Pe bicicletă la castel

TIPĂREȘTE

Uneori te trezești dimineața cu un plan zilnic binedefinit sau, cel puțin, pentru prima parte a zilei și se întâmplă să primești un telefon cu o propunere de nerefuzat, una care e în totală opoziție cu petrecerea timpului planificată de tine.

Și nu o refuzi. Pentru că și tu ai trimis asemenea propuneri în alte zile iar ceilalți ți s-au alăturat și, împreună, am petrecut duminici frumoase în natură.

Căci despre asta e vorba până la urmă, de ieșire în natură, de pedalat pe bicicletă.

Chiar dacă în urma participării la concursul de săptămâna trecută ieșisem cam șifonat – genunchii zgâriați, cotul paradit bine, barba, nasul și deasupra buzei zdrelit bine – consider că perioada de convalescență a fost suficientă, drept pentru care răspund afirmativ propunerii prietenului meu Gabi de a ieși la o plimbare cu bicicleta. Cădem de acord rapid și asupra propunerii privitoare la traseu, conștient de dorința lui mai veche de a ajunge la Cetatea de Baltă.

Deși condițiile meteo nu se prezintă prielnice pedalatului – vântul bate destul de tare și, când ești pe bicicletă, întotdeauna din față – pornim la drum, prima parte a traseului având de urcat pe serpentine cale de vreo 3 kilometri pe o șosea cu înclinație de 10% pe alocuri.

Răzbim ușor urcarea, admirăm panorama Mediașului de la locul numit” Lelea Ană” , apoi ne lăsăm purtați de biciclete într-o coborâre la fel de lungă, prilej de a admira încă o dată frumusețea locurilor. A dealurilor domoale, a vacilor ce pasc netulburate de trecerea autoturismelor, a pomilor încărcați de roade sau a cromaticii cerului ce se schimbă neîncetat, în funcție de strălucirea soarelui, liber sau în captivitatea temporară a norilor.

Trecând pe lângă pășunile mărginite de șosea ale ultimele sate din județul Sibiu, Bazna și Boian, salutăm ciurdarii cu promisiunea că la întoarcere ne vom opri pentru a cumpăra lapte de bivoliță, un aliment foarte sănătos și care se găsește în această zonă din preajma Mediașului.

Găsim Cetatea de Baltă foarte tăcută și liniștită, semn că încă, la țară, oamenii respectă semnificația zilei de duminică iar la ora sosirii noastre probabil că au ieșit de la biserică și se adună cu familiile în jurul mesei de prânz.

După o scurtă pauză de odihnă și hidratare, îi propun lui Gabi să dăm o raită până la castel pentru a-l vedea din drum – eu mai fusesem pe acolo, inclusiv înăuntru, dar el nu.

Din ce știam eu, castelul nu era deschis vizitatorilor ci doar grupurilor care participau la degustări de vin sau la evenimente private organizate în interiorul acestuia.

Spre plăcuta noastră surpriză, din anul 2020 Castelul Bethlen – Haller este deschis de marțea până duminica celor interesați să îl viziteze, periplul în interior și curte obligatoriu însoțit de ghid, cu plecări la ore fixe, și anume 11,13 și 15. Taxa de intrare este de 25 lei.

Noi ne-am parcat bicicletele în locul special amenajat – bravo gazdelor! - și am purces doar amândoi prin curte, după vreo două minute pomenindu-ne cu omul de la pază că ne ia la rost pentru plimbarea noastră hai-hui prin curtea castelului.

Este o scăpare a administratorilor faptul că nu se specifică nicăieri locul din care achiziționezi bilete și nici că nu te poți plimba de unul singur, decât acompaniat de ghid.

Odată plătite biletele am fost îndrumați rapid către un grup ce tocmai plecase spre intrarea în castel. Ne alăturăm și aveam să îi descoperim povestea, interioarele și legendele care învăluie orice castel.

Aflăm că Cetatea de Baltă fusese una dintre cele mai importante cetăți transilvane de pe Valea Târnavei Mici, atestată în anul 1177, și dăruită – împreună cu podgoria din Velț, un sat aflat la 16 kilomteri - lui Ștefan cel Mare de către regele Matei Corvin.

Ulterior, pe locul cetății avea să se ridice Castelul Bethlen-Haller, denumit astfel după doi dintre foștii săi proprietari. Arhitectura construcției păstrează caracteristicile celor ridicate pe Valea Loirei, a celui de la Chambord, în special.

Castelul servea doar pentru agrement și vânătoare, nu avea niciun rol militar.

În vremea statului comunist, clădirea a funcționat ca secție de șampanizare a IAS Jidvei pentru ca, după Revoluție, moștenitorii familiei Haller să o revendice, să o obțină și să o vândă în anul 1999 familiei Necșulescu, care a restaurat-o și renovat-o cu fonduri ce depășesc 2,5 milioane euro.

Valoarea de achiziție n-am putut-o afla de la ghid, semn că angajații au semnate contracte individuale de muncă ce conțin clauze clare de confidențialitate…

Lucrările de restaurare au încercat să păstreze arhitectura și materialele vremurilor respective iar materialele folosite accentuează simplitatea spațiilor interioare.

Picturile interioare din sala de muzică au fost realizate de un pictor din Republica Moldova, scaunele și mesele provin din achiziții de la persoane private și restaurate ulterior, trofeele din camera de vânătoare de asemenea, iar vitraliile aparțin unor meșteri artizanali (în momentul achiziționării castelul se afla într-o stare de degradare avansată, astfel că nu avea nici măcar geamuri).

În interior se păstrează o scară interioară de lemn de stejar, din explicațiile ghidului având să aflăm că e unica astfel de scară încă în funcțiune în Europa.

De la baza scării de lemn se zice că poți ajunge, printr-un tunel săpat pe sub râul Târnava Mică, până la Castelul Sânmiclăuș, proprietate achiziționată ulterior de ei care-l dețin și pe acesta.

Tot pe o scară din bârne groase de stejar cobori și în sala mare de degustare a vinurilor, alte două săli mai mici destinate acestei activități ocupând două din cele patru turnuri ale castelului. În celelalte două au fost amenajate camere de cazare a oaspeților, costul unei asemenea camere ridicându-se la 900 lei cu mic dejun inclus.

Unicul obiect păstrat din momentul preluării castelului de către compania Jidvei îl reprezintă pianul expus în sala de muzică, recondiționat exterior dar neacordat. Am recomandat ghidului să nu mai specifice amănuntul acesta turiștilor – întrucât, în opinia mea, reprezintă un aspect negativ – și mi s-a răspuns că se impune obiectivitate în fața vizitatorilor. Pianul nu mai poate fi acordat, în ciuda verificării sale de un maestru în asemenea lucrări. Nu știu ce să mai zic…

Pe pereții scării interioare de stejar și în sala în care ajungi la capătul acesteia, e prezentată colecția de orologii a patronului, începând cu cele 7 mici ceasuri de perete – ce simbolizează primii șapte ani de acasă – și continuând cu un ceas pentru fiecare an din viața acestuia, în luna noiembrie fiind așteptat al 59-lea.

Serviciul de personal sau de marketing al firmei se ocupă de achiziția acestor orologii din colecții private și bag de seamă că sunt foarte atenți din moment ce ceasurile care marchează împlinirea unor borne semnificative în viața șefului – majoratul sau nașterea celor două fiice, Ana și Maria – au în interiorul lor răvașe cu referire directă la respectivele evenimente.

Vizita continuă prin zona fostelor grajduri, reamenajate și transformate în camere de cazare, prețul uneia fiind de 500 lei/noapte. Chiar dacă interiorul e curat și destul de spațios, terasa camerei este cea care îți ia piuitul, priveliștea către sat și biserica ce aparține tot castelului făcând toți banii.

Am observat în cameră câte o sticlă de apă plată și una de apă minerală. Poate pentru a-și reveni cei ce au consumat prea mult vin în seara anterioară. Puțin nedumerit, am întrebat ghidul de ce nu oferă gratuit o sticlă mică de vin, cum sunt cele la 200 ml, ar personaliza șederea turiștilor. Un dat din umeri … Sunt sigur – i-am și transmis – că în zona de îmbuteliere a respectivei ape minerale vinul Jidvei nu se oferă gratuit.

La finalul vizitei ne-am zis că nu putem părăsi arealul fără a gusta un pahar din licorile din portofoliul companiei mamă. Deși un restaurant era prezent în incinta castelului, nu puteai servi vin!!! Doar apă, sucuri și cafea. Iar mâncare se servea numai celor care participau la degustări de vinuri, degustări cu de tarife de 170 lei/persoană pentru 4 soiuri și 220 lei/persoană pentru 7 soiuri, ambele cu masă inclusă.

Este, cumva, strigător la cer din punct de vedere al marketingului, să ți se prezinte o asemenea proprietate ce aparține unei firme recunoscute pentru producerea vinurilor și să nu poți consuma acolo un pahar. Ca să nu mai vorbim că un strop de vin ar fi putut fi oferit în costul biletului.

Am mai vizitat castele cu legături sau semnificații în producerea vinului, whisky-ului sau a berii, dar aveai inclus în bilet o degustare – chiar doar cât să îți amorțești limba în unele locuri.

Am achiziționat, totuși, din magazinul de prezentare o sticlă de Tradițional Muscat Ottonel demidulce, producție 2019, și am savurat-o cu plăcere pe terasa ce dădea către dealurile pe care toamna își etala una din primele ținute.

Ca o concluzie a vizitei, aș putea afirma că nu am fost impresionat de interiorul castelului, simplitatea dorită de proprietari și amestecul de lucruri și lucrări achiziționate de la privați neavând darul să mă impresioneze. Nici pe mine și nici alte persoane din grupul din care am făcut parte, așa cum a reieșit din discuțiile avute cu ei.

Mi s-a părut un început de cult al personalității proprietarului, oarecum cam slăvit pe timpul discuțiilor. Un proprietar care, să nu uităm, are totuși pe conștiință accidentul mortal al unei fetițe. Acest amănunt m-a străfulgerat în timp ce ne era prezentată colecția de orologii, a ieșit la suprafață aidoma unei lovituri…

Plecăm spre Mediaș sub amenințarea norilor plumburii și a unei gene mici de cer de un albastru ireal de clar, profilat către destinația noastră.

Menținem un ritm ridicat, bucuroși că am avut o ieșire plăcută dar și beneficiind de rafale de vânt mai puțin intense decât la dus.

În primul sat oprim pentru a cumpăra lapte de bivoliță și alegem vânzătorul la indicațiile uneia dintre cele trei doamne cu năframe pe cap ce stau la povești pe o bancă la marginea drumului, depănându-și, probabil, amintiri din tinerețile lor de acum câteva decenii.

O ieșire din casă. O plimbare duminicală. Clipe petrecute alături de un prieten. Prilej de a admira natura, zona ce ne înconjoară, iar în jurul Mediașului posibilitățile de plimbare pe jos sau cu bicicleta sunt nenumărate și cu grade diferite de dificultate.

Câteva ore care alungă posibile probleme de serviciu, stres sau viitoare incertitudini.

Sunt recunoscător că am bucuria de a le trăi.

---

VIZUALIZĂRI: 979 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI