Acasă la Brâncuşi

TIPĂREȘTE

Aşa cum aminteam într-unul din articolele despre Băile Herculane vezi impresii, pe parcursul sejurului nostru de 16 zile în această staţiune am avut două weekenduri libere de la tratamentul balnear, pe care le-am folosit pentru a face excursii prin împrejurimi. Iar una dintre incursiuni ne-a dus la Hobiţa.

Pornind din Herculane am mers până la destinaţie exclusiv pe şoseaua 67D, pe direcţia Târgu Jiu, distanţa parcursă fiind de cca. 75 km.

Valea Cernei

Am avut astfel ocazia să revăd, după câteva decenii, Valea Cernei, o zonă absolut superbă din cadrul Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei, arie naturală protejată şi zonă specială de conservare a mai multor tipuri de habitate (păduri, grohotişuri, avene, chei, cascade, circa 700 de peşteri etc.), dar şi a numeroase specii de floră şi faună, unele din ele unice în România, „de vină” fiind clima cu influenţe submediteraneene specifică acestor locuri. La ieşirea din Băile Herculane am trecut şi pe lângă Centrul de vizitare a parcului, inaugurat, din câte am citit, în 2015, dar pe care l-am găsit închis. Poate voi veţi avea mai mult noroc...

Defileul săpat de Cerna în piatra calcaroasă se întinde pe parcursul a 40 de kilometri. Pornind din aval spre amonte am văzut cum albia râului se îngustează şi apa devine tot mai limpede şi săltăreaţă. Câteva localităţi, în fapt nişte cătune cu case răzleţe aruncate pe dealuri, ne-au întâmpinat pe drum cu păşuni pitoreşti punctate de căpiţe de fân. La şosea am trecut pe lângă mai multe pensiuni, baze strategice de explorare a împrejurimilor pe trasee montane de către iubitorii de drumeţii. Am şi întâlnit grupuri de tineri echipaţi corespunzător, care se pregăteau probabil să atace crestele.

Ca nişte bătrânei ce suntem, noi ne-am mulţumit însă să parcurgem Valea Cernei cu maşina, cu câteva popasuri pentru scurte şedinţe foto. Pădurile de un verde minunat ne-au însoţit tot drumul şi singurul inconvenient (major, din păcate!) a fost calitatea asfaltului – găurit şi plin de hârtoape.

După vreo 20 de kilometri rulaţi în astfel de condiţii vitrege, am cotit la dreapta, urmând acelaşi 67D în direcţia Târgu Jiu. Drept înainte se aşterne o altă şosea, 66A, care duce spre Cerna Sat, Cheile Corcoaia, lacul de acumulare Cerna şi mai departe către Câmpu lui Neag, Uricani şi Lupeni, pentru a se intersecta, la câţiva km sud de Petroşani, cu E79, şoseaua ce traversează Valea Jiului. N-am făcut niciodată acest traseu, dar ştiu că priveliştile sunt superbe, aşa că rămâne pe altă dată.

Cu mare bucurie am constatat însă că după ce virasem la dreapta şoseaua a devenit brusc impecabilă, semn că o minte luminată de la CNADR sau Ministerul Transporturilor avusese ceva în cap – să lege o şosea de alta –, dar se oprise cumva, din motive obscure, aşa cum se întâmplă pe plaiurile noastre, la jumătate.

Baia de Aramă

După ce am ieşit din Valea Cernei orizontul s-a lărgit treptat şi locul formaţiunilor calcaroase l-au luat pante mai domoale dar la fel de împădurite. Localităţile străbătute acum – Glodeanu, Obârşia-Cloşani, Bratilova, Brebina – sunt sate în toată regula, cu biserica obligatorie, câte un magazin pe puţin şi case mari cu acareturi, creşterea vacilor şi păstoritul oilor fiind o tradiţie păstrată cu sfinţenie în aceste locuri.

Curând am ajuns la Baia de Aramă, un orăşel cu numai vreo 5.500 de locuitori dar cu o istorie îndelungată, pomenit în hrisoave încă înainte de 1392, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Dealurile bogate în minereu de cupru care îl înconjoară l-au determinat pe voievod să aducă aici meşteri saşi, care au fărurit roţi pentru morile de apă puse în mişcare de apele tumultoase ale râului Bulba. Ulterior, şi în special sub Matei Basarab, aşezarea s-a dezvoltat, beneficiind şi de faptul că se afla pe marele drum de sub munte ce traversa Ţara Românească, utilizat şi de negustorii sibieni. Astăzi importanţa oraşului e mai degrabă de natură agro-turistică. Ceva-ceva din moştenirea sa istorică s-a păstrat totuşi, deşi într-o stare avansată de degradare.

Este vorba de Biserica Sfinţii Voievozi, zidită între anii 1694-1703, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu, înfăţişat în tabloul votiv alături de doamna Maria şi de ceilalţi ctitori - boieri locali. A fost biserică de mănăstire, însă cu timpul chiliile de zid dinspre deal s-au dărâmat. Din zidul împrejmuitor nu au supravieţuit decât temeliile. Biserica a fost construită în formă de cruce, în stil brâncovenesc, din cărămidă şi blocuri din zgură de aramă. Pictura în frescă a fost realizată de zugravii Neagoe şi Partenie, ieromonah de la Tismana, şi terminată la 1713.

Din nefericire, biserica a fost lăsată de izbelişte şi fără proptelele care îi sprijină pridvorul teamă mi-e că se va prăbuşi. Mai mult, am înţeles că la un moment dat s-au vehiculat şi acuzaţii privind efectuarea unor săpături arheologice nautorizate şi neprofesionale, în căutarea unei „comori” brâncoveneşti, şi că momentan nu se află pe lista monumentelor istorice ce urmează a fi restaurate. Mare păcat, căci picturile interioare sunt minunate, la fel şi priveliştea ce se deschide din curtea bisericii, cu dealurile pline de verdeaţă.

Mănăstirea Tismana

Am părăsit Baia de Aramă cu marele regret de a vedea (încă) un vechi lăcaş de cult peste care s-a aşternut uitarea sau doar nepăsarea şi ne-am continuat drumul. La mică distanţă de oraş am ieşit din judeţul Mehedinţi şi am intrat în Gorj – cu alte cuvinte, am trecut din Banat în Oltenia. Am traversat o zonă de podiş cu lanuri de grâu şi porumb şi am ajuns la Tismana, o localitate mare şi frumoasă, de unde un indicator ne-a îndrumat la stânga spre mănăstire, aflată cam la 5 km de şoseaua principală, chiar în liziera pădurii.

Obiectiv religios cu rol esenţial în menţinerea credinţei ortodoxe pe aceste meleaguri, „măreţul cuib al Basarabilor”, cum a l-a descris Coşbuc, a fost ridicat de sfântul cuvios Nicodim, cel mai probabil între 1375-1378 (pisania nu s-a păstrat), anul sfinţirii fiind menţionat într-un document al cancelariei voievodului Dan II. Sfântul Nicodim a obţinut pentru aceasta sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu I (a domnit între 1374-1385) şi fiii săi, Dan I (1385-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu toţii puternic implicaţi în lupta pentru păstrarea independenţei Ţării Româneşti şi oprirea încercărilor de ocupare şi catolicizare forţată ale regatului maghiar, acţiuni încurajate de papalitate.

Se pare că viitorul stareţ a trecut în Ţara Românească din ţaratul bulgăresc al Vidinului după căderea acestuia sub regatul maghiar, în jurul anului 1370. A întemeiat mai întâi mănăstirea de la Vodiţa, cu ajutor de la Vladislav I, dar după numai cinci ani a fost nevoit să o părăsească după cucerirea maghiară. Nicodim a pornit atunci, cu acordul voievodului Radu, să caute un alt loc potrivit, şi l-a găsit la marginea nord-vestică a Ţării Româneşti. Mănăstirea Tismana s-a bucurat încă de la început de o situaţie aparte ca „samovlastie”, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusă de propriul sobor, iar cuviosul Nicodim primind de la patriarhul Constantinopolului rangul de arhimandrit. La un veac de la întemeiere, Tismana a ajuns posesoarea celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat.

După aproape două secole, din motive necunoscute, mănăstirea a suferit grave stricăciuni şi a fost necesară refacerea sa. Pisania pictată în naosul noii biserici în 1564 îl menţionează drept ctitor pe un domnitor pe nume Radu, identificat de specialişti ca fiind tatăl lui Mircea Ciobanu, adică Radu cel Mare (1495-1508). Din descrierea făcută de Paul de Alep la 1657, după finalizarea lucrărilor de către Matei Basarab, aflăm că biserica era de mari dimensiuni pentru acele vremuri, fiind compusă din altar, naos, pronaos şi exonartex deschis şi încununată cu trei turle.

În secolele XVII-XVIII mănăstirea a servit şi drept fortăreaţă în conflictele dintre turci şi austrieci iar mai târziu oamenii lui Tudor Vladimirescu i-au ţinut la distanţă pe ispravnicii olteni de pe zidurile sale.

În 1844 domnitorul Gheorghe Bibescu demarează un proiect ambiţios de restaurare a monumentelor istorice ale ţării, dar din păcate cu arhitecţi străini necunoscători ai specificului românesc. Astfel s-au dărâmat exonartexul deschis, contraforturile altarului, s-a zugrăvit exteriorul în chip mai puţin inspirat, s-au mărit şi adăugat ferestre iar un pictor din Câmpulung a repictat în ulei registrele inferioare. Lucrările de restaurare au fost reluate abia în 1954. A fost dată la iveală pictura originală din pronaos a lui Dobromir din Târgovişte iar prin reconstituirea pridvorului în 1983, Mănăstirea Tismana a revenit la forma arhitecturala originala, autentic românească.

După ce am lăsat maşina în parcarea de dimensiuni generoase, am trecut prin poarta din zid cu acoperiş din şindrilă şi am pătruns în incinta mănăstirii. Am urcat şi am lăsat în stânga, la poalele dealului pe care stă înălţată biserica, casa de oaspeţi şi acareturile, toate perfect îngrijite. Peisajul este încântător, cu pădurea care înconjoară mănăstirea şi rondurile frumoase de flori din curte. Ne apropiem de biserică şi admirăm construcţia în stil bizantin, singura mea supărare fiind o intervenţie recentă în pridvor: gresia. Bine că nu l-au închis, ca la biserica brâncovenească din oraşul Făgăraş!

Catapeteasma (1765-1766) în stil post-brâncovenesc este din lemn de stejar cu ornamente florale suflate în aur. Paraclisul este înfrumuseţat cu vitralii donate de poetul George Coşbuc. În 1979 s-a realizat o raclă de argint în care sunt adăpostite moaştele Sfântului Nicodim, Sfântului Ignatie Teoforul şi Sfântului Ioan Gura de Aur, împreună cu crucea de plumb purtată de Sfântul Nicodim. Cea mai mare parte a obiectelor de valoare deţinute de mănăstire, printre care şi tetraevangheliarul Sfântului Nicodim, se află la Muzeul Naţional de Artă al României, însă mănăstirea are şi ea un muzeu (10 lei intrarea), care deţine o bogată colecţie de picturi murale (şi anume pictura din 1766 din pronaos), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, manuscrise şi cărţi vechi şi un epitrahil care a aparţinut Sfântului Nicodim.

Reveniţi pe 67D, după circa 10 km am ajuns la Peştişani iar de aici am cotit la dreapta şi după alţi 3 km am intrat în Hobiţa, comună mare, cu oameni gospodari. La unele case am văzut în faţă panouri care anunţau că proprietarul e meşter în lemn ori ceramică.

Am avut bucuria de a admira măiestria meşterilor populari locali la prima ediţie a Festivalului RomânIA Autentică. Nu, nu e o greşeală de tastare în scrierea cu majuscule a ultimelor două litere din cuvântul „RomânIA” – e vorba de un eveniment organizat de Ziua Internaţională a Iei, sărbătorită începând din 2013 pe data de 24 iunie (de Sânziene). Ia este, aşa cum ştim cu toţii, o piesă esenţială a portului popular românesc, apreciată de reginele noastre Elisabeta şi Maria, imortalizată de Henri Matisse în tabloul „La blouse roumaine” şi de pictorii Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţă, dar şi sursă de inspiraţie pentru designeri români şi străini precum Yves Saint Laurent, Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford.

Festivalul a avut ca scop promovarea tradiţiilor şi meşteşugurilor româneşti prin evenimente organizate la Târgu Jiu şi Hobiţa. Pe un tăpşan situat la mică distanţă de sat meşterii populari şi-au etalat creaţiile: cusături (ii, fote, ştergare, iţari şi cămăşi bărbăteşti, dulame, năframe); scoarţe şi cergi; piese sculptate în lemn (linguri, fuse); ceramică (oale, vase). Am văzut şi demonstraţii la războiul de ţesut şi roata olarului. Mie îmi plac foarte mult obiectele de artă populară şi chiar am adunat cu timpul o modestă colecţie de care sunt foarte mândră şi pe care am mărit-o la Hobiţa prin achiziţionarea câtorva vase din lut ars de Şişeşti de o culoare ireal de deschisă. Iile m-au încântat şi ele, dar preţurile (250-350 lei), deşi normale pentru nişte lucrături manuale, erau prea mari pentru buzunarele noastre.

De la eveniment nu lipseau, bun înţeles, tarabele cu bere şi mâncăruri, deşi nu ştiu ce căuta acolo o „gogoşerie grecească”. De odihnit, te puteai odihni fie pe băncuţe de lemn, fie pe căpiţe de fân. Abia trecuse de prânz şi vizitatori erau deocamdată puţini, dar am văzut în reportajele transmise ulterior la TV că seara tăpşanul s-a umplut de lume, atrasă probabil în special de interpreţii de muzică populară care au evoluat pe scena special amenajată. Am urmărit şi noi câteva formaţii de dansuri şi un cor de copii care chiar m-a impresionat. Să mai adaug că organizarea mi s-a părut foarte bună: parcarea se făcea vizavi de tăpşan, în spaţii delimitate cu vopsea, poliţia era prezentă, la fel şi o ambulanţă.

După ce am făcut ocolul tarabelor ne-am îndreptat spre Casa memorială Constantin Brâncuşi, bine semnalizată din centrul satului.

Brâncuşi s-a născut la Hobiţa în 1876, al şaselea copil dintr-o familie de ţărani olteni. A urmat ca bursier Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova (1894-1898) iar în 1902 absolvă Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Se face remarcat încă din studenţie cu câteva sculpturi premiate. În 1903 pleacă pe jos la Paris, unde îşi ia diverse slujbe pentru a se întreţine, pentru ca în 1905 să fie admis la Ecole Supérieure des Beaux-Arts, în atelierul lui Antonin Mercié. După un an e nevoit să părăsească şcoala deoarece depăşise limita de vârstă, însă refuză să lucreze ca ucenic pe lângă celebrul Auguste Rodin, justificându-se astfel: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” („Nimic nu creşte la umbra marilor copaci. ”)

Participă pentru întâia oară la expoziţii colective în 1906. Un an mai târziu creează prima versiune a Sărutului şi închiriază un atelier în Montparnasse, unul dintre cartierele frecventate de avangarda artistică pariziană, cu care intră în contact. Între 1909-1914 expune cu regularitate, alături de alţi artişti, la saloanele de la Paris şi Bucureşti şi inaugurează ciclurile Pasărea măiastră, Muza adormită şi Domnişoara Pogany.

Odată cu prima expoziţie personală de la New York din 1914 devine celebru peste noapte. Lucrările îi sunt cumpărate la preţuri care îi permit un trai tihnit. Urmează, până în 1940, perioada de vârf a creaţiei sale, care include, printre altele, şi ansamblul sculptural de la Târgu Jiu inaugurat în 1938 – Masa Tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit. S-a stins din viaţă în 1957 la Paris şi e înmormântat în cimitirul Montparnasse.

Brâncuşi s-a născut român şi a murit francez. Francezii îi pronunţă numele [brancuzi], cu accent pe ultima silabă, şi aşa a ajuns să fie cunoscut în întreaga lume. Dacă îi vei rosti numele „pe româneşte” într-o conversaţie cu un străin, nu va înţelege despre cine e vorba. Mai mult, în unele filme documentare, pliante, cataloage etc., el este prezentat drept „sculpteur français”, fără nicio referire la ţara de origine. Da, francezii şi-l revendică, aşa cum fac de altfel cu o mulţime de alţi artişti născuţi în Rusia, de pildă, dar înainte de a ne repezi să-i înfierăm cu mândrie proletară ar trebui – poate – să ne amintim un lucru, şi anume că Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a devenit cetăţean francez.

Cum s-au petrecut lucrurile?

În 1951 Brâncuşi s-a decis să doneze statului român toate operele din atelierul său din Paris: 230 de sculpturi, 1.600 de fotografii şi clişee foto, unelte, mobilier. Pentru evaluarea lucrărilor autorităţile comuniste au trimis la Paris o delegaţie din care făceau parte ţesătoarea Constanţa Crăciun, ministrul culturii, Teoharie Georgescu, un tipograf cu patru clase primare ajuns ministru de interne, şi Leonte Răutu, creierul ideologic al Partiului Muncitoresc Român. Aceştia s-au plimbat prin atelier şi l-au întrebat pe sculptor ce reprezintă fiecare lucrare în parte. Brâncuşi s-a enervat şi i-a dat afară, apostrofându-i: „Statul român trebuia să trimită nişte oameni competenţi”.

La întoarcerea în România, membrii delegaţiei au întocmit un referat în care afirmau că lucrările lui Brâncuşi sunt „opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit” şi care „nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România”. La recomandarea lor, într-o şedinţă a Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei Republicii Populare Române, propunerea de donaţie a lui Brâncuşi a fost refuzată! În cadrul şedinţei, George Călinescu a susţinut că „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură”. Deşi „în apărarea” lui Brâncuşi s-au pronunţat Geo Bogza, Camil Petrescu şi Victor Eftimiu, decizia de respingere a fost votată în majoritate.

Aflând de această decizie (pe care a calificat-o drept „impecilă”), Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română în august 1951 iar în anul următor a obţinut cetăţenia franceză şi a donat ţării de adopţie toate operele din atelierul său de la Paris.

Şi totuşi, ultimele sale gânduri s-au îndreptat tot către România. În 1955 a înaintat statului român o cerere de repatriere pentru a fi înmormântat alături de părinţi la Hobiţa, cerere care i-a fost de asemenea respinsă. Iar în ziua morţii i-a mărturisit episcopului ortodox al Parisului: „Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea… ”

De prisos să adaug că şi după 1989 autorităţile române s-au bâlbâit în privinţa restaurării ansamblului de la Târgu Jiu ori achiziţionarea unor lucrări ale marelui sculptor, şi aşa se face că în România se află actualmente doar 16 lucrări ale lui Brâncuşi, 10 la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi 6 la Muzeul de Artă din Craiova.

Francezii, în schimb, au ştiut să-i aprecieze opera, şi cea mai bună dovadă în acest sens este Muzeul Brâncuşi din Paris, situat în imediata apropiere a Centrului Pompidou, într-o zonă consacrată artei inovatoare a secolului al XX-lea.

Revenind la muzeul de la Hobiţa, cred că primul lucru care ar trebui spus este că nu este amenajat în casa în care s-a născut sculptorul, ci pe un teren care a aparţinut familiei sale. După moartea părinţilor, Brâncuşi şi fraţii săi au făcut împărţirea averii trăgând la sorţi. Sculptorului i-a revenit terenul pe care se află acum amplasată casa memorială, în timp ce sora lui Frăsina „a câştigat” casa, pe care a mutat-o la circa 100 m distanţă. În 2002, Florin Codre, sculptor de artă monumentală, cascador şi crescător de cai de rasă, a dorit să cumpere această casă şi să o strămute la Bucureşti pentru a o restaura, însă nu a primit acordul autorităţilor locale. L-a convins însă pe un strănepot al lui Brâncuşi să-i vândă bârnele care mai rămăseseră din casa părintească. Autorităţile locale au solicitat în instanţă anularea convenţiei de vânzare-cumpărare dar Florin Codre a venit noaptea ca să fure acoperişul, pe care îl dăduse jos de pe casă pentru a-l putea transporta. I s-a întocmit dosar, care s-a finalizat cu neînceperea urmăririi penale...

În prezent, casa „adevărată” e în ruină. Acoperişul e depozitat într-o magazie a Grupului şcolar Peştişani, ca să nu dispară. Din cauză că au fost lăsate sub cerut liber, bârnele sunt putrezite şi cu greu ar putea fi salvate. Fiind clasificată ca monument istoric, asupra casei nu se poate interveni decât cu avizul Ministerului Culturii. Elementele originale conservate ar putea fi mutate în curtea casei memoriale dar până acum nu s-a întreprins nimic.

În consecinţă, „Casa memorială Constantin Brâncuşi”, inaugurată în 1971 dar impropriu denumită aşa, este în fapt un mic monument de arhitectură populară oltenească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Asta nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea locului. Poarta din lemn sculptat duce către curtea cu buturugi pe post de băncuţe, pomi fructiferi şi flori, în care am regăsit şi un puţ cu cumpănă, un grajd şi o magazie. Când am ajuns noi, o muzeografă oferea din pridvor explicaţii despre viaţa lui Brâncuşi unui grup de turişti. Contra numai 3 lei poţi intra în cele trei încăperi (fotografiatul e gratis): odaia de dormit, cunia (bucătăria cu vatra cu corlată) şi celarul – cămara, cu tavanul înclinat, de unde se poate urca în pod. Am admirat ornamentaţiile stâlpilor prispei, obiectele de uz casnic din lemn şi lut, scoarţele olteneşti, războiul de ţesut. Muzeul deţine fotografii, albume, documente, cărţi, scrisori care reflectă momente din viaţa şi activitatea lui Constantin Brâncuşi.

Un loc frumos, deşi nu tocmai „autentic”, dar tocmai potrivit, după părerea mea, pentru a medita asupra soartei unui artist genial mai apreciat, din păcate, în străinătate decât „acasă”!

*****

Printre iubirile lui Brâncuşi – pictoriţa Margit Pogany, americanca de origine irlandeză Eileen Lane, prinţesa Maria Bonaparte, miliardara Peggy Guggenheim – s-a numărat şi Maria Tănase. Povestea lor de dragoste a început în 1938 la Paris, unde renumitul etnograf Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară românească la care cei doi au fost invitaţi. Deşi Brâncuşi avea la acea vreme 62 de ani iar Maria Tănase doar 25, pasiunea i-a copleşit în asemenea măsură, încât ea s-a mutat în atelierul sculptorului, total nepăsătoare la propria carieră şi fascinată de personalitatea debordantă a mult mai vârstnicului artist. După mărturisirea unui prieten, Brâncuşi îi declara iubitei sale: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu... ”

Cu timpul însă, se pare că Brâncuşi a devenit tot mai posesiv, încercând să îşi impună propriile păreri. Era nemulţumit că Maria Tănase se mulţumea să interpreteze cântece de petrecere în cârciumi în loc de muzică populară autentică sau operetă pe marile scene ale lumii. După un an cei doi s-au despărţit, dar după moartea lui Brâncuşi, Maria Tănase a fost atât de afectată încât a vrut să se stabilească la Târgu Jiu pentru a înfiinţa acolo o şcoală pentru tinerii interpreţi de folclor. Nu a mai apucat, căci în 1963 a fost diagnosticată cu cancer pulmonar şi peste un an s-a stins din viaţă.

Ca un omagiu adus acestei iubiri, îl rog pe Webmaster să ataşeze următoarea ilustraţie muzicală: Mărioară de la Gorj, în interpretarea Mariei Tănase: https://www.youtube.com/watch?v=3Vt7fPLH7jg

---

VIZUALIZĂRI: 2350 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI