Canionul 7 scări – un spectacol „îmblânzit” al naturii

TIPĂREȘTE

Savantul Nicolae Iorga a scris la un moment dat: Cum s-a spus de atâtea ori de oamenii de știință, cum am apăsat nu odată eu însumi, România e carpatică, Jugoslavia dinarică, Grecia maritimă, iar Turcia anatolică. Balcanică e numai Bulgaria... .

Geograful Ion Conea analizează și completează această afirmație în lucrarea „Geografie şi istorie românească” din 1944: Iar ceea ce e carpatic la Români, înainte de toate, este pământul – adică spațiul lor geografic, dar la fel de carpatică e și istoria. În adevăr, pământul dacic, de o parte și de alta a cetății Carpaților, este, în cea mai mare parte, clădit din material carpatic [… ] smuls de râuri din munți și așternut, apoi, jur împrejur de aceștia. Dar nu numai pământul, ci și istoria – cum spuneam – e carpatică. Și ea – tot din centru spre margini s-a ținut, ca și temelia solului. Dar și neamu, l deopotrivă, este un neam carpatic, în sensul în care sunt și râurile românești carpatice: și el a curs în trecut, ca și acelea, din vatra carpatică spre margini, populându-le și pe acestea dens. [… ] Fără acești Carpați – cei mai umblați, mai cunoscuți și mai iubiți din câți munți are continentul nostru (iubiți de masa de țărani a poporului românesc, care-i stăpânește și care se simte legată – cum s-a spus de Nicolae Iorga – de fiecare stâncă a lor); cei mai plini de drumuri populare, aceleași azi ca și acum două sau trei mii de ani, și cari n-au o singură vale sau creastă cât de neînsemnată fără numele ei propriu popular – fără acești Carpați, zic, nu e greu să înțelegem că un neam românesc nici nu s-ar fi născut, măcar, sub soare: Traian, doar, pentru ei a trecut Dunărea dincoace. [… ] Cu caracterul lor de cetate, cu depresiunile lor adăpostite sub ambele versante ca niște cuiburi de rândunică sub strașina casei [Carpații] au apărat, au păstrat neamul românesc și l-au scos din furtună la liman.

Frumoase cuvinte venite din partea unor personalități ale românilor – Carpații: coloană vertebrală a poporului român. Acești munți „ascund” locuri superbe pe care le descoperim doar luând la pas cărările șerpuitoare, pădurile întinse și crestele montane. Un astfel de loc de poveste întâlnim în Munții Piatra Mare, situați în Carpații de Curbură, cu acces de pe Culoarul Văii Timișului – Canionul și Cascada 7 scări.

Am aflat cu câțiva ani în urmă despre acest obiectiv natural și am citit permanent știri despre starea amenajărilor; astfel am aflat de condiția precară a scărilor (înainte de anul 2013), apoi de închiderea lor pentru public și la final de redeschiderea în siguranță a traseului, după modernizarea scărilor și punților de metal. Am tot amânat escapada de la Dâmbu Morii de la un weekend la altul din cauza avalanșei de informații ce descriau „avalanșa” de vizitatori de la fiecare sfârșit de săptămână. Acum, la început de august 2015, s-a ivit pe neașteptate o ocazie de a merge la Canionul 7 scări în cursul săptămânii, cu speranța că nu vom întâlni o aglomerație de nedescris. Am fost ajutați și de vremea puțin capricioasă, pe toată Valea Prahovei a plouat torențial în prima parte a zilei (în timp ce la București erau 35 de grade, la Azuga erau 16 grade). Cea de-a doua parte a zilei a fost însorită astfel că am putut purcede la drum, ploaia revenind după ora 18.00.

Traseul este bine marcat (bandă galbenă), există plăcuțe indicatoare bilingve în toate punctele importante. La bariera de acces aflăm orele între care este deschis canionul: 10.00-18.00 - în funcție de starea vremii ori alte probleme tehnice/administrative acest program se poate schimba – lucru ce se postează pe pagina oficială de pe un sait de socializare. Timpul de parcurgere până la canion afișat pe plăcuțele indicatoare este de 1 oră și 15 min de la podul peste râul Timiș sau o oră de la barieră – o estimare corectă. Bineînțeles că acestă evaluare diferă de la persoană la persoană în funcție de multe criterii: vârstă, experiență montană, starea vremii, pasiunea pentru fotografie, grup organizat ori nu, etc. O oră de mers potrivit, cu pauze numeroase pentru capturarea de imagini prețioase, ne-a fost de ajuns pentru a ajunge la căbănuța de la canion.

Dacă la început drumul trece printre pajiști cu iarbă înaltă, deschis în calea soarelui, după câteva sute de metri ajungem destul de repede la umbra răcoroasă a pădurii. Pârâul Scărilor, afluent al râului Șipoaia (ce se varsă în Timiș) ne însoțește în permanență sărind vesel peste trepte de stâncă ori trunchiuri de copac. Apa cristalină și rece de munte constituie un avantaj mare pentru călătorul încălzit de efort – un căuș de apă rece pe față ne trezește la realitate și ne dă putere pentru continuarea traseului.

Primul loc de popas este intitulat Popasul Valea Șipoaia, aici găsim primele seturi de bănci/măsuțe de lemn amenajate pentru odihnă ori savurat un sandviș în aer liber. Este, totodată, punctul terminus al drumului forestier până unde poate ajunge un autoturism ori mașina jandarmilor. De aici accesul motorizat se poate face doar cu ajutorul atv-ului urmând un traseu chiar prin/pe lângă albia pârâului (cabana de lângă canion are în dotare un asemenea atv).

Poteca ce traversează pădurea este relativ ușoară, doar două-trei puncte de urcuș sunt mai solicitante – atenție la pietrele alunecoase și la miile de rădăcini de copac ce brăzdează cărarea. Până la canion mai întâlnim două locuri de popas amenajate, și anume Cascada cu apă vie (un intrând în umbra pădurii, peste pârâu) și Luminișul însorit (o poieniță superbă în buza pădurii, se trece un podeț de lemn peste apă). Pe măsură ce cărarea urcă prin codrul ce ne ferește de razele soarelui încep să apară și stâncile – cursul de apă se strecoară și erodează piatra, cascadele capătă amploare.

Deodată se aude un fel de șuierat… gata, s-a oprit… ba nu, iar se aude. Apare în viteză un personaj agățat de cablul ce se întinde deasupra albiei. Apoi altul, și altul… Sunt cei ce se aventurează pe cea mai mare instalație de tiroliene din România. Este vorba de 21 de segmente înșirate pe o distanță de puțin peste 2 km, deasupra albiei Pârâului Scărilor, cu plecare din apropierea canionului și punct de sosire la Popasul Valea Șipoaia (aici se află altă căbănuță de lemn unde se predă echipamentul). Diferența de nivel între cele două puncte este de 300 m. Anumite segmente sunt spectaculoase, ele strecurându-se la înălțime printre brazi ori apropiindu-se de cursul de apă; dacă între unele segmente se află atât platforma de sosire cât și cea de plecare, în alte puncte trebuie fie să cobori pe o scară interesantă până la platforma de jos, fie chiar să mergi câțiva pași pe jos până la următoarea tiroliană. Toate aceste combinații dozează adrenalina și lasă timp de respiro. Cel mai lung segment de tiroliană are circa 300 m, iar cel mai scurt 47 m (60 m după alte surse) – distracția costă 50 lei de persoană (între 45-95 kg). Sus se face instructajul, se primește hamul, casca și mănușile de protecție – inima să te țină! Cei mici benficiază de o tiroliană în zig-zag (de fapt, 2 trasee), de mică dificultate în punctul de jos de la Popasul Valea Șipoaia – costul este de 20 lei pentru 30 minute.

Clopoței albaștri, flori galbene, trepte de lemn, un pod mai lung de lemn, marcaje colorate, trunchiuri de copaci, firișoare de apă, rădăcini ca niște caracatițe și nelipsitul clinchet cristalin al pârâului sunt elementele ce ne însoțesc în drumul nostru câtre canion. După aproximativ o oră ajungem la cabana de unde ne procurăm brățările de acces în Canionul 7 scări. Prețul pentru un adult e de 10 lei, copiii/elevii/studenții achită doar 5 lei. Câteva mese și bănci aflate în fața punctului de taxare permit o clipă de odihnă. Din interior putem achiziționa un ceai cald (3 lei), o cafea solubilă ori ciocolată caldă (5 lei), apă ori suc (5-6 lei), biscuiți, croissante, alune (4 lei). Parcă am observat la vânzare și ceva suveniruri (magneți) și harta Masivului Piatra Mare.

Lipim brățările în jurul încheieturii mâinii și pornim spre obiectiv… ultimul urcuș pe niștre trepte de lemn ne scoate în fața pereților înalți de stâncă – se vede prima scară, temperatura aerului scade, temperatura corpului crește (de emoție…). A apărut un ultim loc de popas, un mare foișor de lemn suspendat deasupra pârâului, dotat cu bănci – un bun adăpost în caz de ploaie – Popasul Canionul Șapte Scări. Un panou informativ ne oferă informații despre Masivul Piatra Mare, sit Natura 2000.

Înaintăm spre primul podeț de fier zincat, spre prima scară. Ne aflam, în sfârșit, în fața uneia dintre cele mai frumoase creații ale naturii din această parte a țării. Și eram aproape singuri... prilej de contemplare a peisajului și de fotografii pe îndelete. Angajatul de la baza scărilor, foarte amabil, ne-a oferit informații și amănunte privind variantele de întoarcere (îndrumări oferite și de persoana de la punctul de taxare).

Canionul Șapte Scări. Prima treaptă, primul contact cu fierul rece al balustradei… începe aventura în canion. Trecem pe sub cadrul porții ce se încuie în fiecare noapte și înaintăm pe puntea solidă. Versanții înalți ne înghit făptura, ne strâng între pereții reci, ne îndeamnă să mergem mai departe. Un frig pătrunzător ne înconjoară hulpav – doar trebuie să gândim la rece acest superb sector de chei. Puntea metalică este bine ancorată în pereți și are balustrade solide. Ne uităm în sus – cerul se zărește printr-o fantă îngustă… stânca e atotputernică aici… și apa, care în mii de ani a săpat în aparenta duritate a pietrei. Urmează un mic cot și cea de-a doua scară… dar stai, în fața ochilor răsare o cascadă, o „săritoare” – apa se aruncă vijelios într-o căldare șlefuind în continuare patul albiei. Uauuu, de la baza celei de-a doua scări zărim provocarea canionului: a treia scară, înaltă, aproape verticală – strălucitoare chiar în lumina ce se strecoară printre pereții cheilor. Ne dezlipim ochii de la „vedetă” și urcăm a doua scară; de pe punte zărim prin crăpătura stâncilor foișorul de lemn ce tronează la baza canionului. Ne apropiem de scara cea mai lungă a traseului și primim botezul apei – stropi reci plutesc în aer și înconjoară prima jumătate a scării. În partea stângă se prăvale în gol apa pârâului, strânsă de pereții de piatră și îndemnată să se grăbească de către accentuarea pantei. Cascada udă pereții înconjurători și umple aerul deja rece de o umezeală la fel de rece. Este însă o plăcere să simți pe față picăturile de „apă vie” izvorâte din înălțimile munților. Aceste cascade, trepte de apă, sunt cele ce au dăruit canionului numele de „7 scări”, înălțimea lor variind între 2,5 m și 15 m. Ne cățărăm pe scară, treptele chiar dacă sunt ude nu sunt alunecoase datorită striațiilor; apa face un zgomot asurzitor la câțiva centimetri distanță – de altfel acest zgomot te însoțește non-stop pe tot parcursul defileului. Urcăm încet cele peste 40 de trepte și aproximativ 12 m înălțime cu ambele mâini pe balustrade; la jumătate mă opresc și fac câteva fotografii chinuite; în peretele de stâncă apare o adâncitură rotunjită – am să aflu mai târziu că se numește marmită și se formează datorită eroziunii apei și a schimbărilor de direcție a curgerii. Triumfători ajungem pe platformă și privim la zig-zagul în coborâre al punților ce tocmai le-am străbătut – suntem la o înălțime considerabilă. După câțiva metri platforma ne scoate la lumină, apar iarăși clopoțeii albaștri pe stânci, pășim din nou pe sol… dar nu pentru mult timp – în depărtare altă scară urcă câțiva metri pe perete. Un ansamblu de mici trepte fac apa să „țopăie” voioasă către căderile mai mari. După această platformă urmează iar pământ sub tălpi, apoi o nouă scară printre pereții înveliți în mușchi verde și flori albastre/mov. Puntea are două șerpuiri după care ne dezvăluie un nou „secret” – altă cascadă lângă care putem ajunge și ne scălda mâinile în apa rece ca gheața. Poteca face o cotitură la dreapta unde altă scară ne așteaptă cuminte să o cucerim; în jurul scării observăm o stâncă rotunjită perfect de eroziunea milenară a apei. Alternanța potecă de pământ/piatră – scări/punți metalice continuă – urmează un scurt urcuș pe o stâncă șlefuită de apă și vânt: mici adâncituri și o balustradă fixată în perete ne ajută să depășim cu brio micul obstacol – nu lipsește din peisaj cascada. O altă scăriță și o punte mică ne conduc spre dreapta – aici există un loc mai larg săpat sub stâncă unde este amenajat un interesant loc de popas format din mari trunchiuri de copaci. Te poți odihni câteva minute în sunetul puternic al micii cascade din apropiere. Golul de sus e străjuit de brazi înalți îngemănați cu stânca. Din nou la drum…. un urcuș lung pe marginea stâncii pășind în adâncituri șlefuite și ținându-ne bine de balustradă. Este ultima platformă metalică și ultima scăriță ce ne coboară pe sol. De aici urmează o potecă ce se strecoară pe malurile râului printre bușteni aduși de ape către canion. Pereții de piatră se îndepărtează, lumina și căldura soarelui încep să își facă din nou apariția și destul de rapid ajungem din nou în mijlocul vegetației. Este un moment de liniște binemeritată după gălăgia pârâului mereu în cădere și suspansul străbaterii canionului. Nu se aud decât glasuri de păsări și foșnet de frunze în adierea vântului. Un gard de cabluri metalice închide accesul în canion dinspre această parte; un indicator cu bulină roșie ne îndrumă către traseul ocolitor de întoarcere. Deși nu este spectaculos deloc, în comparație cu varianta către Drumul familiar (triunghi albastru) care ne poartă pe lângă alte atracții, acest traseu este mai rapid și mai scurt. În aproximativ 25 minute, după un urcuș inițial ceva mai abrupt – apoi numai coborâre, se ajunge la căbănuța unde este punctul de taxare.

Astfel am parcurs cei 160 m lungime și diferența de nivel de 58-60 m la o altitudine de circa 1000 m a Canionului 7 Scări. Este o experiență plăcută, amenajările oferă un plus de siguranță călătorului, iar sensul de mers unic nu crează ambuteiaje pietonale. Am rămas surprins de peisajele ce răsăreau în fața ochilor la fiecare cotitură a punților, la fiecare ascensiune pe scări ori cățărare pe stânci. Am fost permanent în alertă: oare ce urmează? , cât de mare va fi cascada următoare? , cât de apropiați sunt pereții de stâncă? Mie unul mi-a plăcut fiind prezent aici pentru prima dată; e posibil ca cei care au străbătut cu ani în urmă varianta mai sălbatică a defileului să nu fie chiar mulțumiți de modernizare și afluența de vizitatori. Traseul de întoarcere durează mai puțin, vreo 45 de minute. Ne-am oprit la barul Vilei 7 Scări pentru a savura o bere rece, la prețuri decente (3,5 – 4 lei).

Legendă. Se spune că mocanii din Baciu, acum cartier al orașului Săcele, organizau în fiecare an o întrecere pentru tinerii satului și iubitele lor. Probele, două la număr, puneau la grea încercare rezistența fizică a tinerilor dar și iubirea din cuplu. Astfel cei doi trebuiau să parcurgă mai întâi drumul până la canion, apoi să urce pe scări și să reziste timp de o noapte în partea de sus a cheilor fără să își arunce cuvinte de ocară. Trecerea cu brio a acestor probe ar fi condus către un cuplu trainic, ce putea să își lege destinele prin căsătorie. Dacă ținem cont de temperatura scăzută din chei și preajma lor, precum și pericolul apariției animalelor sălbatice, putem concluziona că era vorba de o încercare dificilă.

Scurt istoric. Primele informații privind încercări de amenajare ale canionului datează din perioada 1910-1912 când Asociația Ceangăilor din Șapte Sate (zona Săcele) efectuează lucrări rudimentare de traversare a cheilor: bușteni tăiați în două ce jucau rol de punți și scări. În anii '30 pasionatul montaniard brașovean Carol Lehmann (1894-1990; a marcat numeroase trasee și poteci, a contribuit la ridicarea unor refugii, a realizat numeroase hărți și fotografii montane) a reamenajat accesul și traversarea canionului. Au urmat noi lucrări în anii '45 dar și prin anii '60, construcțiile din lemn nerezistând prea mulți ani. Cea mai serioasă amenajare a avut loc în anii '70 când au fost amplasate scheletele metalice ale scărilor și podețelor – lucrare realizată de muncitori de la uzinele mari brașovene. Acestea au rezistat până în anii 2011-2012 când viituri masive au dus la șubrezirea întregului sistem de scări. În vara anului 2013 are loc înlocuirea tuturor scărilor și pasarelelor cu altele din metal zincat, mult mai rezistente, bine fixate și spațioase.

Concluzii. Un monument al naturii trebuie respectat și protejat în același timp. Recomand o vizită la Canionul 7 scări pentru a te bucura de peisajul montan, de forța impresionantă a naturii, de relaxarea sufletească ce o impune un astfel de loc. Lăsați la o parte orice fel de stress și bucurați-vă timp de câteva ore de natură și aer.

Sfaturi:

•Lăsați autoturismul cât mai aproape de pod, pe măsură ce înaintați drumul se strică și nu veți găsi spații de parcare suficiente până în barieră (unde de altfel există și semn de circulație ce interzice accesul), mai ales dacă e weekend (sunt doar 10 minute de mers pe jos).

•Încălțările antiderapante sunt obligatorii – terenul e destul de alunecos (mai ales după ploaie), există pietre colțuroase, mici pîrîiașe, frecvente rădăcini de copac. Vă rog nu veniți în papuci, sandale ori încălțăminte cu talpa subțire.

•Recomand să aveți cu Dvs. un hanorac sau o jachetă și o pelerină subțire de ploaie – poate exceptând lunile iulie-august, deși nu e exclus să plouă nici atunci, iar în canion este chiar rece.

•Evitați aglomerația din weekend pentru a simți plăcerea peisajului montan (până în septembrie 2014 erau 42.000 turiști plătitori; acum numărul tipărit pe brățări ajunsese la peste 58.000 persoane adulte și 38.000 plătitori la tarif redus).

•Păstrați curățenia, nu aruncați gunoaie pe jos - luați-le într-un sac până la primul punct de colectare.

•Nu uitați un mic rucsac/ghiozdan/sac de umăr în care să puteți ține sticla cu apă – pe scări e bine să aveți ambele mâini libere.

---

VIZUALIZĂRI: 3423 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI