În piatră

TIPĂREȘTE

Era cândva un obicei să sape omu’ în piatră și să facă lăcaș de cult. Unii foloseau piatra gata săpată și se adăposteau în peșteri, alții s-au apucat de-au săpat cu mâna lor și au tăiat în piatră și-au croit niște cămăruțe de-au făcut loc de închinăciune. Un astfel de loc este la Aluniș, în Buzău, într-o zonă extraordinar de pitorească, unde, la baza unui perete vertical de stâncă s-au nimerit niște oameni mistici de felul lor. Dacă erau mai sportivi din fire, se apucau de escaladă sau ceva și probabil că lucrul ăsta s-a și întâmplat de-a lungul timpului doar că aceștia nu au lăsat urme după ei că în vechime nu se foloseau pitoane. Măi, dar ăștia mistici, musai să lase urme după ei. Au râcâit atâta piatra aia de-au lăsat urme după ei ca să fie până la sfârșitul lumii. Și astfel a apărut pe față pământului biserica rupestră de la Aluniș, Buzău. Cum explicam, rupestră adică săpată în piatră.

Grota principală se continuă spre exterior cu o construcție din lemn care formează o mică bisericuță vopsită în albastru și cu icoane pe pereți, unele pictate, altele sprijinite pe diverse suporturi. E un hol nu prea mare apoi o încăpere ceva mai măricică din care se trece în grota săpată în piatră, de mărime medie, piatră pe jos, laterale și sus, tavan boltit, altar pe dreapta, candelabru, ceva băncuțe, relativ minimalist dar suficient mobilat. Evident, nu se compară cu opulența marilor catedrale iar influența dotărilor este rustică însă are un farmec aparte și sugerează așa, o smerenie cu piatra aceea care te înconjoară. Conceptul (dacă pot spune așa) e destul de original și catchy, e ceva ce merită văzut, vizitat.

În curtea se intră din stânga bisericuței. Curtea este mărișoară. De la intrarea în curte se vede în stânga, pe peretele de granit – și totodată în stânga bisericuței – o micuță grotă, ca o debara, așa, tot săpată că are intrarea în dreptunghi, ca o ușă sau ca tocul unei uși că ușă nu este, e deschis, la liber iar după dreptunghiul ăsta urmează o cavitate mică, rotunjită, cu ceva cruci de piatră înăuntru.

După bisericuță, mai spre fundul curții, peretele din piatră cotește, ajungând să fie paralel cu gardul de la intrare și cu șoseaua iar aici este săpată altă grotă ce are două încăperi, semidecomandat, așa, cum s-ar zice, (???? și fără baie proprie sau bucătărie) care are, de-asemenea, diverse obiecte de cult și-o lumânare arzândă. Pericol de incendiu nu-i, zic eu. Trecerea dintr-o încăpere în alta e vălurită, așa, înclinată, poetică, inspirațională, mi-a plăcut mult.

În față bisericuței e un mic cimitir, fără gard, direct în curte, cu coloristica lui specifică de cimitir, cu tot felul de ornamente și inscripții pe cruci. Câteva morminte, mai nefericite, ședeau fix în drumul dintre bisericuță și grota semidecomandată din spate și cine vroia să ajungă acolo tot călca îngusta cărare dintre cele câteva morminte. Era o fată plecată în ’62 care era sociabilă de felul ei, cred. Poate îi plăceau vizitele că toată lumea se oprea să vorbească cu ea.

Asta despre cele veșnice.

Despre cele lumești, o masă între intrarea în curte și bisericuță sprijinea multe borcane cu miere și oferea spre vânzare, vizitatorilor. Eu am luat un fagure de miere de 15 lei pe care am dat 20, era pătrat, în casoletă mică din plastic. Chiar și acum încă mai mestec la ceară – are, cumva, consistența gumei de mestecat. Poate mă fac bine, deși... Se spune că produsele astea apicole sunt sursă de sănătate.

Lipit de biserică, spre vale, e o curte largă, înierbată, cu ceva bănci cu salteluțe pe ele și cu 3 sculpturi în lemn, lăcuite, de-mi făcea impresia că-i atelier de sculptat în lemn și ceva oameni și copii își făceau de lucru prin curte, fericiți. Plus, pe gard aveau un lung afiș verzui, cum am mai văzut și-n alte părți, în zonă, pe care scria ceva despre artă. Am observat curtea asta abia la plecare și îmi pare rău că n-am apucat să-i fac poze.

Peste drum (adică șosea) de bisericuță e o pensiune rustică super frumoasă, n-am intrat dar de afară se vede super bine. Îi zice pensiunea Nicoară și are 3 margarete.

Accesul se face pe un drum (bine) asfaltat dar foarte îngust însă extraordinar de pitoresc ce vălurește prin regiunea aia înverzită, superbă. Drumul se cheamă DC71 (nu știu de ce).

Despre biserica rupestră de la Aluniș se spune că este singura din țară în care se mai țin slujbe religioase. Este de cult ortodox.

Legenda spune că aceste chilii în piatră au fost săpate de către doi ciobani (cu apucături mistice, cum spuneam) și anume Vlad și Simion, în anul 1274 pentru că le-a apărut Maica Domnului în vis și le-a spus să sape că vor găsi o icoană. Tot legenda spune că ei ar fi și găsit icoana din vis. Nu știu dacă chiar le-a ajuns un an ca să facă toate astea. Pare muncă multă.

Există și o chilie săpată sus, pe stâncă, pentru străjuire.

Oficial, se cheamă complexul rupestru de la Aluniș (nu știu cine are chiar complexe, așa). Există și inscripții cu litere chirilice pe unul din pilaștri, inscripții datate ca fiind din 1548.

În Munții Buzăului sunt aproximativ 30 de așezări rupestre numite agatoane adică locașuri creștine de cult săpate direct în piatră. Dintre acestea, cea mai importantă așezare este complexul de la Aluniș care funcționează de peste 700 de ani adică se țin slujbe.

De-a lungul timpului, aceste grote au servit și ca ascunzători de comori, refugiu pentru creștini prigoniți, apoi sihăstrii.

Locul este transformat în mănăstire la 1587 când doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul îl înzestrează.

Complexul de la Aluniș este cel mai accesibil dintre toate așezările rupestre din zonă, fiind chiar lângă șosea deci există acces auto chiar până la locație.

Unii spun că zona asta din Munții Buzăului mai este numită Athosul României. Alții nu spun chestia asta. ????

Și, era să uit o idee pe care chiar țineam să o pun aici: legenda spune că Țara Luanei (sau Tărâmul Luanei, că sună mai de basm, așa) - adică fix zona asta - are doza ei de fantastic. Povestim detalii și despre asta o dată. Aici am vrut să scriu doar despre Islanda, o țară destul de mistică ce are, pe coclaurile ei, pe zone întinse, un fel de formațiuni de piatră, ceva care seamănă cu trovanții de la noi. Ei bine, au ei un fel de femei cu capacități paranormale (deși aparent arată normal), un fel de vrăjitoare, așa, care spun că acele pietre sunt locuite de pitici, respectiv coordonatele spațiului în care se află acele pietre, într-o lume paralelă, au altă consistență și nu densitatea pietrei iar piticii preferă să stea fix în acele zone din interiorul pietrei tocmai pentru că omul sau alte viețuitoare ale pământului nu pot ajunge acolo astfel, ei nu vor fi deranjați. Mi-a părut fascinantă ideea asta.

Late edit:

Studiind referințe din 2015 constat că la acea vreme drumul era praf. Ieri drumul era bun. Nu l-am studiat personal că studiam ecranul telefonului dar nu m-a hurducat nime’, mergeam lin, agreabil și vălurit chiar dacă eram cu o mare namilă și mai băgăm în boscheți sau în mormane argiloase de pe margine câte un nefericit autoturism pentru că terenul este accidentat în fel și chip. Adevărat, drumul este îngust dar se rulează bine.

Zona este absolut superbă. Munții Buzăului sunt plini de vegetație dar și cu ceva ruperi de pantă din loc în loc iar proximitatea imediată a complexului rupestru de la Aluniș este absolut încântătoare, verde, vegetală și denivelată iar splendoarea asta ține multe zeci de kilometri de jur împrejur.

Am avut de toate: shoping, vizitare, plimbare, admirare și multe alte "re" uri. Așteptăm revedere.

---

VIZUALIZĂRI: 269 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI