Castelul templul cavalerilor si imprejurimi

TIPĂREȘTE

A trecut ceva timp de cand m-am cazat acolo si nu intentionam sa scriu despre asta, dar mi s-a parut putin nedrept ce am citit in cateva articole despre locatia respectiva.

Am stat acolo in august 2015; Locatia are si bune si rele. E o impletire de kitsch (acoperisul si turlele ca la Buzescu) si autentic. Fatada, zidurile si parterul te fac sa te simti intr-un castel. Pare ca investitia inceputa la mare anvergura s-a oprit la un moment dat, subsolul proiectat initial, mult mai intins decat castelul, era in vara ticsit cu fan. Nu cred ca au un manager sau acesta, daca exista, nu da socoteala nimanui si nu cred ca au nici femeie de serviciu.

Dar imbunatatirile facute acolo sant de buna calitate si de data recenta si cred ca o curatenine temeinica ar fi tot ce ar avea nevoie locul. Si, pentru a-I mari atractia, putina dichisire a terasei cred ca ar face bine, cimentul de pe jos (fiind de fapt plafonul subsolului) este crapat si denivelat, de parca ar fi fost aruncat acolo in pripa; poate o placare a lui, ca si a zidurilor imprejmuitoare, cu piatra naturala ar spori impresia de masivitate care insoteste de regula o astfel de constructie.

Ne-am cazat la etajul unu si compartimentarea locatiei ni s-a parut cam ciudata, cum ar fi prezenta salii de jocuri pe acelasi nivel cu camerele, sala prin care treceam obligatoriu in drum spre si dinspre camera in care eram cazate si in care domnea o mizerie si o dezordine surprinzatoare si unde, la 10 noaptea, clientii sau personalul au inceput sa joace tenis, deranjandu-ne.

Plusul a fost ca receptionera a fost foarte prompta cand I-am sesizat printr-un mesaj situatia si zgomotele au incetat.

Plecand de la impresia de murdar pe care ne-o lasase, eram cam reticente sa luam micul dejun, dar a fost surprinzator de bun, de indestulator, de curat si a fost servit ca bufet suedez.

Murdar ,insemnand de fapt ca lucrurile erau aruncate peste tot in sala de jocuri, pe langa pereti, claie peste gramada, sau in mijlocul incaperii, ca era neaspirat acolo dar si pe scari si noi ne-am jenat, dar receptionera care ne conducea parea sa trateze situatia ca pe ceva firesc. Ne-a intrebat daca a doua zi plecam devreme, pentru ca urma sa vina o echipa a PROtv-ului si noi ne-am mirat ca nici cu ocazia asta nu se straduisera cu curatenia dar si ca parea ca cineva se ocupa de publicitate, dar ca nimeni nu are o viziune unitara asupra pensiunii.

Dar in camera era curat, nu foarte curat , dar era in regula.

Pentru cei care sant foarte sensibili, in ideea ca ca lucrurile asa se desfasoara zilnic si ca n-au de gand sa responsabilizeze pe cineva cu curatenia, e mai bine sa evitati locul.

Dar eu as merge a doua oara, pentru ca mi-a placut, In general. Dupa ce ne intorceam din drumetiile de peste zi, stateam seara la mesele din lemn si ma relaxam cu o tarie. Sentimentul de libertate, de plenitudine cand respiram racoarea serii si aveam in fata stancile golase si inalte, atat de aproape de terasa, valoreaza pentru mine mai mult decat spiritul critic relativ la o conjunctura negativa in care se afla pensiunea acum.

Mai mult ma deranjau viespile care, band foarte incet, pana la urma imi acaparau paharul si trebuia sa renunt sau sa le scot cumva.

Camerele sant amenajate cu imaginatie, in stilul unui vechi castel, cu barnele imense de pe plafon la vedere si cu peretii albi si negletuiti, cu aspect denivelat. Peretii baii erau placati cu piatra naturala, am avut apa calda fara probleme, dar pe undeva o teava era Sparta si, in doua zile, apa de pe pardoseala crescuse cu 1 cm, pentru ca nimeni nu intrase sa faca curatenie.

Dar cred ca locul are o energie pozitiva, m-am simtit bine acolo, fiind intre stanci, temperatura nu depasea 28 de grade si noi veniseram din zona de canicula, de la 40 de grade; in plus, salteaua era amplasata aproape pe jos, doar pe un postament scund de vreo 10 cm, din lemn, asa ca parea ca dormeam pe jos, intr-un culcus bine incropit, iar dimineata, din culcusul meu, puteam vedea pe fereastra deschisa vacile cu talangi de pe dealul vecin, la distanta de 3-4 metri si ma puteam bucura de racoarea muntelui.

In zona am vizitat cheile Rametului, care insa nu sant pentru cei comozi, ca mine, trebuind parcurse la pas, pe pietrele raului; noi am mers pana unde s-a terminat drumul pentru masina si acolo erau parcate atatea masini de parca ar fi trebuit sa fie un marchet in zona. Mie, insa, nu mi-au placut cheile Rametului, nici cat am mers cu masina, nici cele cateva sute de metri de drum parcurs pe jos; vegetatia si relieful mi se pareau comune si plantele erau acoperite cu un praf alb, de parca s-ar fi lucrat cu var in zona.

Inainte de a merge pe chei am fost la Manastirea Ramet.

Pe mine, ritualurile bisericesti ma inhiba iar credinta o consider ceva foarte intim, pe care nu ma apuc s-o etalez ostentativ prin fata icoanelor, a moastelor si, mai ales, in prezenta altora. Sa merg sa ma rog pentru ceva anume, mi se pare obraznicie si interes; Asa ca, dupa o cruce discreta la intrarea in biserica, raman cat mai aproape de intrare si spun o rugaciune in gand, dupa care ma reculeg cateva minute pe un scaun.

Ei, la Manastirea Ramet pozam cadrul cu stancile care se vedeau in spatele zidurilor si, dupa cativa pasi, o maicuta ma admonesteaza taios: "nu mai fotografiati maicile!'

Mi s-a legat limba de soc, eu nici n-as fi indraznit s-o privesc in fata, dar mi-am cerut scuze, fara comentarii, desi atitudinea mi s-a parut nepotrivita cu pozitia dansei si cu locul in care eram.

Am intrat in biserica dar n-am apucat sa-mi spun rugaciunea ca o maicuta a inceput sa traga cu aspiratorul - era intre zece si unsprezece dimineata; Cateva femei isi plangeau mortii, erau in genunchi, cu ochii in lacrimi, s-au ridicat si au iesit.

Dar nu pentru asta nu mi-a placut manastirea; nu mi s-a parut atat de frumoasa ca altele, arhitectura nu era atat de reusita, florile nu erau atat de luxuriante, cadrul general nu era coplesitor de frumos ca in alte parti;

Se construia - manastirile au intotdeauna bani - si unele acoperisuri erau din arama si proaspat puse.

Mai frumoasa mi s-a parut zona de pana in manastire, ultimii 4- 5 km. In dreapta soselei era raul, a carui vale nu se vedea de multitudinea de arbusti si salcii si peste care, din loc in loc, erau podete din fier care legau ingusta sosea pe care mergeam de casele de dincolo de rau. In stanga erau casute bine ticluite, puse la punct, care aveau mici gradini, cu fanete si capite cu pomi fructiferi, cu ornamente de ciupeci din oale vechi vopsite cu rosu si alb, pe la porti, Din loc in loc, pe masute, erau oferite la vanzare borcanele cu miere si legume din curtile proprii. Imediat din spatele caselor, pornea vertical si inalt muntele, iar peretii muntosi verticali au strajuit drumul aproape pe toata lungimea lui pana la manastire.

Un drum frumos am descoperit dincolo de pensiune, pe Cheile Valisoarei, spre Turda, trecand prin Rametea. De o parte si de alta a soselei se intindeau vai largi, unele cu fanete, altele cu culturi, iar in dreapta, golasi, muntii Trascaului.

In apropiere de Rametea, venind dinspre Valisoara, in dreapta se vedea izolata ,mareata si golasa stanca Piatra Secuiului, iar in stanga priveam de sus fasiile ordonate si bine delimitate de terenuri lucrate; tot in stanga, de pe stanci, pluteau in aer zeci de parapante.

Am trecut prin Rametea, o localitate mica si foarte apreciata de turisti, forfotind de oameni, cu case bine intretinute, cu tocaria proaspat vopsita si pervazurile ticsite de flori. In case vechi, la sosea, erau deschise restaurante, care la noi in sud, ar fi fost ucise din fasa de OPC.

Am parasit drumul spre Turda si am luat-o spre Campeni pentru a ajunge in localitatea Ocolis. Ne-au intrigat repetatele panouri de pe drum: "Ocolis, tinutul din inima Ardealului".

Am descoperit un tinut de basm, atat de frumos incat parea butaforie; prea erau toate la locul lor, prea ca pe timpuri; prea autentic ca sa fie adevarat, in secolul nostru, sa vezi casute din lemn acoperite cu sindrila innegrita de vreme (de parca erau dintr-un muzeu etnografic in aer liber) iar dincolo de ele sa curga un paraias cristalin si mai incolo sa fie poienite cu capite de fan care sa se piarda in padurice... Vacile se intorceau de la pasune si nu le pasa de masina noastra iar satenii, cu un respect de pe timpuri, pe care nu-l mai gasesti azi pe la tara, se repezeau sa le ia din drum si sa ne faca loc. Drumul era miniatural, nici vorba sa incapa doua vehicule simultan. Ne vedeam din departe si, care putea, se strecura intr-un tapsan de drum ca sa-l lase pe celalalt sa treaca. Nimeni nu se enerva din cauza asta.

Cam dupa 5 km am intrat pe Cheile Runcului, facute de raul Ocolis. Noi am ajuns acolo intamplator, fara sa stim ce ne asteapta si frumusetea pe care o vedeam ne taia respiratia. In dreapta era muntele, cu pietre ca niste bijuterii, lespezi in culori vii, de alb-roz-gri, iar in stanga era raul Ocolis, cu valea uneori plecand din stanca, alteori largindu-se in poienite cu iarba verde si frageda.

Si nu erau turisti! Abia o masina cu cativa la un gratar!

Cu stupoare am citit mai tarziu ca zona e in pericol de a fi distrusa de initierea unei exploatari industriale de granit si dacit, pentru care Agentia locala de mediu ar fi dat deja acordul!

Cum poate cineva sa se atinga de asa frumusete si s-o distruga?

Ne-a parut rau ca a trebuit sa ne intoarcem, era trecut de sapte seara. Sigur in continuare s-ar fi desfasurat alte locuri de vis, in zare se vedeau creste muntoase impletite cu verdeata, probabil Cheile Pociovalistei, cum aveam sa citesc mai tarziu.

---

VIZUALIZĂRI: 3638 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI