București. Biserica lui Bucur Ciobanul

TIPĂREȘTE

Biserica lui Bucur Ciobanul – un popas al sufletului

Religia este o chestiune foarte intimă, despre care nu se poate glumi! Sau, mai bine zis, s-ar putea glumi despre orice, dar despre religie parcă nu se face. Poți lua Moartea în râs, deși, oricât ai glumi, ea are ,mereu , ultimul cuvânt — și încă unul veșnic. Te poți amuza de cele mai diverse aspecte ale vieții; până la urmă, nu e puțin lucru să rămâi vesel, indiferent ce-ți trântește existența în cale.

Dar despre religie... acolo e altceva. Poate pentru că sunt oameni care pun mare temei în credință, și atunci merită, măcar, un strop de respect.

N-am fost niciodată habotnic. Mi s-ar părea chiar desuet. Și totuși, în anumite momente ale vieții, am simțit nevoia să merg să-i mulțumesc lui Dumnezeu: pentru bucuriile trăite, pentru liniștea celor plecați, pentru sănătatea și speranțele celor rămași.

Nu-mi plac marile construcții religioase, cu câteva excepții muzeale, indiferent de religie — nu vreau polemici, dar mie-mi sunt dragi bisericuțele acelea mici, modeste, aproape necăjite. Căci credința nu e fală; e doar sufletul tău, singur, în fața măreției veșnice.

Și astfel, într-o zi de mare bucurie pentru mine și Adriana, am ales să ne oprim acolo unde simplitatea are ecou în inimă: la Biserica lui Bucur Ciobanul, din București, peste drum de Mănăstirea Radu Vodă — un loc care, de fiecare dată, ne emoționează adânc.

Biserica „Bucur Ciobanul” – locul unde s-a născut un oraș și o poveste

Sunt locuri în București unde timpul pare că s-a oprit un pic, și nu pentru că n-ar mai merge ceasurile, ci pentru că locul însuși refuză graba. Unul dintre aceste colțuri rare e Biserica „Bucur Ciobanul” , o bisericuță albă, cocoțată pe un deal micuț, lângă Mănăstirea Radu Vodă, care respiră o liniște de sat vechi în mijlocul capitalei.

Am ajuns acolo într-o zi de toamnă coaptă și totuși soarele se juca printre frunzele copacilor și aerul mirosea a iarbă și tămâie. Când am ridicat privirea, am avut senzația ciudată că am greșit secolul: în fața mea era o bisericuță simplă, cu ziduri groase, o turlă modestă și o poartă din piatră sau cărămidă, cu arcadă de lemn sculptat. Nici urmă de zgârie-nori, nici claxoane. Doar liniște! Și-atunci mi-am adus aminte de legendă.

Ciobanul care a dat nume unui oraș

Orice oraș mare are un început, dar puține au unul atât de simpatic ca Bucureștiul. Roma are gemenii hrăniți de lupoaică, Londra are regii ei, dar Bucureștiul? Bucureștiul are un cioban. Bucur îl chema. Hm, pentru capitala unui popor cum suntem, să spunem că a fost un fel de premoniție, dar nu la modul injurios.

Unii spun că era un om blând, cu fluier și cojoc, alții că era haiduc, un fel de Robin Hood dâmbovițean, care mai cobora din când în când la vale să facă dreptate în felul lui. Legenda zice că Bucur își păștea oile pe malul Dâmboviței și, la un moment dat, s-a gândit că ar fi frumos să ridice o bisericuță din lemn. Să aibă unde se ruga, el și familia lui. Și cum o vorbă bună merge repede, oamenii au început să vină și ei pe lângă Bucur, și s-au făcut case, și s-a făcut un sat, și apoi... un oraș. București. Așa a apărut prima biserică, „Biserica lui Bucur” . Poate că e doar poveste, dar o poveste care a rezistat peste 500 de ani sigur are un sâmbure de adevăr.

Între legendă și document

Istoricii, desigur, au început să dea din cap: „Ei, nu chiar așa simplu!” Unii spun că biserica a fost ridicată prin secolul al XVII-lea, pentru călugării de la Mănăstirea Radu Vodă, care aveau nevoie de un paraclis pentru cimitirul lor. Alții o pun pe seama lui Mircea cel Bătrân, care, potrivit unei inscripții (despre care se tot discută dacă e adevărată sau nu), ar fi refăcut biserica în 1416, în locul celei din lemn a lui Bucur. Pe peretele exterior al bisericuței este o placă de spune că Vlad Țepeș e ăla de-a dat hrisov de-ntemeiere a așezământului.

Cronicarul Blasius Kleiner, un călugăr catolic ce cutreiera Țările Române pe la 1760, a scris și el despre ciobanul Bucur, „haiduc vestit” , care și-ar fi făcut biserică și casă pe malul Dâmboviței.

Iar mai târziu, Nicolae Iorga – care avea talentul de a simți istoria, nu doar de a o citi – spunea că „Biserica lui Bucur” este semnul viu că acolo, pe dealul acela, s-a născut Bucureștiul. Și cum să nu-l crezi pe Iorga, când stai acolo și vezi bisericuța cum se odihnește între copaci, ca o bătrână care a prins toate vremurile?

O biserică încăpățânată

De-a lungul veacurilor, Biserica Bucur a fost dărâmată, arsă, refăcută și iar dărâmată. Ca o eroină a unei povești lungi, n-a vrut să plece nicicum. Se pare că un incendiu din secolul al XVII-lea a pus-o la pământ, dar călugării de la Radu Vodă au rezidit-o cu răbdare. Mai târziu, în secolul XIX, bisericuța a ajuns aproape ruină – ziduri crăpate, tencuială căzută, ușa sprijinită în diagonală de un lemn. Și totuși, în 1938, la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost redeschisă. Patriarhul Miron și oamenii din Frăția lui au strâns bani, au muncit, au curățat, au refăcut.

Când citești despre asta, parcă îți imaginezi cum s-a ridicat Bucureștiul atunci: oameni în haine de duminică, bărbați cu pălării de paie, femei cu baticuri curate, copii care alergau pe lângă garduri, iar clopotele sunau ca un „bine-ați venit înapoi” . De atunci, biserica a fost de toate: paraclis, biserică de parohie, monument istoric, și chiar, mai recent, loc de oprire pentru turiști curioși ca mine. A fost din nou restaurată și resfințită în 2018. Și tot acolo e. Parcă mai senină ca niciodată.

O bisericuță mică, dar cu suflet mare

Dacă te uiți de afară, nu pare mare lucru. Nu e o catedrală, nici un palat. E o bisericuță mică, din piatră, cu un pridvor frumos și o turlă care se ridică modest, fără emfază. Dar când intri, te lovește ceva: o liniște blândă, caldă, de loc sfințit cu rugăciuni multe. Catapeteasma e din 1705 – pictată de un meșter anonim, care a semnat mic, pe icoana Sfântului Ioan Botezătorul, ca să știe doar Dumnezeu cine a fost. Înăuntru miroase a ceară, a tămâie și a vechi, într-un fel plăcut. Pereții, în tăcerea lor, par să spună: „Am văzut tot. Am fost aici înainte de tramvaie, înainte de electricitate, înainte de Bucureștiul vostru agitat.”

Pe la 1909-1910 s-au făcut reparații serioase: s-au pus ancadramente de piatră sculptată la ferestre, o ușă de stejar frumos lucrată, s-a refăcut turla. Iar la restaurarea din 1930-1938 s-au îndreptat zidurile și s-a repictat catapeteasma, biserica, în sine, nu are picturi pe pereți. Totul cu măsură, fără să strice farmecul vechi. Mie mi s-a părut că Biserica Bucur e ca o bătrână care a fost la școală la Paris, dar tot în port popular se simte cel mai bine.

Un deal, două surori și o tăietură în mijloc

Ce e interesant e că, în vechime, biserica și Mănăstirea Radu Vodă erau pe același deal. Un deal înalt, frumos, cu priveliște peste Dâmbovița. Dar prin secolul al XVIII-lea, orașul a decis că trebuie o stradă. Așa că dealul a fost... tăiat în două. Cu târnăcoape, lopeți și mult entuziasm ingineresc. A rămas așa până azi: două lăcașuri surori, despărțite de asfalt. Și poate că nu e doar o întâmplare. Poate e simbolul perfect al Bucureștiului: un oraș care, oricât l-ar împărți drumurile, păstrează în adâncul lui aceeași inimă.

Un popas în secolul XXI

Astăzi, bisericuța e din nou vie. În duminici și sărbători, curtea se umple de oameni. Nu vin doar bătrâni, cum te-ai aștepta, ci și tineri, turiști, copii care se miră că o biserică poate fi „așa mică și totuși atât de frumoasă” .

E loc de rugăciune, dar și loc de respiro pentru oricine vrea să evadeze din haosul capitalei. Te așezi pe o bancă în curte, auzi frunzele foșnind și clopotele sunând domol, și brusc îți dai seama că Bucureștiul nu e doar zgomot și grabă.

E și liniște, și legendă, și Bucur.

Când am plecat, o bătrânică, cea care vindea lumînări și primea acatiste în interiorul bisericii, mi-a spus cu zâmbetul acela molipsitor al oamenilor care au văzut multe:„Să știți, domnule, Bucur chiar a existat. Nu scrie-n carte, dar așa zice lumea din vechime.”

Am zâmbit și eu. Pentru că, în fond, poate că adevărul nu e întotdeauna în documente, ci în poveștile care încă se spun.

O lecție de simplitate

Ce mi-a plăcut cel mai mult la Biserica Bucur e modestia ei. Într-un oraș care mereu vrea să pară mai mare, mai modern, mai „european” , bisericuța asta nu vrea să fie altceva decât este. E mică, dar nu timidă. Veche, dar nu prăfuită. Și are o căldură greu de descris.

Poate pentru că a fost construită din credință simplă, nu din ambiție. Poate pentru că e legată de un om care n-a avut tron, ci doar turmă. Și poate pentru că, undeva, spiritul lui Bucur chiar bântuie dealul acela, fluierând liniștit printre turlele de azi.

Epilog – De ce merită să urci până la Bucur

Dacă n-ați fost niciodată la Biserica „Bucur Ciobanul” , vă spun sincer: merită ! Nu doar pentru arhitectură sau pentru legendă, ci pentru senzația aceea de „acasă” . E unul dintre puținele locuri din București unde poți simți legătura directă dintre trecut și prezent.

Când stai în pridvor și privești orașul de jos, ai impresia că vezi o poveste: cum un cioban simplu a dat naștere unui oraș uriaș, Și te gândești că, până la urmă, istoria mare se face din gesturi mici: un fluier, o bisericuță, o mână de oameni care cred.

Biserica „Bucur Ciobanul” nu e doar o atracție turistică. E un zâmbet din trecut. O amintire că Bucureștiul nu s-a născut din beton, ci din credință și dor de liniște. Și dacă asculți cu atenție, când bate vântul printre frunzele de pe deal, parcă auzi un glas vechi, blând, zicând:„Ei, v-am spus eu că o bisericuță făcută din inimă ține mai mult decât toate clădirile din lume.”

Și, da, are dreptate, nimeni nu știe să explice cum de o construcție atât de simplă a rezistat scurgerii timpului. Poate că Gloria Gaynor știe, de-aia pusei melodia, cred că se lovește cu ce-am scris! Vă las, prea multe cuvinte ar strica bruma de emoție de-am încercat s-o transmit, deci, haidi, pa !

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 76 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI