Acasă la Ion și Ana

TIPĂREȘTE

Unul din visurile mele, și – sper – proiecte viitoare, este să traduc capodopera lui Rebreanu în spaniolă. Ion este tradus în câteva limbi bune, în spaniolă nu l-am găsit, că tare aș vrea să-l citească și R... E romanul meu preferat. Da, din toată literatura română, mie cel mai mult îmi place Ion. Motive nu-mi lipsesc, și aș putea înșira aici o adevărată polologhie, dar nu este cazul. Faptul că vizita la casa lui Rebreanu era obligatorie pentru mine astă vară are o explicație acum, așa-i?

Ajunși în județul Bistrița-Năsăud și îndreptându-ne spre Telciu, inima mi-o luase razna la vederea indicatorului Comuna Liviu Rebreanu. Era trecut de cinci, dar tot am oprit un pic în mica parcare de lângă, ca să-i iau pulsul, să miros aerul de lângă casă, și să-mi promit că nu scap vizita.

Și uite așa am ajuns acolo la plecare din Maramureș spre Bucovina, în ziua de Sf. Mărie. Era soare și frumos și bustul lui Rebreanu strălucea, sau cel puțin mie așa mi s-a părut. Am trecut pragul casei, și în prima încăpere se afla o familie cu un copil mai micuț ca al meu, și un domn care dădea explicații. Imediat ne-a poftit pe un ton răspicat, aparte (atât de aparte că nu am cum să-l uit), sacadat și apăsat, iar când am întrebat de taxă ne-a zis că plătim la sfârșit.

Date tehnice veți găsi probabil pe net, și oricum le veți afla in situ dacă veți ajunge acolo. Atâta doar că la momentul respectiv am făcut socoteala și la sfârșitul lui noiembrie se vor face o sută treizeci de ani de la nașterea lui.

L-am întrebat pe domnul ghid dacă se pot face poze. Mi-a zis că teoretic nu, dar că va închide ochii. Simpatic domnul ghid.

Casa are trei camere. În prima (fostă bucătărie, din care a mai rămas doar cuptorul) am zăbovit în fața unor vitrine cu poze, cărți în ediții mai vechi sau mai noi, reviste, manuscrise ale scriitorului, manuale școlare, cărți traduse în diverse limbi, citate ale altor scriitori vorbind de Rebreanu... Fi-meu, care mai are până să citească și el Ion, mă întreba dacă și satul unde locuim va lua numele lui pe viitor, așa cum Prislopul a devenit Liviu Rebreanu. I-am zis că dacă o să fie tot așa de puturos la scris ca și până acum, nu;). Și de fapt, la Prislop s-a mutat, acesta a devenit cunoscut drept satul natal al lui, dar de fapt s-a născut într-un sat mic, din apropiere, care nu apărea pe nicio hartă... Oricum, visurile, dar mai ales suferința țăranului român avea să le cunoască scriitorul mai bine decât oricine altcineva și în Prislop și în toate satele românești pe unde am umblat. Și nu, nu a fost deloc banal (asta era marea lui temere), pentru că a pus atâta suflet în scrierile sale despre problemele legate de pământ, încât pe mine una mă încântă de fiecare dată când îl recitesc. După atâția ani...

În a doua cameră am aflat (pentru că dacă am știut vreodată, nu-mi mai aduceam aminte) că Pădurea Spânzuraților a fost scris în memoria fratelui său care fusese executat pe front pe timpul primului război mondial. Pe lângă alte amintiri și obiecte ale scriitorului, cel mai mult mi-a plăcut panoul cu personaje reale care au trăit în Prislop și care l-au inspirat pe Rebreanu să-și construiască personaje. Domnul ghid se afla la datorie, așa încât am aflat că Rodica lui Ignat a devenit Ana, sora scriitorului a fost Laura, etc. Sunt și schițe cu imagini ale casei lui Belciug, dacă vă amintiți de el, sau ale casei lui Ion al Glanetașului, ba chiar și o schiță a satului făcută de însuși scriitorul. Mi-a plăcut mult să văd cele două costume vechi purtate de Ion Pop al Glanetașului și de Ana... Ghidul ne-a spus că Ana cea reală a trăit mult, avea peste optzeci de ani când a murit, mult mai târziu decât Ion al ei (cam așa se întâmplă, de vină e media de viață a femeilor și a bărbaților așa, în general ;) ). Nu am avut vreme să mergem la mormintele celor doi, care se află în cimitirul satului.

În cea de-a treia cameră nu se poate intra, are o bandă la ușa, dar din prag se văd foarte bine mobilierul de epocă (oglindă, canapea de epocă, biroul cu nelipsita lui scrumieră...) și fotografiile de familie (mai puțin notițele). Mi-a plăcut, ai impresia că Rebreanu se va întoarce dintr-un moment într-altul acasă...

Data viitoare e musai să merg la casa lui Rebreanu de la Valea Mare, că doar e lângă Pitești. Acolo și-a făcut scriitorul cuibul și acolo a murit, deși a fost apoi mutat la Cimitirul Belu.

Când am terminat de văzut cam ce era prin cele trei camere, domnul ghid ne-a poftit în cealaltă clădire de dincolo de bustul scriitorului, mai mare, cu două etaje. La parter se află un amfiteatru care poartă numele lui George Coșbuc. Înainte de a pune noi întrebarea, ne-a și lămurit: tatăl lui Rebreanu a fost coleg de școală cu Coșbuc, drept pentru care poetul nostru (a cărui casă, deși aflată într-o comună vecină, nu am vizitat-o) era foarte respectat în familia Rebreanu. Apoi omul l-a întrebat și pe fi-miu dacă are vreo întrebare. Da, avea: de ce a spus că amfiteatrul are șaizeci de scaune (nu sunt sigură că e numărul corect) când de fapt are cincizeci și opt, sau ceva în genul ăsta. El asta făcuse în vreme ce ghidul ne explica: numărase scaunele și-i dădea cu minus;).

În această clădire se află multe vitrine cu cărți, fel și fel de ediții, cu traduceri în fel și fel de limbi. Scrise până și în Braille! Foarte interesant.

Acolo sus, la etaj, într-un mic birou, i-am plătit omului taxa de vizitare a complexului (patru lei adult, doi lei copil) și am cumpărat și două cărți. Una 15 lei, alta 20 lei (deși dedesubt scria tot 15). Ne-a întrebat dacă vrem să ne-o dedice. Și uite așa domnișorul are o carte cumpărată de acasă de la Rebreanu și îi mai e și dedicată. Răscoala am recitit-o pe plajă în Valencia... Pentru Pădurea Spânzuraților încă nu am starea de spirit necesară.

Casa țărănească cu pridvor îngust nu ar ieși cu nimic în evidență dacă s-ar amesteca cu alte case din sat. Este vopsită cu var alb, dă senzația de curățenie, are un acoperiș simplu de lemn... Mi-a plăcut mult și inscripția de pe placa de la intrare, care spune că acolo a trăit, în mijlocul eroilor săi din Ion, marele Liviu Rebreanu...

Sentimentul pe care l-am încercat la plecare a fost unul de… împlinire, nu știu cum altfel să explic… Și de mândrie (pe care nu mai știam cum să i-o transmit lui R... pentru că or fi având ei pe Cervantes al lor, dar și noi avem cu cine ne mândri și să nu-mi ziceți că exagerez;)) cred, pentru că am fost acasă la un geniu al țărănimii române pe care eu o iubesc atâta…

Vă doresc să ajungeți acasă la Ion…

---

VIZUALIZĂRI: 2763 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI