar în spatele Castelului Sforzesco. A fost dat în folosința locuitorilor urbei în anul 1893 și se întinde pe o suprafață respectabilă de circa 38 ha.

Anotimpurile sunt bine reprezentate în acest perimetru, dată fiind bogata colecție de arbori, arbuști și flori ce-i populează suprafața, într-o înlănțuire permanentă a stadiilor de vegetare: când unele înfloresc, altele se pregătesc de iernare, când unele își scutură frunzele în bătaia vântului tomnatic, altele abia prind a-și etala rochiile de bal, petale prinse cu grație de marginile corolelor.

În afara spectacolului viu al naturii, vizita în Parco Sempione ne mai oferă și alte atracții: mici lacuri și iazuri, poduri, fântâni arteziene, alei pentru pietoni și pentru bicicliști, baruri și terase, chișcuri, locuri de joacă pentru copii.

În incinta parcului ființează Aquario Civico și Stazione Idrobiologica di Milano, unul dintre cele mai frumoase acvarii pe care le-am văzut. El găzduiește exemplare din fauna Mării Mediterane și a ecosistemelor de apă dulce. Clădirea în care ființează acvariul e ea însăși o atracție, fiind un frumos palat în stil ”art nouveau”, cu o impresionantă statuie a zeului Neptun străjuindu-i fațada. După ce te-ai plimbat printre acvarii și terarii frumos aranjate și iluminate, după ce ai pășit prin tunelul subacvatic și ai lăsat făpturile adâncurilor să zburde pe deasupra ta, după ce ți-ai împlinit dorința de a interacționa cu tehnica de ultima oră din biblioteca multimedia, nu uita să ieși în curtea palatului, acolo unde au fost reconstituite câteva dintre habitatele mai mult sau mai puțin acvatice: mlaștină, iaz, carieră, cascadă. Și nu uita: intrarea este liberă!

În parc mai putem vizita:

-Arena Civica Gianni Brera , cel mai vechi stadion din Milano, dat în folosință în 1807. Arhitectura este firește una arhaică (stil neoclassic), așa încât în ciuda utilității sale multifuncționale (jocuri atletice și sportive, serbări folclorice și spectacole), arena are mai degrabă aspectul unui amfiteatru roman, decât al unui stadion al zilelor noastre.

-Palazzo dell' Arte, care găzduiește Fundația Trienala din Milano. Aici găsim un muzeu cu o impresionantă colecție de artă contemporană și avangardistă, design industrial și citadin, dar și multe alte expoziții tematice, temporare și itinerante. Tematica nu a fost prea incitantă pentru mine, așa încât n-am vizitat niciuna dintre secțiunile sale, deși accesul e și aici liber.

-Torre Branca este o rudă a Turnului Eiffel, adică un turn pe structură metalică inaugurat cu prilejul Trienalei din 1933 (Expoziția internațională de arte decorative și industriale moderne și arhitectură modernă), prin efortul financiar al cunoscuților industriași din familia Branca (producătorii mult apreciatului Fernet Branca). Este punct de belvedere a orașului și urcarea cu liftul costă 4 euro.

-Arco della Pace este un portal de triumf, ridicat în 1807 la inițiativa lui Napoleon Bonaparte. Are o arhitectură neoclasică și a fost inaugurat oficial în 1838 de împăratul Austriei, Ferdinand I. El închide Porta Sempione, adică extremitatea vestică a parcului Sempione și deschide calea spre Corso Sempione, un bulevard frumos, perfect drept, foarte asemănător cu Champs-Élysées din Paris.

Zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant'Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano pe partea stângă.

Să nu uităm nici că Milano este capitala italiană a modei. De aceea, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor de lux, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor.

Nu vă rămâne așadar decât să alegeți și să porniți la drum, în măsura în care vă mai țin puterile și mai puteți savura gustul altor descopeiri.

Oricum, Milano este un oraș complet și pe gustul tuturor, el poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele noastre atât de diverse. Iar locurile despre care v-am povestit sunt doar o mică măsură a ceea ce capitala Lombardiei ne poate oferi. Să-i trecem așadar pragul și să ne bucurăm că am descoperit sau redescoperit inegalabilul Milano!

Cu mulțumiri anticipate, rog ilustrarea muzicală de pe adresa http://www.trilulilu.ro/muzica-acustica/minstrelosity-life-at-the-castle

---

VIZUALIZĂRI: 9785 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI