Biserica fortificată din Dârjiu (jud. Harghita), pe urmele Sfântului rege Ladislau

TIPĂREȘTE

Dârjiu (în maghiară, Székelyderzs) este un sat secuiesc situat în partea sud-vestică a județului Harghita, la circa 18 Km sud-vest de Odorheiu Secuiesc, în apropiere de județele Brașov și Mureș. Biserica este situată în zona centrală a satului, lângă drumul județean modernizat DJ 133. S

pre est, acest drum duce la Biserica reformată din Daia, monument istoric prezentat aici: vezi impresii. Primii 4 kilimetri până la Ulieș se fac pe drum asfaltat, iar următorii 7, până la Daia, pe drum neasfaltat, dar destul de bun. Ideea este că aveți ocazia să vizitați la pachet cele două biserici (din Dârjiu și din Daia), mai ales că biserica din Daia este chiar mai veche, are și pictura cu Sfântul rege Ladislau (ca la Dârjiu) și mai ales pictura cu blazoane pe tavan, în stil Renaissance, aproape unică și pentru care este renumită.

Oricum, biserica din Dârjiu este mult cunoscută, în ultimii ani fiind renovată și amenajată pentru vizitare, inclusiv cu spații muzeale etnografice. Biserica unitariană de la Dârjiu este singura biserică secuiască care face parte din grupul celor șapte biserici fortificate din Transilvania incluse în anul 1999 pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial, celelalte șase biserici fiind săsești (în general evanghelice): Biertan, Prejmer, Viscri, Saschiz, Câlnic și Valea Viilor. Bisericuța catolică inițială, construită în 1270, va fi extinsă în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Din 1419 datează pictura pictura interioară, renumită fiind fresca cu legenda Sfântului rege Ladislau.

Atacurile asupra ei, dar și Reforma protestantă de la începutul secolului al XVI-lea, atrag modificări constructive importante, fortificarea (ziduri, bastioane, dar și biserica în sine), precum și trecerea la ritul reformat.

În prezent, biserica are nu numai un rol religios activ, dar constituie și o componentă socială importantă și de tradiție în viața satului, în fosta fortificație fiind depozitate produse de carne afumată care se pun și se iau respectându-se vechi cutume.

Cu ocazia vizitei la Dârjiu am făcut videoclipul atașat (activați subtitrarea pentru multe detalii suplimentare).

Ajunși în centrul satului, parcăm mașina, și din drum admirăm impozanta construcție care, cel puțin din exterior, seamănă mai mult a cetate decât a biserică. Zidul de incintă care încojoară biserica are forma unui patrulater, fiind întărit cu 4 bastioane la colțuri și încă unul suplimentar pe latura vestică.

Latura sudică este dominată de un impozant turn-clopotniță sub care este poarta, fosta cale principală de acces. Acest turn, inițial mai puțin înalt, este prima construcție defensivă și datează probabil din secolul al XV-lea, de pe vremea când zidul de incintă era oval. Da, este foarte curios, dar zidurile pe care le vedem acum sub forma unui patrulater, au fost inițial ovale, fapt dovedit și de cercetările arheologice. O dovadă vizuală actuală este poziția oblică a celor patru bastioane din colțuri, dar care se încadrau în lungimea zidurilor când acestea erau ovale. În secolul al XVI-lea, zidul a fost reconstruit patrulater și turnul înălțat cu peste 10 m (având acum 38 m înălțime).

Intrăm în ”cetate” prin poarta (gangul) de sub turn. De o parte și de alta a gangului sunt porți masive din lemn întărite cu benzi de fier care, închizându-se, puteau transforma spațiul de trecere de sub turn într-o capcană. Atacatorii erau primiți cu multă căldură și se păstrează șanțul prin care se putea turna asupra lor smoală clocotită, ulei încins, apă fierbinte.

Ajunși în incintă plătim taxa de vizitare și eventuale suveniruri sau materiale educative, turistice.

După ce am trecut (nevătămați, că doar suntem prieteni) prin gangul de sub turn, avem în față biserica, un spațiu gol, inelar, în jurul ei, și periferic zidul de incintă mărginit de o copertină (șarpantă) acoperită din lemn care adăpostește diverse materiale istorice sau nu, expoziție etnografică, tarabe cu produse locale tradiționale.

Actuala biserică are la bază o fostă bazilică construită în 1270 în stil romanic. Biserica a fost refăcută în secolul al XIV-lea, din ea păstrându-se nava actuală (fără cele două coruri). Reforma Protestantă de la începutul secolului al XVI-lea va aduce mari modificări clădirii, inclusiv fortificarea ei.

Intrăm în biserică prin partea sudică și vedem în față, pe peretele nordic, vestita frescă cu Legenda Sfântului rege Ladislau care merită o prezentare aparte.

Picturile pe care le vedem în nava bisericii, pe pereții de nord și sud, datează din 1419, din perioada catolică. După răspândirea Reformei Protestante (sec. XVI) picturile au fost acoperite cu var conform uzanțelor cultelor ce au urmat. După cum am menționat în impresiile amintite anterior, Biserica reformată din Daia este singura pe care o știu din Transilvania în care pictura catolică nu a fost ștearsă sau acoperită, chiar dacă în una din scene apare însuși Papa care nu era tocmai cel mai bun prieten al reformaților. Și poate n-o să vă vină să credeți, dar eu presupun că tot răul spre bine: acoperirea cu var a picturilor vechi catolice a favorizat conservarea în condiții bune a acestora (lipsa fumului de la lumânări, lipsa luminii, a aerului etc.).

Prima pictură, de pe peretele sudic așa cum intrăm în biserică, redă foarte condesat convertirea instantanee la creștinism a soldatului roman Saul. La vederea lui Isus, din soldat asupritor al creștinilor, se transformă în adept, misionar și în final în apostolul Pavel (Paul)... o întreagă alegorie într-o singură imagine.

În tabloul următor, tot pe peretele sudic, îl vedem pe Arhanghelul Mihail cu balanța justiției în mână.

Ultimul tablou sudic prezintă trei sau patru episcopi necunoscuți.

Pe peretele nordic, fresca cu legenda Sfântului rege Ladislau, mândria acestui monument istoric, este compusă din cinci imagini succesive în stilul în care vedeam cândva cărți cu benzi desenate:

Scena 1: Ieșirea cavalerilor (cei doi cai pe jumătate, pictați lângă balconul vestic)

Scena 2: Regele Ladislau (pe cal alb, armură albă) urmărind cumanul (cal roșu, arc, haine gri) care duce în șa o frumoasă fată unguroaică

Scena 3: Lupta pe pământ dintre rege (cu coroană) și cuman (cu tichie); fata taie cu securea tendonul cumanului (singurul punct vulnerabil)

Scena 4: Regele îl prinde pe cuman de păr, iar fata îi retează gâtul cu securea (o scenă macabră după părărea mea, dar pe atunci probabil că delicatețurile nu erau la mare modă)

Scena 5: Regele se odihnește în brațele fetei (asta zic și eu recompensă...)

În continuarea tabloului cu scenele regelui Ladislau, este un alt tablou, separat, care prezintă trei sfinți dintre care doar Sfântul Anton a putut fi identificat

În secolul al XV-lea, la nava simplă din secolul al XIV-lea, s-a adăugat o extindere spre est unde a funcționat altarul în perioada catolică (reformații nu au nevoie de altar, din câte știu). În secolul al XVI-lea (protestant) s-a scos altarul din biserică

și în locul lui s-a instalat orga (foto, video).

În secolul al XVII-lea biserica a suferit mari transformării în vederea adaptării este pentru apărare. În primul rând, acoperișul bisericii a trebuit modificat pentru-ca să poată fi susținută lupta de la înălțime. Pentru aceasta, în primul rând, acoperișul a trebuit să fie înălțat pe arcade sprijinite pe console. Acum se vede foarte clar cum consolele acestor arcade au mutilat pictura care era deja acoperită cu var. Podul bisericii a fost fortificat, parapetul drumului de strajă fiind scos deasupra contraforților. Au fost construite creneluri şi găuri prin care se turna smoală clocotită asupra duşmanilor (foto, video). Astfel biserica în sine devenea un ultim punct de rezistență care putea lupta chiar dacă incinta ”cetății” era deja cucerită. O inscripție sugerează că lucrările de reconstrucție din 1640 au fost finanțate și de Principatul Transilvaniei condus de Rákóczi György.

În 1726 s-a construit corul (balconul) vestic peste picturi care erau deja acoperite cu var. Din această cauză acum, în prima scenă a lui Ladislau, caii apar pe jumătate. În 1754 s-a construit corul mare și s-au instalat băncile care sunt și acum. Mobilierul albastru datează tot din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Deasupra noastră, ornamentele cu stucaturi ale arcului de triumf datează probabil de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Din punct de vedere religios, biserica a cunoscut o transformare complexă, interesantă. Construită inițial catolică (secolele XIII-XIV-XV), după Reforma Protestantă (secolul al XVI-lea) devine evanghelic-luterană, apoi calvinist-reformată, iar în timpul regelui Ioan Sigismund (circa 1570), unitariană și așa a rămas.

După diverse atacuri din secolele XIV-XVI, sunt consemnate alte atacuri care au afectat puternic ansamblul bisericesc. În anul 1602, austriecii conduși de generalul Basta incendiază biserica și distrug ziduri și locuința învecinată a nobilului Petky. Acesta, împreună cu sătenii, vor reface toate clădirile afectate, construind și șarpanta acoperișului de la zidul de incintă.

Atacul turcesc din 1661 contra căruia se cere sprijinul voievodului Transilvaniei, Apafi, găsește fortificația sub forma actuală.

În 1703 și 1708, în timpul Răscoalei lui Rákóczi (sau Războiul curuților; răboiul purtat de unguri împotriva dominației habsburgice) fortificația și satul sunt devastate de armate austriece. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea scade pericolul atacurilor, astfel

că în 1788 vechiul coridor interior al zidului de incintă este demontat, iar spațiile acoperite eliberate primesc o destinație mult mai pașnică. Ele s-au transformat în spații de depozitare pentru cereale, ”hambarele” (lăzile de depozitare) fiind așezate pe două nivele. În 1866 au fost renovate bastioanele, ele fiind folosite și pentru depozitarea produselor de porc afumate.

Cele mai recente lucrări de renovare (2015-2016) au dus și la constituirea unui muzeu etnografic pe care îl putem vedea pe latura sudică. La etaj este reconstituită o cameră tradițională. Spațiul familial reconstituit are atât obiecte noi, cât și originale, vechi. Vedem expuse mobiler și costume tradiționale secuiești. În grindă sunt fixate vestitele cuie de lemn de care se atârnau ”porcăriile” afumate (slănină, cârnați, carne, șuncă). Alături de fresca Sfântului rege Ladislau, povestea acestor cuie a dus faima bisericii, denumită și ”Cetatea Slăninei”, dar este foarte mare păcat că în urma vizitei mulți turiști rămân doar cu impresii ”culinare”.

La fel ca în trecut, numărul de cuie este fix, nu se vând, ci se transmit în familie cu mare mândrie. Cuiele de lemn din bastioane reprezintă blazonul bunului gospodar. O istorioară (în diverse variante asemănătoare) spune despre un flăcău care a reușit să-și

convingă iubita să se mărite cu el aducând un singur argument: era posesorul a șase cuie!

”Porcăriile” afumate se păstrează și acum atârnate în cuiele de lemn în anumite camere comune amenajate în bastioane. Depozitarea și scoaterea lor este strict reglementată după vechi cutume care se respectă în continuare. Sătenii au acces la ”cuiele” lor o dată pe săptămână, miercurea dimineața, după ce bate clopotul. Clopotarul cunoaște toți sătenii și el deține cheia la lacătul ”cu ghicitoare” ce permite accesul în turn. Se pare că pentru fiecare cameră este desemnat un responsabil care are obligația să fie prezent în fiecare miercuri dimineața. Furturile nu prea se întâmplă, iar cei care încearcă sunt pedepsiți și excluși din comunitate. Rușinea lor nu o spală generații întregi.

Așa cum am mai spus, din păcate mulți turiști și jurnaliști duc în derizoriu această lume, această tradiție, cu superficiala idee: Dârjiu = slănină.

De subliniat că aceasta nu este singura biserică din Transilvania în ale cărei turnuri se păstrează afumăturile, deși mulți bloggeri entuziaști o prezintă astfel. Oricum, odată cu apariția frigiderelor și altor metode de conservare, funcția de păstrare (de protecție) a alimentelor (și nu numai a alimentelor) s-a spiritualizat.

Pe pământ, în curtea interioară, în spațiul expozițional etnografic, alături de obiecte tradiționale secuiești, vedem harta bisericilor fortificate din Transilvania, patrimoniu UNESCO.

Tot sub șarpanta zidului de incintă erau depozitate și lăzi cu obiecte de valoare, de zestre, cu costume de sărbătoare etc.

Îndreptându-ne spre poartă, trecem pe lângă o masă cu delicatese locale oferite spre vânzare. Lângă turn (spre est) este o scară ”șubrezită” duce spre una din camerele (probabil în bastionul sud-estic) cu cuie de lemn folosite pentru păstrarea ”porcăriilor” afumate. De cealaltă parte a turnului (spre vest) sunt expuse pietrele funerare din perioada renascentistă ale lui Benedek Cseffei (1578) și ale lui Mihály Petky (1582).

Încheiem vizita noastră cu o ascensiune în turnul fortificat. La primul etaj este amenajată o expoziție cu arme medievale. În anul 1894 a fost instalat un ceas care a avut câte un cadran pe fiecare față a turnului. Ceasul a fost construit de un meșter local în condiții de ”fierărie” și a funcționat episodic. Ajungem la ultimul etaj vizitabil și de aici avem o frumoasă panoramă asupra satului. Vedem acoperișul bisericii a cărei învelitoare de șindrilă a fost schimbată cu țiglă în 1760 și tot ansamblul așa cum apare acum în urma renovărilor recente din perioada 2015-2016 (foto, video).

* * *

LEGENDA SFÂNTULUI REGE LADISLAU ȘI SEMNIFICAȚIA PICTURILOR DIN BISERICILE TRANSILVĂNENE

Cele expuse în continuare sunt date preluate și adaptate după alți autori, cât și interpretării personale. Legenda Sfântului rege Ladislau, deși aparent simplă, ascunde o bogăție spirituală și istorică uriașă, plină de semnificații.

Date istorice reale

Ladislau I, cunoscut și ca Ladislau cel Sfânt, (în maghiară (Szent) László), născut la 27 iunie 1040 la Cracovia și decedat la 29 iulie 1095 la Nitra, a fost rege al Ungariei din 1077 până la moarte, în 1095. A fost canonizat de Biserica Catolică în 1192, în timpul domniei regelui Béla al III-lea.

La început, fiind un ”simplu” prinț, Ladislau a refuzat să lupte contra verișorului său care a devenit rege (Salamon al Ungariei). Totuși, în 1073 a acceptat să se unească cu fratele său Géza I ca să-l detroneze pe Salamon, Géza ajungând rege al Ungariei. După moartea fratelui său (Géza) Ladislau a urmat pe tronul Ungariei. A rămas în amintirea poporului și în documente ca suveran luminat.

A desăvârșit creștinarea Ungariei, remarcându-se prin emiterea unui cod de legi împotriva păgânismului și de interzicere a șamanismului; a construit biserici și a transmis creștinismul și vecinilor. Susținându-l pe Papă, s-a certat cu regele Henric al IV-lea, dar mai târziu s-au împăcat.

A dus o politică de expansiune teritorială în Croația. Învingător împotriva pecenegilor și cumanilor (în ungurește: kunok), a cucerit Slovenia și Croația, iar prin fondarea episcopatului de la Zagreb sub influență și control maghiar, Ungaria a obținut acces la Marea Adriatică. Ladislau a murit în timp ce se pregătea să participe la Prima Cruciadă, Papa Grigore al VII-lea recomandându-l drept comandant al armatei cruciate. El a acceptat misiunea, dar înaintea campaniei cruciate i-a atacat pe cehi și în timpul luptelor s-a îmbolnăvit și a murit în cetatea de la Nitra. A fost canonizat de Biserica Catolică pe 27 iunie 1192. Sfântul Ladislau este considerat de către Biserica Romano-Catolică drept sfântul patron protector al Translvaniei.

Descrierea și semnificația tablourilor cu legenda Sfântului rege Ladislau

Tablouri murale, în general complexe (compuse din mai multe scene, așa cum vedem aici, la Dârjiu) care redau legenda Sfântului rege Ladislau se găsesc în mai multe biserici din Transilvania (parcă și în Ungaria și în Slovacia, în total probabil vreo 50).

Aceste tablouri, cu mici diferențe între ele, interpretează un fapt istoric real și anume bătălia de la Chiraleș (în maghiară, Cserhalmi csata sau Kerlés, localitate în județul Bistrița-Năsăud) din anul 1068, pe vremea când Ladislau era doar prinț și nu rege. În această bătălie s-au confruntat armata regelui maghiar Solomon (1063-1074) cu trupe de pecenegi (sau/și cumani sau uzi, posibil însoțiți chiar de ”români”, după unii autori).

Sub conducerea pecenegului Osul (sau Oslu), triburile pecenege din Moldova și Transilvania (la acea vreme, partea estică a Transilvaniei încă nu era ocupată de Regatul Ungar) au intrat în Regatul Ungariei forțând trecătoarea Meseșului, invadează Sălajul, Bihorul, precum și provincia Nirului („Nyírség”), ajungând la cetatea Biharia (Oradea) pe care o asediază. Invadatorii obțin o frumoasă pradă de război, inclusiv fac mulți prizonieri printre care, deosebit de importantă, este fiica episcopului de Oradea. La întoarcere, în apropierea zonei de graniță de atunci, la Chiraleș, armata invadatoare este atacată de armata regelui maghiar Solomon. Bătălia a avut un deznodământ indecis și așa cum se întâmplă în astfel de situații, fiecare parte și-a arogat victoria:

- Pecenegii: în lupta finală nu au fost învinsă întreaga oaste invadatoare, ci numai un corp de armată lăsat în ariergardă astfel încât comandantul Osul și grosul armatei pecenege s-au retras păstrând bogățiile și robii luați, inclusiv pe fiica episcopului de Oradea.

- Ungurii: au învins în această luptă, dar nu au recuperat (decât parțial?) prada de război și robii luați de pecenegi. În câțiva ani, teritoriul Regatului Ungar se extinde spre est cu o fâșie care pornește de la Chiraleș spre sud, până spre zona Sibiului, fortificațiile de graniță ale regatului fiind mutate la rândul lor spre est.

La Chiraleș, armata ungară a fost condusă de regele Solomon, dar la luptă au participat și verii acestuia, Géza și Ladislau (pe atunci avea numai 14 ani?!) care nu peste mult timp îl vor detrona. După detronare, Solomon se refugiază în exil la cumani, se căsătorește cu o prințesă cumană și în schimbul promisiunii cedării unor teritorii transilvănene, obține ajutor militar cuman în încercări repetate de a redobândi tronul, lucru care nu s-a întâmplat.

O altă legendă spune că înaintea luptei din anul 1074 de la Mogyoród (lângă Budapesta) și în care Solomon a fost înfrânt de către Ladislau, în timpul nopții Ladislau a visat un înger care a coborât din cer și a pus o coroană pe capul său. Ladislau a povestit fraților săi ce a visat, cu singura diferență în privința coroanei care ar fi fost trimisă de fapt lui Géza. Ladislau și-a asigurat frații că vor câștiga bătălia. Acest episod legendar semnifică voința divină care îl va face până la urmă rege pe Ladislau, precum și loialitatea și iubirea față de fratele său mai mare, Géza.

O altă legendă spune că în timpul asediului cetății Bratislava, deținută de către Solomon, Ladislau și Solomon se confruntă ca doi cavaleri anonimi, acoperiți de armură. Când cei doi s-au apropiat, Solomon s-a speriat dintr-o dată și s-a refugiat în cetate pentru că a văzut doi îngeri cu spade înflăcărate în mână deasupra capului celuilalt (adică Ladislau). În 1085, în lupta decisivă de la Kisvarda (în nord-estul Ungariei, la granița cu Slovacia) regele Ladisiau îl înfrânge pe Solomon, acesta refugiindu-se iarăși la cumani.

Revenind la Chiraleș, un episod din participarea lui Ladislau (viitorul sfânt rege) la luptă s-a transformat în legendă. Ladislau, rănit fiind, vede un călăreț ”cuman” care ducea pe cal o frumoasă fată, aparent prizonieră. Ladislau urmărește ”cumanul”, dar nu reușește să-l ajungă decât după ce fata, de pe cal (!), se trântește la pământ împreună cu răpitorul său. Are loc o luptă corp la corp care se termină cu izbânda lui Ladislau, dar tot numai cu ajutorul fetei (eu taie tendonul de la piciorul răpitorului). Această întâmplare cu semnificație deosebită în cultura maghiară, dar și cu variante de interpretare diferită, va fi imortalizată în diverse opere de artă religioasă sau laică. De asemenea, scriitorul și dramaturgul romantic Mihály Vörösmarty a scris în 1825 poemul epic „Cserhalom” care va dobândi o popularitate deosebită.

Succesiunea evenimentelor ilustrate în biserica de la Dârjiu, uneori cu mici diferențe în toate bisericile din Ungaria medievală este următoarea:

- Călare pe câmpul de luptă, (viitorul sfânt rege) Ladislau vede un războinic păgân (”cuman”) care ține o tânără fată maghiară pe șaua lui.

- Ladislau începe să-i urmărească.

- Ladislau nu reușește să reducă distanța care îl separă de păgân până la punctul în care să-l poată lovi.

- Ladislau strigă către fată: "Prinde păgânul de centură și săriți la pământ! "

- Ea o face, iar cei doi războinici încep să se lupte corp la corp (fără arme).

- Cum Ladislau nu poate învinge păgânul, fata îl ajută prin tăierea tendonului lui Ahile al acestuia (singurul punct vulnerabil).

- Sfântul Ladislau decapitează păgânul cu ajutorul fetei.

- În ultima scenă, Ladislau se odihnește în brațele fetei.

- - -

Ce este în spatele Legendei Sfântului rege Ladislau și semnificația Legendei

La baza legendei stă o poveste orientală care circula înainte de venirea ungurilor în Transilvania. La această poveste a fost atașată figura regelui Ladislau în secolele XII-XIII, la mult timp după lupta de la Chiraleș.

Interesantă mi se pare ideea (negăsită la alți autori) referitoare la invincibilitatea războinicului ”cuman” care nu avea decât un singur punct vulnerabil și anume tendonul lui Achile, aducându-ne aminte de epopeele homeriene. Ladislau reușește să-și înfrângă dușmanul numai după ce acesta este lovit (pe la spate) de către fată care îi taie tendonul.

Mai multe scene cu similitudini în legenda Sfântului Ladislau apar pe artefacte descoperite prin săpături arheologice din nordul Eurasiei. Scena cea mai ilustrată în aceste artefacte este aceea a luptei corp la corp. Uneori se confruntă chiar și caii celor doi războinici, mai multe catarame de centură din Ordos, China, evocând această scenă. Scene de lupte se află și pe argintăria din Vjatka, Siberia.

Géza Nagy era de părere că un vechi mit eurasian a inspirat fresca creștină, aceea a luptei dintre lumină și întuneric, reprezentată de cei doi eroi.

În literatură, balada lui Anna Molnár se referă, de asemenea, la legenda Sf. Ladislau. Regele alb (Sf. Ladislau) și Regele Negru (războinicul păgân) se luptă îndelung, la fel și caii lor, alb și negru.

Cronica Pictată de la Viena din secolul al XIV-lea ni-l prezintă pe tânărul duce Ladislau în poziția de apărător al patriei care se luptă cu eroism împotriva cumanilor păgâni care tocmai se întorceau dintr-o campanie de jaf din părțile estice ale regatului. După înfrângerea cumanilor, Ladislau, ne povestește legenda, a observat că fiica episcopului de Oradea este răpită de către un războinic cuman. Fără să stea mult pe gânduri, ducele s-a năpustit asupra inamicului și l-a urmărit peste dealuri și văi, dar nicicum nu a reușit să-l prindă. A început să o roage pe fiica episcopului să-l arunce pe cuman din șa, aceasta făcând întocmai. Căzând la pământ, cumanul a fost ajuns în urmă repede de către Ladislau. Cei doi s-au luptat îndelung, până când fata episcopului a tăiat piciorul cumanului și astfel Ladislau l-a învins ușor.

În ciuda unor mici inadvertențe istorice (la Chiraleș armata ungară și Ladislau s-au confruntat cu oastea pecenegă și nu cu cea cumană), Legenda are valențe patriotice. De la pecenegi se trece foarte ușor la cumani după ce pecenegii au fost distruși în luptele cu Imperiul Bizantin (bizantinii ajutați fiind, din câte îmi amintesc, și de cumani), iar de la cumani la tătari. Ce contează că au fost pecenegi, cumani sau tătari! Toți erau păgâni. De-a lungul istoriei vechi, problema principală a Regatului Ungar nu au fost pecenegii sau cumanii, ci tătarii (care la rândul lor i-au distrus pe cumani). Incursiunile tătărăști au afectat Transilvania în multe rânduri. Dintre acestea, Marea Invazie Mongolă (tătărască) din 1241 a zdruncinat din temelii întreaga Transilvanie și a afectat toată Europa răsăriteană. Cetățile din piatră s-au construit în Transilvania după această mare invazie. De asemenea, cele mai multe biserici medievale din piatră s-au construit tot după această invazie, pe ele fiind reprezentat Sfântul rege Ladislau ca un apărător împotriva păgânilor, deci împotriva tătarilor, deși Ladislau s-a luptat cu pecenegii. Interesant în privința rolului patriotic și ocrotitor al Sfântului rege Ladislau este că legenda sa se regăsește pictată îndeosebi (sau în totalitate?) în bisericile situate în zonele de graniță ale Regatului Ungar.

La Dârjiu, episodul eliberării fetei (pictat în frescele care reproduc Legenda Sfântului rege Ladislau) a ajuns și în tradițiile populare orale. După Reforma religioasă și după ce satul a trecut la credința unitariană, deși picturile cu legenda Sfântului Ladislau au fost acoperite cu var, tradițiile Sfântului Ladislau au continuat să trăiască, fapt reflectat atât în toponime (Vârful lui Ladislau - Muntele Sfântului Ladislau), cât și în fragmente de legende care spun că vârful și-a primit numele după ce Sfântul Ladislau a coborât de acolo între săteni.

O altă legendă spune că în apropierea Dârjiului s-au îndrăgostit trei zâne, după numele celei mai în vârstă fiind numită fântâna Clara, iar după numele celei mijlocii s-a dat numele satului Dalj. Cea mai tânără se numea Ramocea, ea presărând flori peste tot unde pășea. Dealul Ramocea se află la marginea satului și formează habitatul unei plante endemice, tămâița (Daphne cneorum, plantă ocrotită), cunoscută și sub numele de Floarea Ramocea. Aceasta înflorește în aprilie, iar floarea sa de culoare ciclam-trandafiriu seamănă cu floarea de liliac.

Destinul femeii catolice

O altă semnificație a legendei Sfântului rege Ladislau este că ea oglindește condiția (soarta, destinul) femeii catolice.

Interpretări:

- Fata care apare în picturi și cea care îl ajută decisiv pe Ladislau în omorârea păgânului (a ”cumanului” care era de fapt peceneg) la început prin prăbușirea de pe cal în timp ce-l ținea pe ”cuman” de centură și apoi tăierea tendonului de la piciorul ”cumanului” ar trebui să fie reprezentarea fiicei episcopului care a fost luată în robie de către oastea păgână (după cum am scris mai sus, în realitate fiica episcopului nu a fost salvată, cel puțin nu în lupta de la Chiraleș).

- În general, fata salvată apare ca fiind o frumoasă unguroaică.

- În alte variante, după ce omoară adversarul, Ladislau realizează că fata este de fapt prietena ”cumanului”.

- Una dintre interpretări prezintă femeia fragilă, desprinsă uneori forţat din lumea patriarhală și salvată în final de un bărbat.

- O altă interpretare ne spune că femeia ar fi suportat soarta cruntă, impusă de un bărbat mai puternic decât ea, dar la apariția eroului salvator, găsește resursele să lupte și să iasă din jug. În Legenda lui Ladislau, în final, chiar ea este cea care îl va decapita cu multă cruzime pe răpitor, scenele cu gâtul tăiat fiind pictate destul de macabru.

- Varianta în care fata, deși îl ajută pe Ladislau să-l doboare pe ”cuman”, îl roagă pe Ladislau să cruțe viața păgânului.

---

VIZUALIZĂRI: 1183 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI